ICCJ. Decizia nr. 4216/2013. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4216/2013
Dosar nr. 5667/3/2012
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 20 noiembrie 2008, Dosar nr. 44339/3/2008, reclamanta SC F.D.C.I. SA a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Universitar de Urgenţă, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata debitului principal în sumă de 1.082.375,09 lei reprezentând contravaloarea facturi fiscale neachitate; obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere la plata debitului menţionat, cu începere de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data plăţii integrale şi efective a contravalorii fiecărei facturi, calculată la valoarea de 176.830,83 lei până la data de 10 noiembrie 2008; cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 8 aprilie 2009 reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a indicat valoarea debitului principal în sumă de 1.936.869,17 lei.
Prin sentinţa comercială nr. 438 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamanta SC F.D.C.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Universitar de Urgenţă. A fost obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 1.130.532,21 lei reprezentând contravaloare marfă şi 498.461,14 lei reprezentând penalităţi calculate până la 31 mai 2009 şi în continuare până la data achitării integrale a debitului.
A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.783 lei.
La data de 8 februarie 2010 reclamanta SC F.D.C.I. SA a formulat cerere prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele şi dispozitivul sentinţei comerciale nr. 438 din 20 ianuarie 2010, întemeiată pe dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că din eroare s-a menţionat suma de 1.130.532,21 lei cu titlu de contravaloare marfă livrată, în loc de 1.830.532,21 lei cu titlu de contravaloare marfă livrată, astfel cum s-a arătat în precizarea depusă la dosar la termenul din 13 ianuarie 2010 şi în conţinutul concluziilor scrise depuse la dosar la 20 ianuarie 2010. S-a mai arătat că la termenul de judecată de la 13 ianuarie 2010 reprezentantul reclamantei a solicitat referitor la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat a se reţine că urmează a le solicita pe cale separată, aspect care nu a fost reţinut în considerentele hotărârii.
Prin încheierea pronunţată la data de 12 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost admisă în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în sentinţa comerciale nr. 438 din 20 ianuarie 2010, formulată de reclamanta SC F.D.C.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Universitar de Urgenţă, în sensul că a fost îndreptată eroarea de calcul strecurată în considerentele hotărârii (fila 3 alin. (10)): " obligă pârâta la plata următoarelor sume: 1.830.532,21 lei reprezentând contravaloare marfă" şi în dispozitivul sentinţei comerciale nr. 438 din 20 ianuarie 2010 în alin. (2), care va avea următorul cuprins" obligă pârâta la plata următoarelor sume: 1.830.532,21 lei reprezentând contravaloare marfă".
A fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale cu privire la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 5667/3/2012, Spitalul Universitar de Urgentă Bucureşti (S.U.U.B.), în contradictoriu cu SC F.D.C.I. SA, a formulat contestaţie la executare privind lămurirea înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu - sentinţa comercială nr. 438 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 44339/3/2008, la data de 20 ianuarie 2010, astfel cum a fost modificată prin admiterea în parte a cererii de îndreptare a erorilor materiale prin încheierea pronunţată la data de 12 februarie 2010, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se indice facturile fiscale emise de SC F.D.C.I. SA ce constituie debitul principal în cuantum total de 1.830.532,21 lei, astfel cum este precizat în încheierea de îndreptare eroare materială din data de 12 februarie 2010; să se indice penalităţile contractuale ce urmau a fi calculate în baza sentinţei comerciale nr. 438 din 20 ianuarie 2010, în sensul că penalităţile trebuiau calculate exclusiv pentru facturile fiscale prinse în anexele 1. 2, 3 şi 4 din raportul de expertiză întocmit de l.M.V. în Dosar nr. 44339/3/2008, pentru perioada 31 mai 2009 şi până la data plăţii facturilor fiscale prevăzute în aceste anexe; să se indice debitul principal pentru care urma a fi calculate penalităţile de întârziere, în sensul de a enumera facturile fiscale prinse în anexele 1, 2, 3 şi 4 din raportul de expertiză întocmit de l.M.V.
Prin sentinţa civilă nr. 818 din 06 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă cererea, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că problema necesităţii lămuririi titlului executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 438 din 20 ianuarie 2010 a fost tranşată în mod definitiv şi irevocabil, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, la data de 18 ianuarie 2012, în Dosarul nr. 44339/3/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut în mod explicit că „dispozitivul este clar, nu există nicio contradicţie în cadrul acestuia, nu există contradicţie nici între dispozitiv şi considerente".
Astfel, întrucât contestatorul din prezenta cauza a apelat la procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., iar cererea sa a fost analizată pe fond, acesta nu mai are deschisă calea contestaţiei la executare prevăzută de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. în caz contrar, dacă s-ar proceda, din nou, la analiza cererii de lămurire a titlului executoriu pe fond, s-ar încălca puterea de lucru judecat a încheierii pronunţate la data de 18 ianuarie 2012 în Dosarul nr. 44339/3/2008 şi s-ar crea posibilitatea pronunţării unor soluţii contradictorii.
Împrejurarea că, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, la data de 18 ianuarie 2012 în Dosarul nr. 44339/3/2008, instanţa a reţinut, pe de o parte, că, după începerea executării, lămurirea se poate face doar pe calea contestaţiei la executare, iar pe de alta parte, a procedat la analiza pe fond a cererii de lămurire a dispozitivului titlului executoriu, nu poate fi supusă cenzurii instanţei. în condiţiile în care căile de atac formulate împotriva încheierii pronunţate la data de 18 ianuarie 2012 au fost respinse ca nefondate, s-a reţinut că tribunalul nu are altă posibilitate decât de a lua act de statuările instanţei din cauza având ca obiect lămurire dispozitiv în temeiul art. 2811 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, contestatorul Spitalul Universitar de Urgenta Bucureşti a declarat apel nemotivat, solicitând schimbarea în tot a sentinţei în sensul admiterii cererii de constatare a nulităţii.
Calea de atac a fost calificată ca fiind recurs, iar prin Decizia nr. 240 din 12 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, constatându-se incidente prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, recursul a fost anulat ca netimbrat.
împotriva Deciziei nr. 240 din 12 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti a declarat recurs, criticând hotărârea atacată sub aspectul calificării greşite de către Curtea de Apel Bucureşti a căii de atac a apelului ca fiind recurs.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine, în esenţă, că decizia atacată este rezultatul unei greşite calificări a căii de atac, motivat de faptul că sentinţa civilă nr. 818 din 06 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, putea fi atacată cu apel, iar nu cu recurs, conform art. 282, art. 2821coroborat cu art. 402 alin. (3) C. proc. civ.
În acest context, arată că potrivit art. 402 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută, iar în cauză hotărârea ce s-a executat este sentinţa nr. 438 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 44339/3/2008, astfel cum a fost modificată prin încheierea din data de 12 februarie 2010 privind îndreptarea erorii materiale strecurate în aceasta.
Apreciază ca fiind incident şi motivul de nelegalitate reglementat de prevederile pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., întrucât, recalificarea căii de atac nu a fost pusă în discuţia părţilor, instanţa „refuzând" să acorde cuvântul recurentului asupra acestui aspect.
În opinia recurentului, completul care a pronunţat hotărârea atacată nu a fost compus cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru calea de atac a apelului, motiv de casare ce este reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, având în vedere şi apărările formulate de intimata SC F.D.C.I. SA prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Sub un prim aspect, Înalta Curte consideră necesar să precizeze că în ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuţie însăşi calificarea unei căi de atac declanşată împotriva unei hotărâri, instanţa are obligaţia de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalităţii căilor de atac.
Într-o ierarhie a principiului unicităţii căii de atac şi a principiului legalităţii căii de atac, Înalta Curte apreciază că are prioritate principiul legalităţii căii de atac, cu precizarea necesară că dispoziţiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar şi previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă şi previzibilă, fiind o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Rotam împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000, par. 52, 55).
Posibilitatea exercitării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive referitoare la pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin norma constituţională.
Împrejurarea că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a calificat corespunzător sau greşit calea de atac exercitată de Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti şi a soluţionat dosarul în recurs nu poate conduce la concluzia încălcării principiului unicităţii căii de atac, cu consecinţa inadmisibilităţii prezentului recurs, pentru că o asemenea constatare ar echivala cu nesocotirea legii procesual civile atât sub aspectul determinării căilor de atac, cât şi al condiţiile formale, legal prevăzute, referitoare la desfăşurarea judecăţii şi la compunerea completului de judecată în fiecare fază a controlului judiciar.
Prin urmare, în raport de considerentele reţinute, se constată ca fiind nefondate apărările formulate de intimata SC F.D.C.I. SA referitoare la inadmisibilitatea recursului şi lipsa interesului în promovarea acestuia, cu atât mai mult cu cât cercetarea admisibilităţii recursului, în cauza pendinte, nu poate fi paralizată prin invocarea inadmisibilităţii, impunându-se, în realitate, cercetarea motivelor de recurs şi dezlegarea acestui aspect de legalitate.
În speţă, parcurgând itinerariul soluţiilor pronunţate, rezultă cu evidenţă, că sentinţa nr. 818/06 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, este susceptibilă doar de recurs, în raport de prevederile art. 402 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel.", aspect reţinut cu justeţe de Curtea de Apel Bucureşti.
Este adevărat că potrivit art. 402 alin. (3) din acelaşi act normativ „hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută", dar este de necontestat că sentinţa nr. 818/06 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, nu este o hotărâre, în înţelesul celor menţionate de textul legal enunţat, aspectele vizând lămurirea, întinderea sau aplicarea titlului executoriu fiind soluţionate, în cauză, cu putere de lucru judecat, pe calea dreptului comun, contestatorul Spitalul Universitar de Urgenţă uzând de procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ. la care face referire art. 399 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel Bucureşti a calificat corect calea de atac cu care a fost învestită, prin raportare la prevederile art. 402 alin. (2) C. proc. civ.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti era competentă să judece recursul, iar compunerea completului a fost corect realizată cu trei judecători, motiv pentru care, sunt nefondate şi criticile recurentului subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentului, astfel cum rezultă din practicaua Deciziei civile nr. 240 din 12 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac promovate (fila 19 din Dosarul nr. 5667/3/2012 al Curţii de Apel Bucureşti), iar împrejurarea că recurentul nu a înţeles să se prezinte la termenul de judecată din 12 iunie 2013, nu atrage incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 129 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. instituie părţilor obligaţia să-şi exercite drepturile procesuale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., ştiut fiind că, potrivit adagiului latin „nemo auditor propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.
Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 240 din 12 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 240 din 12 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4214/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4217/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
