ICCJ. Decizia nr. 426/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 426/2013
Dosar nr. 4917/1/2012
Şedinţa publică din 4 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 09 iulie 2012, s-a înregistrat pe rolul acestei instanţe, sub nr. 4917/1/2012, contestaţia în anulare formulată de contestatorii D.A. şi D.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4991 din 28 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 11220/62/2010.
Contestatorii au solicitat să se dispună, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, anularea deciziei atacate, admiterea recursului lor şi respingerea recursului intimatului, pentru următoarele motive:
Prin decizia atacată a fost admis recursul Statului Român şi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei persoane juridice, cu consecinţa că acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu justifică legitimare procesuală pasivă.
Această soluţie a instanţei supreme este rezultatul unei greşeli materiale, constând în aceea că nu s-a observat că, contractul de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997 are ca parte vânzătoare Statul Român, iar nu R.A. R. Braşov.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997 este un contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Aplicarea Legii nr. 112/1995 contractului amintit rezultă din clauza cuprinsă la Cap. IV - Obligaţiile cumpărătorului, unde se prevede în mod expres interdicţia „să nu înstrăineze apartamentul timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995”.
Ideea că acest contract de vânzare-cumpărare este încheiat în baza Legii nr. 112/1995 rezultă şi din poziţia pârâtului Statul Român, care arată şi în recursul său că apartamentul din care au fost evinşi reclamanţii face „obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997, dobândit de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995”.
Legea nr. 112/1995 stabileşte că se vând chiriaşilor locuinţele trecute în proprietatea statului, deci Statul Român este vânzător, iar unităţile specializate, adică R.A. R. Braşov, vor încasa un comision de 1% din valoarea apartamentelor vândute (art. 1 şi art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995).
Deci, fiind un contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995, are calitatea de vânzător Statul Român, iar nu unitatea specializată R.A. R. Braşov, care acţionează în economia contractului ca un mandatar.
Cum efectele contractului de vânzare-cumpărare se produc în patrimoniul părţilor, iar nu al mandatarilor, rezultă că acţiunea în răspundere pentru evicţiune trebuie îndreptată împotriva vânzătorului care este Statul Român, iar nu împotriva celui ce „evaluează şi vinde în schimbul unui comision de 1%" (art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995).
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.
Analizând contestaţia în anulare din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 348 din 20 decembrie 2010, Tribunalul Braşov – secţia civilă a respins excepţiile netimbrării şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice; a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii D.A. şi D.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 915.394 lei cu titlu de despăgubiri şi a respins restul pretenţiilor în sumă de 25.406 lei; a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 2.097 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 54/Ap din 29 martie 2011, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis, în parte, apelul formulat de pârât împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 611.520 lei cu titlu de despăgubiri, în loc de 915.394 lei, cum s-a dispus prin sentinţa atacată; a respins restul pretenţiilor până la concurenţa sumei de 940.800 lei; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia nr. 4991 din 28 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a respins recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei din urmă decizii şi a admis recursul pârâtului, dispunând modificarea deciziei recurate, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Pe aspectul supus criticilor în prezentul dosar, Înalta Curte a reţinut că reclamanţii nu pot beneficia, în cadrul procesual în care au învestit instanţa, de dispoziţiile legii speciale, deoarece temeiul de drept al cererii lor de chemare în judecată nu îl constituie prevederile art. 501 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile de drept comun în materia evicţiunii (art. 1337 şi urm. C. civ.).
Deşi instanţa de apel a remarcat faptul că acţiunea reclamanţilor este promovată în 13 mai 2008, înainte de modificările aduse art. 50 din Legea nr. 10/2001 conform Legii nr. 1/2009 şi a reţinut că, în speţă, nu se aplică dispoziţiile legii speciale în materia restituirii preţului apartamentelor vândute sub imperiul Legii nr. 112/1995, ci dispoziţiile comune ale răspunderii pentru evicţiune, cu toate acestea, în mod contradictoriu, a stabilit calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât tocmai în raport de dispoziţiile legii speciale.
Potrivit art. 1341 C. civ., dacă cumpărătorul este evins total are dreptul să ceară de la vânzător atât restituirea preţului, cât şi daune-interese. În speţă, contractul de vânzare-cumpărare din 6 ianuarie 1997 nu a fost încheiat de pârât în calitate de vânzător, astfel încât răspunderea sa în condiţiile evicţiunii de drept comun este exclusă.
Caracterul special şi derogator al dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este irelevant în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor nu are ca temei aceste dispoziţii speciale. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, s-ar fi putut reţine numai în condiţiile legii speciale, nicidecum prin aplicarea combinată a regulilor speciale şi a celor de drept comun în materie de evicţiune.
Ca atare, este greşit raţionamentul instanţei de apel care a reţinut că obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., ar fi absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a achita preţul către chiriaşul evins.
În concluzie, Înalta Curte a reţinut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care a reformat decizia recurată, dispunând respingerea acţiunii reclamanţilor ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.
Prin greşeală materială, în sensul textului de lege enunţat, se înţelege o greşeală procedurală, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
Prin contestaţia în anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatorii invocă, în realitate, greşeli de judecată, pretins a fi fost săvârşite de către instanţa de recurs cu ocazia soluţionării căii de atac.
Mai precis, contestatorii critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost soluţionat recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, susţinând greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, raportat la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 care, în opinia contestatorilor, ar conduce la concluzia că are calitatea de vânzător, în contractul de vânzare-cumpărare a cărui ineficacitate constituie cauza evicţiunii, Statul Român, iar nu R.A. R. Braşov, aspect neobservat de către instanţa de recurs.
Aceste critici nu se subsumează, însă, noţiunii de „greşeală materială”, în înţelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează pretinse greşeli de judecată cu privire la aspectele menţionate.
Or, prin intermediul contestaţiei în anulare nu se pot aduce critici care să tindă la reformarea deciziei instanţei de recurs care, fiind o hotărâre irevocabilă în sensul art. 377 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ., se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., şi nu mai poate fi repusă în discuţie pe aspectele judecate.
În concluzie, susţinerile contestatorilor nu se subsumează cerinţelor art. 318 teza I C. proc. civ., aşa încât Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare dedusă judecăţii, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii D.A. şi D.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4991 din data de 28 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 425/2013. Civil. Partaj judiciar. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 424/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
