ICCJ. Decizia nr. 4280/2013. Civil. Anulare act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4280/2013

Dosar nr. 10679/3/2007

Şedinţa publică de la 7 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele S.N. (decedată pe parcursul soluţionării cauzei şi a cărei calitate procesuală a fost preluată de reclamanta G.E.) şi G.E. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, P.E., R.G., R.D. şi D.E., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 08 mai 1997, din 14 mai 1997 şi din 25 septembrie 1997 şi să fie obligaţi pârâţii să predea reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

Pârâţii R.G. şi R.D. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de pârâţi la imobil. Totodată, pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie a SC R.V. SA, în solidar cu Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea valorii de circulaţie a garsonierei, şi, în subsidiar, preţul reactualizat în funcţie de rata inflaţiei şi de dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 281/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civila, a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.E, iar prin Decizia civilă nr. 2091/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a constatat nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii R.D., R.G. şi Municipiul Bucureşti. Recursurile au fost admise prin Decizia civilă nr. 196/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a casat Decizia civilă nr. 2091/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta G.E., s-a desfiinţat sentinţa nr. 281/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În motivarea deciziei, instanţa de recurs a arătat că, în raport de decesul numitei P.E., instanţa avea obligaţia să pună în discuţia părţilor fie suspendarea judecării litigiului până la data introducerii în cauză a moştenitorilor, fie indicarea acestora şi introducerea lor în cauză.

Rejudecând cauza, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitei I.M.L. în calitate de moştenitoare a defunctei P.E., iar această pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu are calitatea de moştenitoare a defunctei P.E.

Prin încheierea din data de 22 mai 2008, tribunalul a constatat că, pe parcursul desfăşurării procesului, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare din 2006, încheiat între reclamantă şi numitul P.S.A.I., prin care s-a transmis acestuia întregul imobil în care se află apartamentele revendicate, astfel încât instanţa a constatat că a operat o transmisiune a calităţii procesuale active de la reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta I.M.L. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General, R.G., R.D., D.E. şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a obligat pârâţii R.G. şi R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 1997, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii R.G. şi R.D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanţie precizată formulată de pârâţii R.G. şi R.D.; a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucureşti să restituie pârâţilor R.G. şi R.D. preţul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflaţie, calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007; a obligat chematul în garanţie SC R.V. SA să restituie pârâţilor comisionul de 1% din preţul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflaţie; a luat act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul P.A.S.I., pârâţii R.G. şi R.D. şi pârâtul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 141/ A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a fost respins şi apelul formulat de apelanţii-pârâţi R.D. şi R.G.; au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant P.A.S. şi de pârâtul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fiind astfel desfiinţată în parte sentinţa apelată,în ceea ce priveşte capetele de acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E. şi revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii nr. 112/1995 iar în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii Roşulescu în contradictoriu cu M.F.P.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admis capătul de acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii R.D. şi G. şi s-a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare; fiind respinsă cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi s-a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea faţă de D.E., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta I.M.L. şi pârâţii R.D. şi R.G., iar prin Decizia civilă nr. 1172 din 11 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenţii pârâţi I.M.L., R.D. şi R.G. şi s-a admis recursul declarat de pârâta I.M.L. împotriva Deciziei nr. 141/ A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

De asemenea, s-a casat în parte decizia, în sensul că a dispus trimiterea spre rejudecare la acelaşi tribunal a capetelor de cerere cu privire la care s-a desfiinţat sentinţa, a fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii R.D. şi R.G. împotriva aceleiaşi decizii.

În fond după casare, s-a format Dosarul nr. 10679/3/2007 iar în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 549 din 16 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul P.S.A.I., s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 08 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi defuncta P.E.; a fost obligată pârâta I.M.L. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că imobilul din Bucureşti, sector 1 a fost dobândit de numitul P.N., autorul reclamantelor.

Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ceea ce echivalează cu o preluare fără titlu valabil. S-a reţinut, aşadar, că autorii reclamantelor şi, prin urmare, reclamantele înseşi şi ulterior reclamantul P.S.A.I., nu au pierdut niciodată din patrimoniu dreptul de proprietate, deposedarea nefiind una validă, astfel că statul nu a devenit proprietar.

Tribunalul a constatat că, prin contractul din 08 mai 1997 numita P.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, sector 1, în suprafaţă utilă de 12,39 mp. La data de 03 martie 1997 P.E. a încheiat testamentul autentificat de către B.N.P. V.R.G. prin care a dispus că lasă lui T.S.M.L., devenită I., apartamentul sus menţionat, instituind-o legatar cu titlu particular.

Tribunalul a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat deschisă succesiunea defunctei P.E., a constatat compunerea masei succesorale şi faptul că I.M.L. este proprietara imobilului, fiind legatar cu titlu particular. La data deschiderii succesiunii defunctei P.E., 24 aprilie 1999, imobilul se afla în patrimoniul său.

Tribunalul a reţinut că imobilul care face obiectul prezentei cereri a fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar autoarea pârâtei a cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar.

Tribunalul a reţinut că autoarele reclamantului şi-au manifestat în mod direct intenţia de a redobândi proprietatea imobilului în litigiu prin formularea unei cereri către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, înregistrată la 09 mai 1996, depusă la fila 13 dosarul de fond. De asemenea şi-au exprimat intenţia de redobândire a imobilului şi ca urmare a introducerii acţiunii în revendicare în contradictoriu cu Statul Român prin Primăria Municipiului Bucureşti - C.G.M.B., aspect soluţionat prin Decizia civilă nr. 751/2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămăsă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 5006/2001 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus Consiliului General al Municipiului Bucureşti să le lase în deplina proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

Tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut dovada relei credinţe a autoarei pârâtei, aşa cum cere art. 1899 alin. (2) C. civ., întrucât aceasta a stat în pasivitate nu a întreprins nici un fel de verificare pentru a observa dacă persoana vânzătorului deţinea imobilul în mod valabil şi dacă foştii proprietari au făcut demersuri pentru recuperarea proprietăţii lor. Astfel autoarea pârâtei a cumpărat imobilul pe riscul său, neîntreprinzând nici o verificare sub aspectul valabilităţii titlului statului, deşi era uşor de aflat faptul că exista o cerere de restituire a dreptului de proprietate cu privire la imobil, depusă înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu ignorarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995. Întrucât nu s-a reţinut buna credinţă în persoana autoarei pârâtei, nu sunt incidente prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu buna credinţa.

Tribunalul a constatat că analiza prezentei cereri în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun prin aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, premise impuse de altfel şi prin Decizia nr 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curţe de Casaţie şi Justiţie.

Tribunalul a considerat că, în măsura în care un reclamant se prevalează de un bun în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, nu numai că acţiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecata la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Tribunalul a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O. este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil. În această hotărâre s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

Tribunalul a constatat că reclamantul deţine o hotărâre judecătorească ulterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare din 1997, pronunţată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti - C.G.M.B. prin care se constată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului şi prin care a fost obligat C.G.M.B. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare trebuie admisă în raport de practica şi jurisprudenţa C.E.D.O. Aşadar, proprietarul care deţine un bun actual are un drept la restituire care îl îndreptăţeşte la redobândirea posesiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta I.M.L. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, iar prin Decizia civilă nr. 389 din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate, reţinându-se următoarele considerente:

Prezenta acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi revendicare în temeiul art. 480 C. civ., a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22 aprilie 2002, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile C. civ., care constituie temeiul acţiunii în revendicare în cauza de faţă, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite, decizie obligatorie conform art. 330⁷ C. proc. civ. Astfel, având în vedere scopul pronunţării deciziei în recursul în interesul legii, şi anume, asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, aplicarea acestei decizii se impune în cauza de faţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite, a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acţiunii în revendicare şi că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.

În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.

De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de apelanta pârâtă a fost apreciată ca neîntemeiată.Instanţa de apel a constatat că, în susţinerea acestei excepţii, apelanta a invocat faptul că s-a transmis doar un drept litigios şi nu dreptul de proprietate iar contractul prin care a fost înstrăinat acest drept a devenit caduc deoarece hotărârea judecătorească pe care s-a întemeiat contractul a fost desfiinţată.

S-a mai constatat că, în ciclul procesual anterior, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 2006 între reclamantă şi numitul P.S.A.I., Tribunalul Bucureşti a pronunţat încheierea din data de 22 mai 2008, prin care a constatat că a operat o transmisiune a calităţii procesuale active de la reclamantă către P.S.A.I., care a dobândit în cauză calitatea de reclamant.

În prezentul ciclu procesual, prin încheierea din 6 februarie 2012, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtă, iar i nstanţa de apel a constatat că această soluţie este corectă, având în vedere că, în contractul de vânzare - cumpărare autentificat cu încheierea de autentificare din 20 decembrie 2006 a Biroul notarului public V.B. şi actul adiţional la acesta, părţile se referă la înstrăinarea dreptului de proprietate, însă, fiind obiectul unei acţiuni în justiţie cu privire la care încă nu se pronunţase o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectivul drept era un drept litigios. Astfel, în baza respectivului contract, P.S.A.I. a dobândit poziţia procesuală a părţii care i-a înstrăinat dreptul litigios, şi anume, aceea de reclamant, prin efectul transmisiunii calităţii procesuale active. În această situaţie, calitatea procesuală activă rezultând din contract nu este afectată de soluţiile pronunţate în cauză, cel care a dobândit dreptul litigios păstrând această calitate indiferent dacă soluţia în proces îi va confirma dreptul.

Instanţa de apel a mai verificat în ce măsură reclamantul poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că dispoziţiile sus evocate fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [M.C.], nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII).

În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Preluarea imobilelor de către Statul român prin Decretul nr. 92/1950 este calificată ca fiind abuzivă de art. 2 din Legea nr. 10/2001, concluzie care se impune şi în cauza de faţă. Constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

În acest sens, în cauza menţionată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire.

Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

În cauză, prin Decizia civilă nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantele S.N.G.E. şi a obligat pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă.

Astfel, reclamantul deţine un bun actual în patrimoniul său, având în vedere că, prin hotărârea definitivă şi executorie menţionată, instanţa a recunoscut calitatea de proprietar a autorilor săi şi a dispus în mod expres restituirea bunului. Având în vedere această situaţie de fapt, recunoaşterea dreptului la restituire este impusă chiar de hotărârea Curţii din cauza Atanasiu.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aşadar, proprietarul care deţine un „bun actual” are un drept la restituire care să îl îndreptăţeşte la redobândirea posesiei.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, invocată de apelanta pârâtă, instanţa de apel a constatat că respectiva sentinţă a constatat drepturile succesorale ale apelantei din prezentul dosar în urma defunctei P.E. cu privire la imobilul dobândit de aceasta din urmă în temeiul Legii nr. 112/1995.

La momentul pronunţării acelei sentinţe, contractul de vânzare cumpărare nu era anulat, astfel încât, la acea dată, dreptul de proprietate a trecut în patrimoniul succesoarei, însă respectivul drept era un drept litigios, formând obiectul cererilor formulate de foştii proprietari atât în baza Legii nr. 112/1995 cât şi obiectul acţiunii în justiţie promovate de aceştia.

Astfel, în procesul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, nu s-a pus în discuţie valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, valabilitate care era discutată în cadrul altui proces. În acest context, în baza sentinţei menţionate, apelanta pârâtă nu poate invoca în favoarea sa existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate dobândit prin succesiune având, în circumstanţele expuse, caracterul de drept litigios.

Având în vedere că s-a constatat existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în favoarea reclamantului precum şi faptul că apartamentul în discuţie a fost vândut de către autorităţile statului către autoarea pârâtei, instanţa de apel a constatat existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantului. Astfel, în cauză s-a reţinut că naţionalizarea imobilului aparţinând autorilor reclamantului a fost abuzivă.

Comisia administrativă însărcinată cu examinarea cererilor de restituire formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a soluţionat dosarul constituit în urma cererii autorilor reclamantului din 9 mai 1996 iar apartamentul a fost vândut la 8 mai 1997, cu încălcarea Hotărârii din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedea că vânzarea locuinţelor se va face numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora.

În acest context, procedând la vânzarea apartamentului către autoarea pârâtei, înainte ca problema legalităţii naţionalizării să fi fost tranşată definitiv de instanţe sau de către autorităţile administrative cărora le-a fost adresată cererea de restituire la data de 9 mai 1996, anterior vânzării apartamentului către autoarea pârâtei, reclamantul a fost privat de orice posibilitate de a intra în posesie ceea ce constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate. În această situaţie, reclamantul este privat de beneficiul hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului precum şi dreptul lor la restituirea în natură.

Argumentele apelantei pârâte prin care aceasta a susţinut buna credinţă a autoarei sale la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu sunt de natură să schimbe concluzia expusă mai sus, având în vedere caracterul obiectiv al împrejurărilor care au condus la respectiva concluzie, împrejurări independente de atitudinea subiectivă a autoarei apelantei pârâte.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun. Reţinând şi faptul că reclamantul nu a fost despăgubit pentru lipsirea de proprietatea sa, instanţa de apel a constatat că acesta a suferit o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

De asemenea, argumentele apelantului pârât Municipiul Bucureşti privind respectarea legii la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu sunt relevante, nulitatea absolută a acestui contract impunându-se pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate al reclamantului, ocrotit de articolul 1din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat că soluţia primei instanţe, de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare şi obligare a pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu este corectă, însă prin prisma considerentelor expuse în ceea ce priveşte nulitatea contractului şi restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M.L. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii şi că deşi sunt redate criticile din apel, totuşi instanţa nu le analizează.

În aceeaşi idee se mai invocă şi faptul că instanţa procedat la o înlocuire a motivării date de instanţa de fond, încălcându-se astfel dispopziţiile art. 295 C. proc. civ., ce reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, dispoziţii ce au caracter imperativ şi a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care partea a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Or, susţine recurenta, vătămarea produsă este neîndoielnică şi constă în aceea că a fost privată de dreptul procesual recunoscut de lege, de a i se analiza toate criticile formulate, cu privire la modalitatea în care instanţa fondului a rezolvat chestiunile de fapt şi de drept, deduse judecăţii.

O altă critică, vizează încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., situaţie ce ar atrage incidenta dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea cuprinde elemente străine de cauză.

Recurenta mai susţine că, fiind păstrată soluţia primei instanţe dar cu o altă motivare, total greşită, sunt incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în ce priveşte interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.

În aceeaşi idee, se mai arată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (deşi acest text era abrogat încă din 2009) şi respectiv art. 14 din Legea nr. 112/1995, art. 1898-1899, art. 1203 C. civ., motiv pentru care se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea se mai susţine că instanţa de apel interpretează greşit cauzele de nulitate ale actului juridic civil (art. 5 şi art. 948 C. civ.) adăugând o cauză de nulitate neprevăzută de lege şi condiţionează valabilitatea unui act juridic, de conduita unui terţ, ceea ce înfrânge principiul relativităţii efectelor contractului.

Recurenta mai arată că instanţa a făcut o greşită interpretare a probelor şi a stării de fapt, iar valabilitatea contractului de vânzare- cumpărare din 8 mai 1997 a fost pentru prima dată supusă analizei instanţelor după pronunţarea Deciziei nr. 1172 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspect de natură a antrena nelegalitatea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O altă critică vizează respingerea cererii de suplimentare a probatoriului privind ataşarea dosarului Comisiei de aplicare a Legii nr .112/1995, în condiţiile în care instanţele şi-au întemeiat soluţia pe acte ce se pretind a se afla în acel dosar, motiv pentru care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., decizia fiind nelegală, se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanţei de apel, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:

Este real că potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, numai că ea mai este obligată, ca, în afară de temeiurile invocate si cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei (fără a înrăutăţi situatia apelantului).

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, impune instanţei examinarea cauzei sub aspectul stării de fapt şi de drept.

Or, din această perspectivă, instanţa de apel în mod legal a procedat la verificarea stării de fapt şi de drept, a raporturilor juridice dintre părţi, motiv pentru care nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.

În baza aceloraşi considerente, este de reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în condiţiile în care nu au fost încălcate normele procedurale sus evocate.

De asemenea în raport de starea de fapt conturată în cauză şi necontestată, instanţa de apel şi-a argumentat soluţia raportat la faptul că reclamantul deţine „un bun actual în patrimoniul său,” având în vedere că, prin hotărârea definitivă şi executorie, Decizia civilă nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea reclamantelor S.N. şi G.E., şi obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, fiind recunoscută calitatea de proprietar a autorilor lor, dispunându-se în mod expres restituirea bunului (hotărârea a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă ).

Ca atare în mod corect şi legal, raportat la circumstanţele cauzei, instanţa de apel şi-a argumentat soluţia şi pe aspecte legate de existenţa unui „bun actual”, în patrimoniul reclamanţilor prin referire la noţiunea de „ bun actual” definită de C.E.D.O. în cauza Atanasiu contra României.

În Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”

Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamanţilor li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească În Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că erau întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.”

Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, este de reţinut că reclamanţilor li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv Decizia civilă nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000,a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, existenţa unui drept de proprietate actual, a unui „bun” în patrimoniul lor, motiv pentru care acţiunea dedusă judecăţii se impunea a fi admisă, după cum în mod legal şi corect a apreciat de altfel şi instanţa de apel.

Din această perspectivă precum şi a hotărârii judecătoreşti sus evocate, se impunea într-adevăr înlocuirea motivării de către instanţa de apel.

Cum, instanţa de apel a examinat cauza prin raportare atât la obiectul dedus judecăţii, cât şi la dispoziţiile deciziei civile nr. 751/ A din 29 noiembrie 2000, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5006 din 31 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie şi respectiv la statuările C.E.D.O. în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, este de reţinut că sunt nefondate criticile legate de greşita interpretare şi aplicare a legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile recurentei legate de greşita aplicare a legii, sunt de altfel nefondate şi din perspectiva statuărilor cu caracter obligatoriu, din Decizia de casare nr. 1172 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Astfel, prin Decizia civilă nr .1172 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a casat în parte Decizia civilă nr. 141 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea capetelor de cerere cu privire la care s-a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1480/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a- IV -a civilă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de casare a reţinut următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.M.L.; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta l.M.L. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.S.A.I. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General, R.G., R.D., D.E. şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC R.V. SA; a obligat pârâta D.E. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a obligat pârâţii R.G. şi R.D. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 şi din 1997, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii R.G. şi R.D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanţie precizată formulată de pârâţii R.G. şi R.D.; a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucureşti să restituie pârâţilor R.G. şi R.D. preţul actualizat al sumei de 6.711.012 lei prin aplicarea indicelui anual de inflaţie calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007; a obligat chematul în garanţie SC R.V. SA să restituie pârâţilor comisionul de 1% din preţul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei, actualizat cu indicele de inflaţie; a luat act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.

Această hotărâre a fost modificată prin Decizia civilă nr. 141/ A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei I.M.L.; a respins apelul formulat de apelanţii-pârâţi R.D. şi R.G.; a fost admise apelurile formulate de reclamantul P.A.S. şi de pârâtul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General; s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată în ceea ce priveşte capetele de acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta P.E. şi revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii 112/1995 şi în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii R. în contradictoriu cu M.F.P.; a schimbat în parte sentinţa apelată. Astfel prin decizia sus evocată s-a admis capătul de acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii R.D. şi G. şi s-a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare; s-a respins cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea faţă de D.E.; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Acestă decizie a fost casată în parte, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (sus evocată) nr. 1172 din 11 februarie 2011 prin care au fost statuate, (cu putere obligatorie pentru instanţe în rejudecare), următoarele recomandări, fiind de asemenea dezlegate şi următoarele probleme de drept:

S-a reţinut astfel că potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „în cazul în care constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...), instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.”

În cauză, Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei I.M.L. şi, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,. a dispus desfiinţarea hotărârii apelate, apreciind că, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, tribunalul nu a mai intrat în cercetarea fondului pretenţiilor formulate de reclamant în contradictoriu cu această parte.

Însă, (reţine instanţa de casare) în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.., urmare a desfiinţării hotărârii apelate, instanţa de apel trebuia să dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanţe pentru a analiza pretenţiile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta I.M.L.

Neprocedând în acest fel, s-a reţinut în decizia de casare că s-au încălcat prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi a produs recurentei o vătămare procesuală deoarece, prin omisiunea de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, raportul juridic supus judecăţii în contradictoriu cu pârâta I.M.L. a răma nesoluţionat.

S-a reţinut în decizia de casare sus evocată, că, întrucât aspectele legate de calitatea procesuală activă a reclamantului, respectiv de calitatea procesuală pasivă a pârâtei I.M.L., vizează verificări de fapt, ele vor fi analizate de instanţa de rejudecare învestită, urmare a trimiterii spre rejudecare a capetelor de cerere cu privire la care s-a desfiinţat sentinţa, urmând a fi soluţionate în funcţie de probele ce se vor administra în susţinerea lor.

Instanţa de casare a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1898 C. civ. buna-credinţă este credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Or,aşa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile numai imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu. Aceste imobile puteau fi cumpărate de chiriaşi în condiţiile art. 9 din Lege, dacă nu erau restituite în natură foştilor proprietari.

Prin urmare, dacă dobânditorul ştia, ori cu minime diligenţe putea să ştie că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credinţă neputând invoca buna sa credinţă la achiziţionarea apartamentului.

În cauză, reţine instanţa de casare, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei din 1999, reclamantele au formulat o cerere înregistrată la Comisia de Aplicare a Legii nr. 1112/1995 din 09 mai 1996 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Cu minime diligenţe, recurenţii ar fi putut afla despre existenţa acestei cererii prin care, solicitând restituirea în natură a imobilului, reclamantele contestau legalitatea preluării bunului de către stat. În lipsa unor astfel de diligenţe, recurenţii nu pot invoca eroarea lor invincibilă asupra valabilităţii titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu.

Cumpărând în aceste condiţii apartamentul în litigiu, pârâţii nu pot fi apreciaţi ca fiind cumpărători de bună credinţă ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nu pot înlătura în acest fel efectele nulităţii ca sancţiune ce afectează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997.

Or, din perspectiva considerentelor deciziei de casare, este de reţinut că instanţa de casare a înlăturat incidenţa dispoziţiilor art 1898 C. civ., în condiţiile în care a statuat că prin minime diligenţe, pârâţii ar fi putut afla despre existenţa cererii formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, şi că în lipsa unor astfel de diligenţe, nu se poate invoca în favoarea lor eroarea invincibilă asupra valabilităţii titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu.

Ca atare, raportat la statuările obligatorii din decizia de casare, sunt nefondate criticile legate de greşită interpretare şi aplicare a diospoziţiilor art. 2 şi 14 din Legea nr. 112/1995, şi respectiv art. 1898-1899 şi art. 1203 C. civ.

În considerarea statuărilor din decizia de casare, ce au caracter obligatoriu pentru instanţa în rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., sunt nefondate şi criticile legate de interpretarea greşită a cauzelor de nulitate ale actului juridic civil (art. 5 şi art 948 C. civ.) şi implicit criticile ce vizează faptul că instanţa de apel ar fi adăugat o cauză de nulitate neprevăzută de lege şi că ar fi condiţionat valabilitatea unui act juridic de conduita unui terţ, precum şi cele legate de înfrângerea principiului relativităţii efectelor contractului.

În baza aceloraşi considerente, rezultate din decizia de casare, este nefondată şi critica legată de faptul că doar după pronunţarea Deciziei nr. 1172/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a analizat valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare şi implicit criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pe motiv că instanţa îşi întemeiază hotărârea pe dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr .10/2001, deşi acest text era abrogat încă din 2009.

De asemenea, este de observat, că prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu putere obligatorie asupra aspectelor legate de lipsa bunei credinţe la încheierea contractului, fiind astfel dezlegată problema de drept ce vizează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţă în rejudecare, că pârâţii cumpărând în aceste condiţii apartamentul din litigiu, nu pot fi apreciaţi ca fiind cumpărători de bună credinţă a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici nu pot înlătura în acest fel efectele nulităţii, ca sancţiune ce afectează valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare.

Ca atare, problema nulităţii contractului de vânzare cumpărare a fost definitiv tranşată prin chiar decizia de casare sus evocată, situaţie în care instanţa în rejudecare avea obligaţia în temeiul art. 315 C. proc. civ. de a respecta statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, motiv pentru care şi din această perspectivă nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, de care s-a prevalat recurenta în ciclu procesual anterior, este de reţinut că prin această hotărâre au fost constatate drepturile succesorale ale recurentei după defuncta P.E. cu privire la imobilul dobândit de aceasta din urmă în temeiul Legii nr. 112/1995.

Este real că la momentul pronunţării acestei sentinţe, contractul de vânzare cumpărare nu era anulat, astfel încât, la acea dată, dreptul de proprietate a trecut în patrimoniul succesoarei, însă, cum bine a reţinut instanţa de apel, respectivul drept era un drept litigios, câtă vreme a format atât obiectul cererilor depuse de foştii proprietari atât în baza Legii nr. 112/1995 cât şi obiectul acţiunii în justiţie promovate de aceştia.

Or, este de reţinut că, în litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 509 din 16 ianuarie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, nu s-a pus în discuţie valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar aspecte legate de drepturile succesorale ale recurentei după defuncta P.E., motiv pentru care, nu poate fi primită susţinerea recurentei legată de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, dreptul de proprietate dobândit prin succesiune avea, în circumstanţele expuse, caracterul de drept litigios.

Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care considerentele hotărârii instanţei de apel reflectă atât starea de fapt cât şi de drept, necontestată de părţi cât şi argumentele pe care se sprijină soluţia adoptată, nefiind prezente nici motive străine de cauză şi nici elemente contradictorii.

De fapt motivarea unei hotârârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, prin încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.

Or, din această perspectivă, este de reţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde argumentele de fapt şi de drept, pe care instanţa îşi argumentează soluţia cu referire la raporturile juridice dintre părţi, motiv pentru care hotărârea se ciorcumscrie exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ce priveşte critica legată de respingerea cererii de suplimentare a probatoriului privind ataşarea dosarului Comisiei de aplicare a Legii nr .112/1995 şi de încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este de reţinut că şi aceasta este nefondată, faţă de problemele de drept dezlegate de instanţa de casare, (obligatorii în condiţiile art 315 C. proc. civ.),nemaifiind oportună şi nici necesară suplimentarea probatoriului în sensul solicitat.

În ce priveşte critica legată de stabilirea stării de fapt şi de interpretarea probelor, este de reţinut că această critică vizează netemeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea ei, motiv pentru care neîncadrându-se în nici una din ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., această critică nu poate fi primită.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de reţinut că acesta a fost invocat doar formal, nefiind arătat care este actul juridic cu privire la care s-a procedat la schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit al acestuia.

Astfel din perpectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligată recurenta să plătească intimatului reclamant P.S.A.I. suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta I.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 389/ A din data de 12 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-reclamant P.S.A.I., constând în onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4250/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 4282/2013. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 4280/2013. Civil. Anulare act. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4280/2013. Civil. Anulare act. Recurs