ICCJ. Decizia nr. 4492/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4492/2013

Dosar nr. 526/44/2008

Şedinţa publică de la 14 octombrie 2013

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Galaţi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 499 din 28 aprilie 2006, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Galaţi, având ca obiect anularea dispoziţiei din 6 iunie 2005 emisă de pârât şi obligarea acestuia din urmă să restituie, în natură, suprafaţa de 800 mp teren, situat în Galaţi, şi să readucă terenul la starea de la data notificării, pe cheltuiala sa.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin notificarea din, B.E.H., autoarea reclamantului, a solicitat restituirea, în natură, a terenului situat în Galaţi, şi, prin echivalent, a construcţiei.

Imobilul a fost proprietatea acesteia, conform actului dotal autentificat din 26 februarie 1926 la Tribunalul Brăila şi a fost preluat de stat conform Decretului de naţionalizare nr. 303/1948, în anexa căruia figurează.

Autoarea reclamantului avea calitatea de persoană îndreptăţită, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost trecut în proprietatea statului, potrivit decretului sus-menţionat, pentru naţionalizarea industriei cinematografice, fiind înscris sub numele „Cinematograful L.” (ulterior „Cinematograful D.”).

Din raportul de expertiză tehnică întocmit în 1998, la solicitarea Primăriei municipiului Galaţi, şi ataşat la dosar, rezultă că cinematograful a fost construit în anul 1920 şi refăcut în perioada anilor 1959-1960. Clădirea a funcţionat ca cinematograf până în anul 1987, iar, începând cu acest an, clădirea a fost lăsată în paragină de proprietarul R.A.D.E.F. Bucureşti şi administratorul R.A.D.E.F. România Film - Filiala Galaţi.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 69/1991, având în vedere starea avansată de degradare a cinematografului şi pericolul de prăbuşire şi de accidentare a pietonilor, autorităţile administraţiei publice locale au hotărât, în anul 1998, demolarea „Cinematografului D.” (hotărârea din 12 noiembrie 1998).

În raportul de specialitate din 10 noiembrie 1998 se precizează că, în conformitate cu prevederile planului urbanistic general, intenţia autorităţilor publice locale este de a lărgi nodul de circulaţie în zona Galaţi.

Potrivit autorizaţiei de desfiinţare a clădirii din 22 noiembrie 2000 şi certificatului de urbanism din 22 noiembrie 2000, R.A.D.E.F. România Film - Filiala Galaţi a procedat la demolarea imobilului, astfel cum rezultă din adresa din 15 ianuarie 2001.

Prin hotărârea Consiliului local din 1 martie 2001, terenul de sub „Cinematograful D.” a trecut în proprietatea Municipiului Galaţi şi în administrarea Consiliului local Galaţi.

Faţă de situaţia terenului la data formulării notificării (anul 2002), s-a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 213/1998, iar restituirea în natură, ca măsură reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune dacă unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu achiesează la această modalitate.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998, statul sau unităţile administrative teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, iar, potrivit art. 38 din Legea nr. 215/2001, Consiliul local administrează domeniul public şi privat al oraşului.

În această situaţie, nu are relevanţă faptul că, la data formulării notificării, terenul revendicat nu era afectat de lucrările de formare a bretelei care ocoleşte semaforul din intersecţia străzilor şi, mai mult, excede prezentului proces faptul că au existat sau nu toate avizele pentru executarea acestei lucrări.

Din actele de la dosar a rezultat că, în virtutea prerogativelor conferite de lege, Consiliul local a adoptat hotărârea din 20 decembrie 2002, prin care a aprobat planul urbanistic de detaliu pentru zona aflată la intersecţia străzii, în vederea optimizării circulaţiei rutiere, iar lucrarea a fost pusă în aplicare (nefiind incidente nici dispoziţiile art. 10 alin. (3)1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005).

Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafaţa de teren revendicată este, în prezent, ocupată de trotuare şi pastilă - 195,63 mp, spaţii verzi - 283,63 mp, spaţiu construit „Casa de modă” şi „V.M.” - 1,64 mp, parcare şi spaţiu carosabil - 382,40 mp.

În consecinţă, în mod corect, pârâtul a considerat că terenul nu poate fi restituit în natură, contestaţia fiind nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 303/ A din 14 septembrie 2006, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile sus-menţionate, ca nefondat. Curtea a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, terenul în litigiu fiind situat într-o intersecţie foarte circulată a oraşului şi ocupat de trotuar şi pastilă, spaţii verzi, parcare, spaţiu carosabil, spaţiu construit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a fost admis, prin Decizia nr. 6090 din 26 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost casată decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, atât cele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, cât şi cele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, referindu-se la sintagma „indiferent în posesia cui se află în prezent” au evidenţiat că aceasta are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului, şi, pe de altă parte, aceea de a stabili momentul în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul la data intrării în vigoare a Legii.

Din această perspectivă, împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu se afla în administrarea Consiliului local al municipiului Galaţi, conform art. 38 lit. f) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, este nesemnificativ cauzei, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 fiindu-i aplicabile cât timp incidenţa legii este stabilită erga omnes.

Pe de altă parte, prevalenţa restituirii în natură a bunurilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 se apreciază în raport de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001, şi trebuie raportată la art. 52 alin. (1), care înlătură de la aplicare orice alte prevederi contrare, care tind să indisponibilizeze bunul de la restituirea în natură.

În acest context, în cauză, era necesar a se stabili, prin probe certe, situaţia juridică a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, eventuala apartenenţă la domeniul public de interes local a terenului în dispută trebuia determinată în raport de îndeplinirea formalităţilor legale, respectiv existenţa unei hotărâri date de Guvernul României în acest sens, probă ce nu a fost administrată în cauză.

Pe de altă parte, faţă de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, era necesar a se verifica şi dacă lucrările edificate pe terenul în discuţie au fost autorizate şi la ce dată, precum şi dacă, la data intrării în vigoare a aceleiaşi legi, terenul era liber sau, dimpotrivă, era afectat de detalii de sistematizare şi dacă acestea sunt de utilitate publică, sens în care se impune completarea expertizei tehnice.

Înalta Curte a constatat, pentru argumentele prezentate, că situaţia de fapt nu a fost, pe deplin, stabilită, pentru a permite o corectă aplicare a legii, astfel că a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, pentru rejudecare, la Curtea de Apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia nr. 78/ A din 24 februarie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, având în vedere următoarele considerente:

Pentru soluţionarea prezentei cauze, instanţa trebuie să analizeze dacă exista posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului solicitat, raportat la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 şi a datei notificării formulate de reclamant.

Faţă de poziţionarea terenului în discuţie şi de măsurile stabilite de municipalitate în planul de urbanism general, restituirea în natură a imobilului nu se poate realiza. Terenul se află la intersecţia a două străzi foarte circulate din municipiul Galaţi şi, pentru fluidizarea circulaţiei, încă înainte de anul 2001, anul apariţiei Legii nr. 10/2001, s-a luat măsura modernizării acestei intersecţii.

Potrivit dispoziţiilor din cap. II, pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, instituţia învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a verifica destinaţia actuală a terenului revendicat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (străzi, trotuare, parcări), existenţa unor amenajări subterane, etc. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea se va limita la terenul liber.

Conform H.G. nr. 52 din 15 august 2002, străzile fac parte din domeniul public al judeţului Galaţi, iar terenul în litigiu se află la intersecţia străzilor.

De asemenea, prin H.C.L. din 01 martie 2001, terenul de sub imobilul revendicat şi care a fost demolat a trecut în proprietatea municipiului Galaţi şi în administrarea Consiliului local Galaţi, în prezent, fiind ocupat de trotuare şi pastilă - 195,63 mp, spaţii verzi - 283,63 mp, parcare şi spaţiu carosabil - 382,40 mp, spaţiu construit (casă de modă şi „V.M.”).

Concluzionând, Curtea a constatat că, prin planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, s-a prevăzut necesitatea efectuării unui studiu de specialitate pentru rezolvarea nodurilor de circulaţie, inclusiv în zona U.T.R.4, situată la intersecţia străzilor.

În scopul punerii în practică a măsurilor cuprinse în P.U.G., a fost emisă H.C.L. din 01 martie 2001, prin care terenul aferent fostului cinematograf „D.” a fost trecut în administrarea Consiliului local Galaţi.

Pentru modernizarea intersecţiei a fost emisă şi H.C.L. din 12 noiembrie 1998, prin care s-a aprobat demolarea cinematografului „D.”.

Prin H.C.J. din 30 iunie 2003, a fost declarată de utilitate publică de interes local lucrarea „Optimizarea circulaţiei rutiere a străzilor.”

Analizând succesiunea în timp a emiterii tuturor actelor sus-menţionate, rezultă că, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, municipalitatea a hotărât modernizarea intersecţiei, astfel că se poate spune că terenul era afectat de detalii de sistematizare la data intrării în vigoare a legii de reparaţie, iar acestea sunt de utilitate publică.

Cert este că, după aprobarea planului de urbanism general din data de 22 noiembrie 2000, pârâtul a acţionat, sistematic, în sensul punerii în aplicare a măsurilor cuprinse în acest plan, inclusiv măsuri de optimizare a circulaţiei în intersecţia arătată.

Prin Decizia civilă nr. 4856 din 30 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile sus-menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente:

În motivarea soluţiei sale, Curtea a făcut referire la două argumente, şi anume: „poziţionarea terenului în discuţie şi măsurile stabilite de municipalitate în planul de urbanism general”.

Or, prin decizia de casare anterioară, instanţa de recurs a stabilit, în sarcina instanţei de apel, obligaţia de a verifica nu poziţionarea actuală a terenului în litigiu, ci situaţia juridică a bunului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dezlegarea dată de Înalta Curte, sub aspectul necesităţii determinării situaţiei juridice a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a verificării autorizării lucrărilor edificate pe teren şi a împrejurării dacă, la această dată, terenul era liber sau afectat de detalii de sistematizare a fost ignorată de instanţa de apel, în rejudecare.

Curtea de Apel Galaţi răspunde îndrumărilor date de instanţa de recurs printr-un unic considerent, şi anume că, încă înainte de data apariţiei Legii nr. 10/2001, s-a luat măsura modernizării acestei intersecţii. Considerentul este fundamentat pe două argumente: prin planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, s-a prevăzut necesitatea efectuării unui studiu de specialitate pentru rezolvarea nodurilor de circulaţie, inclusiv în zona U.T.R. 4, situată la intersecţia străzilor, şi succesiunea actelor emise, din care ar rezulta că, încă înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, municipalitatea a decis modernizarea intersecţiei în care este situat imobilul.

Însă, planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, la care face referire instanţa de apel, nu a fost depus la dosar, iar actele ulterioare la care se face trimitere, şi anume: H.C.L. din 01 martie 2001, H.C.L. din 20 decembrie 2002 şi H.C.J. din 30 iulie 2003 sunt ulterioare datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu pot constitui temei pentru determinarea situaţiei terenului la data intrării în vigoare a acestei legi, sub aspectul detaliilor de sistematizare, aşa cum s-a stabilit prin decizia pronunţată de instanţa de recurs.

În plus, prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei, expertul a concluzionat în sensul că nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 (anul demolării clădirii) şi anul 2003, că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J. din 2002.

Prin considerentele sale, instanţa de apel s-a oprit la o concluzie contrară celei rezultate din raportul de expertiză efectuat, şi anume aceea că, încă înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, municipalitatea a decis modernizarea intersecţiei în care este situat imobilul, fără însă a arăta care sunt argumentele pentru care a apreciat că raportul de expertiză trebuie înlăturat din ansamblul probator administrat în cauză.

Pe de altă parte, Curtea de Apel nu a răspuns susţinerilor apelantului reclamant, vizând nulitatea actelor emise de autorităţile locale, faţă de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată fără lămurirea deplină a situaţiei de fapt, aşa cum s-a dispus prin decizia pronunţată de instanţa de recurs, în temeiul unor probe care nu se regăsesc la dosar şi fără a răspunde motivat susţinerilor formulate de părţile în litigiu.

Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 32 din 23 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi instanţele anterioare, în raport de care a constatat următoarele:

Din analiza succesiunii actelor depuse la dosar, a rezultat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, (14 februarie 2001), imobilul făcea parte din domeniul Municipiului Galaţi.

Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 şi 2003 şi că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J. nr. 46/2002.

Deci, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcţii şi nu era afectat, la propriu, de detalii de sistematizare.

Demersurile legale pentru înfăptuirea fluidizării traficului rutier în zonă, prin realizarea unui fir suplimentar de circulaţie, chiar pe terenul solicitat de apelant să i se restituie în natură, au avut loc după data de 14 februarie 2001.

Apelantul reclamat a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „sub sancţiunea nulităţii absolute, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, a operat o schimbare de destinaţie, însă scopul avut în vedere a fost unul de interes public (fluidizarea circulaţiei în zonă), interes care devansează dreptul de proprietate, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 teza a II-a din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994.

Conform art. 1 din Protocolul 1, protecţia pe care o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută. În concepţia Curţii Europene, într-o jurisprudenţă constantă începând cu anul 1982, art. 1 nu conţine numai principiul protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte principii, care constituie limite ale exerciţiului acestui drept, prevede posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

În speţă, este incidentă această ultimă ipoteză; deşi pentru terenul în cauză era formulată o notificare, potrivit Legii nr. 10/2001, deşi era restituibil în natură la 14 februarie 2011, deşi principiul restituirii în natură are prevalenţă, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, urmează să se dea eficienţă unei alte măsuri reparatorii prevăzută de această lege, conform considerentelor de mai sus.

În raport de lucrările existente pe teren şi de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că măsurile prin echivalent acordate prin dispoziţia contestată în prezentul dosar vor asigura justul echilibru între „lipsirea de proprietate” şi „interesul public”, sau, altfel spus, pentru „lipsirea de proprietate”, partea a primit o dreaptă despăgubire, urmare a acordării acestor măsuri. Instanţa a reţinut că, în speţă, au fost respectate toate condiţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de Legea nr. 33/1994 şi de Constituţie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.M., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, pentru următoarele motive:

1. Decizia a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a prevederilor Legii nr. 33/1994 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

H.C.J. din 30 iulie 2003, prin care s-a declarat de utilitate publică de interes local lucrarea „optimizarea circulaţiei rutiere”, nu vizează terenul în litigiu, cum, în mod greşit a considerat instanţa de apel, ci proprietatea lui C.I., după cum rezultă din art. 1 al acestei hotărâri.

Prin H.G. din 05 februarie 2002, nu a fost atestată modernizarea intersecţiei străzilor, ca aparţinând domeniului public al Municipiului Galaţi, cum a reţinut Curtea în considerente, atestarea referindu-se numai la intersecţia străzilor, aşa cum se găsea în perioada dinaintea anului 2001.

Bunul nu s-a aflat niciodată, în mod legal, în patrimoniul sau în administrarea Municipiului Galaţi, iar construcţiile ridicate pe teren s-au realizat cu încălcarea legii.

Hotărârile din 01 martie 2001, din 20 decembrie 2002 şi din 30 iulie 2003 sunt nule nu numai pentru că încalcă prevederile art. 52 alin. (1) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar şi pentru faptul că bunul nu a trecut niciodată din proprietatea statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, în proprietatea sau în domeniul public al Municipiului Galaţi.

În absenţa emiterii unei hotărâri de guvern, privind trecerea bunului din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, recunoscută de Municipiul Galaţi, potrivit adresei din 23 octombrie 2008, acesta a dispus, în mod nelegal, de terenul în litigiu, construind fără autorizaţie pe terenul notificat.

Deşi se reţine în considerentele hotărârii recurate, că, la 10 februarie 2001, terenul era liber de construcţii şi neafectat de detalii de sistematizare, iar lucrările au fost edificate fără autorizaţie, după această dată, instanţa de apel a respins cererea de restituire, în natură, a imobilului, cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Legii nr. 33/1994.

Astfel, nu a fost stabilită cauza de utilitate publică, hotărârea din 30 iulie 2003 a avut în vedere exproprierea imobilului, proprietatea numitei C.I., şi nu terenul în cauză.

Nu s-a realizat actul de expropriere privind bunul în litigiu, conform prevederilor şi procedurii Legii nr. 33/1994; exproprierea se putea realiza după emiterea dispoziţiei de restituire, în natură, a terenului către reclamant şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, suma acordată cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de valoare nominală, fiind modică în raport de valoarea imobilului. De asemenea, instanţa nici nu a pus în discuţie incidenţa Legii nr. 33/1994.

Dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 au fost nesocotite, prin nerespectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994, prin edificarea lucrărilor fără autorizaţie de construire.

Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aplicat greşit.

Aceste dispoziţii vizează construcţiile edificate anterior datei de 14 februarie 2001. Or. construcţiile edificate pe terenul reclamantului sunt realizate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată, prevederile art. 10 alin. (2) se referă la construcţii autorizate, or construcţiile de pe terenul în cauză sunt făcute fără autorizaţie de construire, aşa cum rezultă din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul N.V.

2. Decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., art. 9, art. 52 alin. (1) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Curtea de Apel a ignorat dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul determinării situaţiei juridice a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a faptului că lucrările au fost edificate fără autorizaţie, că, la această dată, terenul era liber, neafectat de detalii de sistematizare, cât şi sub aspectul aplicării, în cauză, a prevederilor art. 9, art. 52 alin. (1) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut seama de Decizia de casare nr. 6090 din 26 septembrie 2007, în care se menţiona că H.C.L din 01 martie 2001, H.C.L. din 20 decembrie 2002 şi H.C.J. din 30 iulie 2003 sunt ulterioare datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu pot constitui temei pentru determinarea situaţiei terenului la data intrării în vigoare a acestui act normativ, sub aspectul detaliilor de sistematizare. În plus, prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării apelului, s-a concluzionat că nu au existat detalii de sistematizare între anii 1998-2003, că anul 2003 este anul începerii lucrării „optimizarea traficului rutier”.

Curtea de Apel Galaţi, contrar dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de casare, nu a răspuns cerinţelor acestei instanţe, de a se pronunţa cu privire la nulitatea actelor emise de autorităţile locale şi judeţene, în raport cu prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În continuare, recurentul expune situaţia terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reluând susţinerile anterioare.

Arată că interdicţia schimbării destinaţiei sau a grevării bunului imobil prin construire pe terenul notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este condiţionată de legiuitor, respectiv nu se pot lua în considerare eventualele planuri de urbanism sau pretinse interese publice locale. Deci, a se ţine seama de asemenea condiţii ar însemna a distinge acolo unde legea nu distinge, a încălca principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Menţionează că planul de urbanism general, la care se face referire în conţinutul considerentelor deciziei recurate, pe lângă faptul că nu a fost depus la dosar, nu cuprinde modernizarea intersecţiei străzilor, aceste lucrări fiind prevăzute şi aprobate conform hotărârii din 20 decembrie 2002.

Acest plan, chiar în situaţia în care ar fi prevăzut lucrări de modernizare, nu este de natură să înlăture de la aplicare prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001, Normele metodologice de aplicare a textului de lege menţionat, care concentrează o serie de reguli, şi anume indisponibilizarea, începând cu 14 februarie 2001, a imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege în raport cu orice alte proceduri.

Este interzisă chiar aplicarea prevederilor Legii nr. 213/1998, privind regimul proprietăţii publice.

Concluzionează în sensul că, faţă de situaţia juridică a bunului la data apariţiei Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului în natură se impune ca singura măsură legală, ce corespunde scopului şi raţiunii legii.

3. Decizia instanţei de apel încalcă şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Susţine încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 sus-menţionate, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a Constituţiei României, a Legii nr. 33/1994.

În esenţă, instanţa de apel a avut o atitudine părtinitoare, lipsită de obiectivitate şi de favorizare a pârâtului.

Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 1981 din 19 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, reţinând următoarele:

În rejudecare, instanţa de apel a avut în vedere statuările din deciziile de casare, în raport de faptul că nu au mai fost administrate alte probe şi în condiţiile în care, din expertiza efectuată în cauză, a rezultat imposibilitatea restituirii terenului solicitat, afectat de amenajări de utilitate publică, acesta aflându-se la intersecţia străzilor.

Prin hotărârea Consiliului local din 1 martie 2001, terenul de sub imobilul-construcţie a trecut în proprietatea Municipiului Galaţi şi în administrarea Consiliului local Galaţi, fiind, în prezent, ocupat de trotuare, parcare, spaţiu comercial.

Din această perspectivă şi a H.C.L. din 01 august 2011, respectiv a H.C.J. din 30 iunie 2003, a P.U.G. din 22 noiembrie 2000, instanţa de apel, raportat la statuările şi recomandările obligatorii cuprinse în deciziile de casare sus evocate, a analizat raporturile juridice dintre părţi, reţinând, astfel, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), imobilul din litigiu făcea parte din domeniul Municipiului Galaţi şi că scopul avut în vedere la schimbarea destinaţiei a fost fluidizarea circulaţiei în zonă, fiind de interes public.

Ca atare, nu sunt fondate criticile legate de nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile legate de motivarea hotărârii, în condiţiile în care sunt examinate argumentele de fapt şi de drept ce au determinat soluţia pronunţată de instanţa de apel, astfel că hotărârea se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În concluzie, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii recurentul reclamant a formulat contestaţie în anulare.

Prin Decizia civilă nr. 2433 din 22 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis contestaţia formulată de B.M., a anulat decizia atacată şi a fixat termen pentru judecarea recursului.

În pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că legea permite exercitarea acestei căi de atac în condiţiile în care instanţa a omis, din greşeală, cercetarea unor motive de recurs, iar noţiunea de „proces echitabil” presupune, cu necesitate, ca o instanţă să examineze, în mod real, problemele esenţiale ale raportului juridic litigios, şi nu doar să reia, pur şi simplu, concluziile unei instanţe inferioare.

În speţă, se reţine că, în calea de atac a recursului, recurentul reclamant a invocat, pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -, mai multe critici de nelegalitate, respectiv acelea vizând faptul că Decizia nr. 32 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 9, art. 52 alin. (1) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi cu aplicarea greşită a prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ale Legii nr. 33/1994, ale art. 9 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Motivele de recurs formulate de reclamant au vizat, în esenţă, o chestiune majoră, respectiv posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului în litigiu, determinată, pe de o parte, de faptul că, faţă de situaţia juridică de fapt şi de drept a bunului la data apariţiei Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se impune ca singura măsură legală, măsură ce corespunde scopului şi raţiunii legii speciale, iar, pe de altă parte, de faptul că, pe terenul reclamantului, edificarea construcţiilor s-a făcut fără autorizaţie de construire.

Expunerea de argumente a soluţiei pronunţate în recurs nu răspunde, în mod concret, fiecăreia dintre criticile de nelegalitate invocate, rezumându-se doar la o prezentare a situaţiei de fapt şi la argumentul că „din expertiza efectuată în cauză a rezultat imposibilitatea restituirii terenului solicitat, afectat de amenajări de utilitate publică”.

De asemenea, se mai arată că „nu sunt fondate criticile legate de nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.” şi că „sunt nefondate şi criticile legate de motivarea hotărârii, în condiţiile în care sunt examinate argumentele de fapt şi de drept ce au determinat soluţia pronunţată de instanţa de apel, astfel că hotărârea se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.”

Aceste aspecte reţinute de către instanţa de recurs nu dezleagă numeroasele probleme de drept cu care a fost învestită prin recursul reclamantului. Este adevărat că instanţa nu este obligată să răspundă, în mod detaliat, fiecărui argument al părţii, însă, în speţă, instanţa de recurs s-a limitat la expunerea unor aspecte de fapt ale cauzei, lăsând, practic, nesoluţionate criticile de nelegalitate pe care recurentul-reclamant le-a invocat în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de recurs nu a răspuns criticilor reclamantului recurent, constatându-se că, din eroare, a omis să le analizeze, ceea ce atrage temeinicia contestaţiei în anulare, cu consecinţa admiterii căii de atac.

S-a mai reţinut că susţinerile recurentului reclamant nu reprezintă simple argumente în fundamentarea unui motiv de recurs, ci motive distincte ale căii de atac, determinante în soluţionarea cauzei.

Astfel, în stabilirea formei de reparaţie cuvenită reclamantului pentru imobilul în litigiu, este importantă interpretarea dispoziţiilor legale în materie, mai precis, în ce măsură, raportat la acestea, există posibilitatea restituirii în natură a terenului preluate de stat, ocupat de construcţii edificate fără autorizaţie de construire.

S-a constatat, aşadar, că este întemeiată susţinerea contestatorului, în sensul că instanţa nu a analizat motivele de recurs formulate de reclamant şi care vizau soluţia pronunţată în decizia recurată, privind aplicarea greşită sau încălcarea unor dispoziţii legale aplicabile în cauză, cu toate că aceste motive au fost invocate şi prezentate pe larg în cererea de recurs.

În rejudecarea căii de atac, analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Mai întâi, se vor examina criticile referitoare la încălcarea deciziilor de casare anterioare, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece respectarea sau nerespectarea dispoziţiilor din cuprinsul acestor hotărâri este relevantă nu numai în ceea ce priveşte necesitatea respectării dispoziţiilor obligatorii ale instanţelor de recurs, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., dar şi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial, în soluţionarea cauzei, de către instanţa de apel, astfel cum s-a stabilit prin deciziile de casare, sub aspectul final al stabilirii formei de reparaţie cuvenită reclamantului pentru terenul solicitat în prezentul dosar. În concluzie, prezenta instanţă va analiza, prioritar, criticile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, precum şi pe aceea care vizează încălcarea unor dispoziţii de ordin procedural (nesupunerea dezbaterii părţilor a Legii nr. 33/1994, care nu a fost invocată drept temei juridic al acţiunii), deoarece şi această susţinere se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. În esenţă, se susţine încălcarea deciziilor de recurs anterioare, determinat de împrejurarea că aceste hotărâri au stabilit să se determine situaţia juridică a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că terenul era liber de construcţii la această dată, cât şi sub aspectul aplicării, în cauză, a dispoziţiilor art. 9, art. 52 alin. (1) şi art. 21 alin. (5) din legea enunţată. A mai arătat că a fost nerespectată prima decizie a instanţei de recurs, care a constatat că hotărârile Consiliului local şi Consiliului judeţean emise în cauză, fiind ulterioare intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, nu pot constitui temei pentru determinarea situaţiei juridice a terenului la data adoptării legii de reparaţie. De asemenea, a invocat concluziile raportului de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării apelului, în care s-a menţionat că terenul nu era afectat de detalii de sistematizare în perioada 1998-2003, anul 2003 fiind anul de început al lucrării „Optimizarea traficului rutier” în zonă. A mai susţinut că instanţa de apel, contrar deciziei de casare, nu a răspuns cerinţelor stabilite de această instanţă, în sensul de a se pronunţa cu privire la nulitatea actelor emise de autorităţile locale şi judeţene, în raport cu prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

A mai arătat că era interzisă chiar aplicarea Legii nr. 213/1998, restituirea imobilului în natură fiind singura formă de reparaţie posibilă, faţă de situaţia juridică a bunului, la data intrării în vigoare a legii speciale.

Din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., acestea sunt, în parte, întemeiate, în parte nu.

Instanţa de apel a avut în vedere situaţia juridică a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform probelor administrate în cauză, reţinând că „ (…) nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 şi anul 2003, că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J. din 2002”. A mai concluzionat că „ (…) în fapt, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcţii şi nu era afectat, la propriu, de detalii de sistematizare. Demersurile legale pentru înfăptuirea fluidizării traficului rutier în zonă, prin realizarea unui fir suplimentar de circulaţie, chiar pe terenul solicitat de apelant să i se restituie în natură, au avut loc după data de 14 februarie 2001”. În raport de considerentele instanţei de apel, în rejudecare, nu se poate reţine că aceasta ar fi stabilit situaţia juridică a terenului la o altă dată decât cea stabilită prin deciziile de casare, şi anume data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, şi că, astfel, ar fi încălcat hotărârile instanţelor de recurs anterioare.

De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea a stabilit că a avut loc o încălcare a textului de lege menţionat, care, printre altele, interzice schimbarea destinaţiei imobilelor notificate, potrivit prevederilor acestei legi, în speţă, prin lucrările efectuate având loc o astfel de operaţiune. Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a răspuns, chiar dacă într-un mod implicit, cerinţei instanţei de casare (Decizia nr. 4856 din 30 septembrie 2010), de a se pronunţa asupra nulităţii actelor emise de autorităţile locale, raportat la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Ca atare, nu se poate considera că instanţa de apel, în rejudecare, ar fi încălcat decizia de casare sub aspectul enunţat mai sus (nefiind întrunite, din acest punct de vedere, cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) şi, totodată, nu ar fi analizat un motiv de apel, care să facă imposibilă exercitarea controlului judiciar de prezenta instanţă, nefiind întrunite, deci, nici cerinţele art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.

Sub o singură chestiune, însă, instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt în legătură cu terenul în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce va determina, alături de alte motive ce se vor prezenta în continuare, casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel. Astfel, deşi a reţinut, raportat la expertiza efectuată, în rejudecare, de expert N.V. (filele 17-19 Dosar apel nr. 526/44/2008), că „pe teren nu au existat detalii de sistematizare între anii 1998, anul demolării cinematografului D. - 2003, anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier. Deci…la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcţii şi nu era afectat de detalii de sistematizare”, Curtea de Apel a omis lucrarea întocmită de acelaşi expert în dosarul primei instanţe (filele 77-82, Dosar nr. 1830/C/2005 al Tribunalului Galaţi). Conform raportului, la pct. 3 lit. b) din capitolul intitulat „Desfăşurarea expertizei”, se menţionează că „Pe planul fotogrammetric al municipiului Galaţi din anii 1975-1978 au apărut clădirea Casei de modă Galaţi, a construcţiei P+1, alipite de fostul cinematograf D., precum şi a fostei construcţii existente pe amplasamentul actual al imobilului „V.C.”. Potrivit lit. e) din raport, acelaşi capitol, conturul vechi al imobilului este ocupat de trotuare şi pastilă - 195,63 mp, spaţii verzi - 283,63 mp, spaţiu construit (spaţiu C.O. Casa de modă şi V.M. - 1,64 mp, parcare şi spaţiu carosabil - 382,40 mp Având în vedere cele constate, iniţial, de expert, în legătură cu existenţa construcţiei Casa de modă şi V.M. - 1,64 mp, apărută în anii 1975-1978, ulterior preluării terenului de la autoarea reclamantului (Decretul nr. 303/1948), şi care se regăseşte şi, în prezent, pe amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură de către reclamant, raportat la cele constate de acelaşi expert cu ocazia rejudecării apelului, şi anume că terenul în litigiu era liber de construcţii şi neafectat detalii de sistematizare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel ar fi trebuit să lămurească situaţia juridică a acestei construcţii, respectiv data edificării (anterior sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) şi persoana care a edificat-o, statul sau fostul proprietar, având în vedere că, raportat la momentul la care construcţia apare în planul fotogrammetric (anii 1975-1978) şi momentul preluării bunului de la autoarea reclamantului (1948), operează prezumţia că, terenul nemaifiind în posesia acesteia din urmă, construcţia respectivă de pe teren a fost edificată de o altă persoană decât proprietarul deposedat (aspect relevant în stabilirea formei de reparaţie cuvenită reclamantului pentru terenul ocupat de această construcţie). Aceasta cu atât mai mult cu cât, cum s-a arătat deja, ambele expertize sunt întocmite de acelaşi expert, conţin constatări diferite în ceea ce priveşte situaţia terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub aspectul edificării construcţiei Casa de modă Galaţi şi V.M. - 1,64 mp, iar primul raport de expertiză, în care se face vorbire despre această lucrare, nu a fost contestat de niciuna dintre părţi. Nu rezultă, deci, care sunt argumentele pentru care expertul a revenit asupra opiniei exprimate în expertiza iniţială, concluzionând, în cea de-a doua expertiză, că terenul era liber de construcţii la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel a preluat, ca atare, fără lămurirea situaţiei de fapt sub aspectul lucrării sus-menţionate, concluziile din cea de-a doua expertiză. Pentru aceste motive, se va admite recursul reclamantului, se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, pentru a se lămuri situaţia terenului de sub construcţia Casa de modă Galaţi şi V.M. - 1,64 mp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, data edificării lucrării, persoana care a construit-o, individualizarea exactă, prin laturi şi vecinătăţi, a terenului ocupat de această construcţie, îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2)3din Legea enunţată, toate aceste elemente fiind determinante în stabilirea formei de reparaţie cuvenită reclamantului pentru terenul ocupat de construcţia respectivă.

A mai susţinut recurentul că a fost încălcată prima decizie de casare, care a stabilit că hotărârile emise de Consiliul local şi de Consiliul judeţean Galaţi (din 1 martie 2001, din 20 decembrie 2002, din 30 iulie 2003) nu pot constitui temei pentru determinarea situaţiei juridice a terenului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub aspectul detaliilor de sistematizare, fiind ulterioare adoptării legii. Susţinerea este neîntemeiată. În primul rând, prin cea de-a doua Decizie de casare, nr. 4856 din 30 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, şi de proprietate intelectuală, s-a stabilit că hotărârile emise de autorităţile locale nu pot constitui temei pentru determinarea situaţiei terenului în litigiu, fiind ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu prin prima decizie a instanţei de recurs. Pe de altă parte, instanţa de apel a făcut referire doar, în prezentarea situaţiei de fapt, la cele trei hotărâri sus-menţionate, dar nu a dat relevanţă acestor acte, în sensul invocat de recurent, şi anume că, determinat de emiterea lor, terenul nu ar fi fost considerat liber de construcţii şi detalii de sistematizare, la data adoptării legii speciale de reparaţie. Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber, altele fiind argumentele pentru care a confirmat soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de restituire în natură.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, Curtea de Apel a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în rejudecare, din care rezultă că „nu au existat detalii de sistematizare în perioada 1998-2003 şi că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier”, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, decizia de casare fiind respectată sub aspectul relevanţei probei cu expertiză, arătată.

A mai afirmat recurentul că nu s-a ţinut seama de către Curte că lucrările edificate pe teren nu au fost autorizate, chestiune considerată, de asemenea, importantă în soluţionarea cauzei, conform deciziilor de casare. Critica este întemeiată, însă nerelevantă. Curtea a făcut referire, într-adevăr, şi la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, când a stabilit forma de reparaţie cuvenită reclamantului, în echivalent. A omis, însă, că unitatea deţinătoare păstrează terenul ocupat de construcţiile edificate de aceasta, cu consecinţa reparaţiei în echivalent pentru persoana îndreptăţită, doar în cazul în care construcţiile respective au fost realizate în baza autorizaţiei de construire, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Aspectul este însă, nesemnificativ, deoarece actele emise de autorităţile locale, în baza cărora s-au realizat lucrările care afectează, în prezent, terenul solicitat în natură (mai puţin terenul ocupat de construcţia în suprafaţă de 1,64 mp, a cărei situaţie juridică se impune a fi lămurită în rejudecare) sunt ulterioare adoptării Legii nr. 10/2001 şi, astfel, nu pot influenţa situaţia terenului la această dată.

În ceea ce priveşte încălcarea deciziilor de casare din punct de vedere al incidenţei, în cauză, a dispoziţiilor art. 9, art. 21 alin. (5) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susţinerile recurentului sunt, în parte, întemeiate.

Referitor la cel de-al doilea dintre textele de lege enumerate (art. 21 alin. (5), cum s-a arătat în precedent, instanţa de casare, prin Decizia nr. 4856 din 30 septembrie 2010, a stabilit doar ca instanţa de rejudecare să răspundă criticilor privind nulitatea actelor emise de autorităţile locale, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce Curtea a şi făcut, reţinând că a avut loc o schimbare de destinaţie a terenului, ulterior intrării în vigoare a actului normativ enunţat. Implicit, a considerat că actele respective sunt lovite de nulitate. Înalta Curte, prin decizia de recurs anterioară, nu a decis că actele autorităţilor locale sunt nule în condiţiile art. 21 alin. (5), ci doar a impus instanţei de apel ca, în rejudecare, să se pronunţe pe această critică. Pe de altă parte, cum actele respective sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, cum s-a stabilit şi prin deciziile de casare, nu pot constitui temei în determinarea situaţiei terenului la această dată, este nerelevantă nulitatea acestor acte, din perspectiva art. 21 alin. (5).

Referitor la încălcarea deciziilor de casare (mai precis a primei decizii de recurs), sub aspectul incidenţei art. 9 şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, criticile sunt întemeiate. Prin Decizia nr. 6090 din 26 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut că prevalenţa restituirii în natură, reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001, trebuie raportată la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ şi la dispoziţiile art. 52 alin. (1), care înlătură aplicarea altor reglementări contrare, de natură să indisponibilizeze terenul de la forma de reparaţie în natură.

Contrar celor stabilite prin decizia de casare, deşi a reţinut că terenul era liber de construcţii şi neafectat de detalii de sistematizare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (mai puţin, terenul afectat de Casa de Modă Galaţi şi V.M. - 1,64 mp, a cărui situaţie urmează să fie lămurită în rejudecare), instanţa de apel nu a dat prioritate reparaţiei în natură, reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001, înlăturând, în mod greşit, solicitarea reclamantului în acest sens, prin aplicarea unor dispoziţii (art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1, Legea nr. 33/1994), care, în opinia Curţii, anihilează dreptul părţii la această formă de reparaţie, determinat de interesul public în păstrarea afectaţiunii actuale a terenului.

Soluţionând cauza în această modalitate, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile din decizia de casare, atât sub aspectul prevalenţei restituirii în natură a terenului (liber de construcţii la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) în raport de alte proceduri, cât şi sub aspectul relevanţei juridice a construcţiilor de utilitate publică efectuate după adoptarea acestei legi, instanţa de recurs anterioară menţionând, fără echivoc, împrejurarea că interesează doar situaţia terenului la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.

În concluzie, raportat la cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să dispună obligarea pârâtului la restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, mai puţin terenul ocupat de cele două construcţii, în suprafaţă de 1,64 mp, pentru care forma de reparaţie se va decide de Curte, după lămurirea situaţiei terenului respectiv, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la aspectele ce trebuie clarificate conform celor arătate în cuprinsul prezentei decizii.

Critica circumscrisă primului motiv de recurs, dar care se încadrează tot în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea obligaţiei procedurale a instanţei de apel, de a pune în discuţia părţilor Legea nr. 33/1994, este corectă, dar nerelevantă, deoarece, pentru argumentele arătate, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, Legea nr. 33/1994, cu consecinţa respingerii cererii de restituire, în natură, a imobilului în litigiu. Ca atare, nu mai prezintă importanţă, din punct de vedere juridic, împrejurarea că această lege nu a fost supusă dezbaterii părţilor.

1. În raport de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra căii de atac de faţă, de admitere a recursului, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru argumentele expuse în precedent, Înalta Curte nu va mai examina susţinerile recurentului, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994.

Astfel, instanţa de casare, în primul ciclu procesual, a stabilit că orice procedură contrară restituirii în natură a imobilului în litigiu este înlăturată de principiul prevalenţei acestei forme de reparaţie, conform art. 9 cu referire la art. 52 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care se constată că, la data apariţiei legii, terenul era liber. De asemenea, a menţionat că interesează situaţia imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit art. 9 şi art. 10 alin. (2) din acest act normativ.

Cum s-a arătat deja în cadrul motivului de recurs anterior, Curtea de Apel, cu încălcarea deciziei de casare, deşi a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcţii şi neafectat de detalii de sistematizare (mai puţin situaţia terenului de 1,64 mp, ce trebuie lămurită), a înlăturat forma de reparaţie în natură în urma aplicării unor dispoziţii adoptate în susţinerea altor proceduri de natură să înlăture, pentru cauză de utilitate publică, dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului (în esenţă, toate dispoziţiile invocate în decizia recurată se referă la expropriere în sens larg, ca măsură care poate lipsi o persoană de proprietatea ei, pentru cauză de utilitate publică). Potrivit deciziei de casare, Curtea de Apel trebuia să înlăture dispoziţiile care reglementează alte proceduri, prin care reclamantul ar fi fost lipsit de proprietatea sa, indiferent de cauză (în speţă, utilitatea publică), în concurs cu principiul prevalenţei restituirii în natură, reglementat de art. 9 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, cum art. 1 din Primul Protocol, Legea nr. 33/1994 şi Constituţia României, ca fundament al deciziei recurate, au fost aplicate greşit, nu mai prezintă relevanţă în ce măsură au fost respectate sau nu condiţiile acestor legi în soluţionarea cererii de restituire în natură, formulată de reclamant.

Verificarea, în cadrul prezentului recurs, a respectării cerinţelor „exproprierii pentru cauză de utilitate publică”, potrivit dispoziţiilor menţionate, ar constitui o complinire a motivării deciziei de casare, în ceea ce priveşte modul în care au fost dezlegate problemele de drept relevante din perspectiva formei de reparaţie cuvenite reclamantului, ceea ce, în final, ar aduce atingere puterii de lucru judecat a deciziei respective. Or, încălcarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile este de neconceput din perspectiva dispoziţiilor civile, raportat la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.

Cât priveşte critica referitoare la imobilul vizat de H.C.J. din 30 iulie 2003, care ar fi altul decât terenul din prezentul litigiu, aceasta este, de asemenea, nerelevantă, de vreme ce, chiar dacă H.C.J. respectivă a fost enumerată de instanţa de apel în expunerea situaţiei de fapt, nu acest document a fundamentat soluţia pronunţată, Curtea considerând, în concordanţă, sub aspectul menţionat, cu deciziile de casare, că terenul era liber de construcţii şi neafectat de detalii de sistematizare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pentru aceleaşi motive, nici susţinerile privind obiectul H.G. nr. 526 din 5 februarie 2002 nu interesează în cauză şi nu vor fi examinate de prezenta instanţă.

Critica referitoare la împrejurarea că terenul pretins de reclamant nu a trecut niciodată, în mod legal, din domeniul public al statului în domeniul public al Municipiului Galaţi nu vizează argumentele deciziei recurate, Curtea reţinând, din actele dosarului, că proprietatea aparţinea unităţii administrativ-teritoriale respective, iar nu că imobilul făcea parte din domeniul public al Municipiului, la data apariţiei legii de reparaţie. În privinţa împrejurării că terenul nu se afla în patrimoniul Municipiului Galaţi, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deci nici în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, această constatare a Curţii de Apel s-a fundamentat pe probele administrate şi nu poate fi combătută faţă de structura actuală a recursului, care nu mai permite reevaluarea interpretării probelor, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În plus, autoarea reclamantului, adresând notificarea Primăriei municipiului Galaţi, a recunoscut, implicit, că imobilul se află în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale menţionate.

Referitor la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticile recurentului sunt întemeiate, textul de lege fiind aplicat în mod greşit, în speţă, raportat la împrejurarea că vizează forma de reparaţie cuvenită persoanei îndreptăţite în raport de situaţia imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce, de altfel, Curtea a şi reţinut în considerente. Cu toate acestea, a avut în vedere, în mod greşit, art. 10 alin. (2), ca argument pentru respingerea cererii de restituire în natură, raportat la situaţia actuală a terenului, ocupat de lucrări edificate după formularea notificării.

Cum s-a arătat deja, reţinând că terenul era liber de construcţii şi detalii de sistematizare, la data adoptării actului normativ sus-menţionat (mai puţin suprafaţa de teren de 1,64 mp, pentru care se impune lămurirea situaţiei juridice, în rejudecare), în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2), instanţa de apel trebuia să dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură, iar nu să menţină forma de reparaţie în echivalent, stabilită prin dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare şi confirmată de prima instanţă, ca urmare a respingerii contestaţiei formulate de reclamant.

În concluzie, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentului sunt fondate în ceea ce priveşte aplicarea greşită, în speţă, a dispoziţiilor art. 10 alin. (2), raportat la construcţii edificate ulterior datei stabilite în lege, ca reprezentând punctul de referinţă în funcţie de care se apreciază situaţia juridică a terenului pretins, cu consecinţa finală a determinării nelegale a formei de reparaţie cuvenite persoanei îndreptăţite, ca fiind cea în echivalent.

3. Susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu vor fi examinate de Înalta Curte, întrucât, în realitate, recurentul reia criticile de nelegalitate subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, arătând că au fost încălcate Legea nr. 10/2001, Legea nr. 33/1994, Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cât priveşte atitudinea părtinitoare a instanţei de apel, favorabilă pârâtului, în soluţionarea cauzei, recurentul nu a dezvoltat, în mod concret, această critică, pentru a se verifica în ce măsură i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenţie. Este cunoscut că, în principiu, în cadrul procesului civil, soluţia este favorabilă uneia dintre părţi şi, implicit, nu convine părţii adverse, acest rezultat al procesului nefiind, însă, un argument suficient pentru a se considera că instanţa ar fi fost lipsită de obiectivitate în judecarea cauzei.

Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru lămurirea situaţiei terenului în suprafaţă de 1,64 mp, afectat de construcţiile Casa de modă Galaţi şi V.M., şi pentru a dispune obligarea pârâtului la restituirea, în natură, a restului de teren, neafectat de detalii de sistematizare şi construcţii, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva Deciziei civile nr. 32/ A din 23 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4282/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4493/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4492/2013. Civil