ICCJ. Decizia nr. 4578/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4578/2013
Dosar nr. 31634/3/2007
Şedinţa publică din 16 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 27 aprilie 2001 reclamanta D.I.D. a chemat în judecată pe pârâtele Consiliul Local Sinaia şi Administraţia Protocolului de Stat Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilul teren în suprafaţă de 600 mp şi cele două construcţii situate în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova este deţinut de către stat fără titlu şi să se dispună obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul descris anterior.
Totodată, prin notificarea nr. 451/2001 formulată de către D.I.D. aceasta a solicitat unităţii deţinătoare, respectiv Serviciul de Pază şi Protecţie în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 600 mp şi a celor două construcţii situate în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova, iar la data de 24 august 2001 reclamanta a solicitat instanţei de judecată suspendarea acţiunii în revendicare până la soluţionarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi a parcurgerii procedurii necontencioase prevăzută de către aceasta.
Prin adresa nr. 857 din 10 ianuarie 2001 Serviciul de Pază şi Protecţie a comunicat persoanei îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 refuzul acestuia în privinţa soluţionării notificării întrucât nu există identitate între imobilul în legătură cu care s-a formulat cererea şi cel deţinut de către entitatea învestită potrivit Legii nr. 10/2001.
Ca urmare a acestei adrese nr. 857 din 10 ianuarie 200 a Serviciului de Pază şi Protecţie, reclamanta a solicitat repunerea pe rol a Dosarului nr. 723/2001 al Judecătoriei Sinaia, iar la data de 10 aprilie 2002 a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat instanţei de judecată să califice cererea de repunere pe rol a judecării cauzei ca fiind o contestaţie la refuzul entităţii notificate de a se conforma prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a solicitat disjungerea celor două cereri de chemare în judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 iunie 2002 Judecătoria Sinaia a dispus disjungerea contestaţiei formulată de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 privind refuzul de a i se restitui în natură imobilul teren în suprafaţă de 600 mp şi cele două construcţii situate în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova de acţiunea în revendicare introdusă de către reclamanta D.I.D. la data de 27 aprilie 2001 şi a dispus suspendarea acesteia din urmă în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/200.
Prin Sentinţa civilă nr. 603 din 20 iunie 2002, Judecătoria Sinaia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 din vechea reglementare a acesteia.
Prin Sentinţa civilă nr. 568 din 8 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins ca fiind tardiv introdusă contestaţia reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 2198 din 15 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 568 din 8 septembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti .
Prin Decizia civilă nr. 1548 din 20 februarie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Decizia civilă nr. 2198 din 15 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 568 din 8 septembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea prevederilor art. 315 din C. proc. civ. a stabilit cu titlu de dezlegare în drept faptul că cererea reclamantei având ca obiect contestaţie în temeiul Legii nr. 10/2001 privind refuzul de a se restitui în natură imobilul teren în suprafaţă de 600 mp şi cele două construcţii situate în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova este formulată în termenul legal, nefiind tardivă.
În temeiul art. 315 din C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit cu titlu de dezlegare în drept faptul că adresa nr. 857 din 10 ianuarie 2001 Serviciul de Pază şi Protecţie nu echivalează cu o rezolvare de fond a cererii reclamantei, lipsind din punct de vedere juridic o rezolvare legală a notificării depusă de către reclamantă şi faptul că lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate determinat de o conduită juridică culpabilă a acesteia, nu trebuie să afecteze interesele reclamantei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 17 august 2007 sub Dosar nr. 3900/3/2007.
În rejudecare instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza tehnică în specialitatea topografie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 324 din 8 martie 2010 a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.Ş.A. în contradictoriu cu pârâţii Serviciul de Protecţie şi Pază şi Primarul Oraşului Sinaia; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind restituirea în natură a imobilului - construcţie situat în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova şi, în consecinţă a obligat pârâta să emită o dispoziţie motivată prin care să acorde reclamantului despăgubiri în echivalent pentru imobilul care a aparţinut acestuia şi care a fost demolat şi pentru suprafaţa de teren care nu poate fi restituită în natură; au fost obligat pârâţii să emită o dispoziţie motivată prin care să restituie în natură reclamantului terenul aferent construcţiei şi care poate fi restituit în natură descris potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză din 5 ianuarie 2009 de către expertul N.S.
În considerentele sentinţei s-a arătat că, potrivit art. 3 lit. a) şi 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au calitatea de persoane îndreptăţite persoanele fizice proprietare ale imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora precum şi moştenitorii persoane fizice.
Tribunalul a reţinut faptul că contestatorul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, imobilul în cauză compus din terenul în suprafaţă de 600 mp şi din cele două construcţii situate în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova s-a aflat în proprietatea numitei A.D., născută D., situaţie de fapt atestată de certificatul de moştenitor cu numărul x/1992. Imobilul situat în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova compus din construcţie şi teren a fost dobândit de către fosta proprietară a acestuia, A.D. în baza actelor de vânzare-cumpărare autentificate la 4 aprilie 1927 şi la 1 septembrie 1938, iar cele două construcţii împreună cu terenul aferent au fost rechiziţionate în mod abuziv de către stat în anul 1948, astfel cum rezultă din înscrisul din 18 mai 1958.
Ulterior, imobilul în cauză a intrat abuziv în posesia statului prin Decretul nr. 92/1950 cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 a Constituţiei Republicii Populare Române, dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care Republica Populară Română era parte semnatară, precum şi dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950.
Examinând modalitatea preluării imobilului, tribunalul a apreciat-o ca fiind nelegală şi abuzivă, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare.
În ce priveşte existenţa în mod fizic a celor două construcţii care au aparţinut reclamantei situate în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova, tribunalul a luat act de mărturisirea extrajudiciară a reclamantei D.I.D., mărturisire extrajudiciară care se coroborează cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, făcută prin intermediul notificării adresată unităţii deţinătoare în care se arată în mod expres faptul că în cele două clădiri care au aparţinut autoarei acesteia şi care erau în perfectă stare de funcţionare au fost demolate în mod abuziv de către stat în jurul anului 1980, iar în locul acestora s-a ridicat o singură construcţie denumită V.M., aflată în prezent în administrarea Serviciului de Pază şi Protecţie.
Aşadar ca urmare a faptului că cele două clădiri care au aparţinut autoarei reclamantului au fost distruse, în cauză devin incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Apărarea pârâtei Serviciul de Pază şi Protecţie în sensul că nu există identitate între imobilul descris în notificarea adresată acestei unităţi şi imobilul aflat în mod efectiv în administrarea acestuia s-a apreciat ca nefondată, întrucât din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultând această identitate, mai ales din istoricul de rol fiscal al imobilului.
Având în vedere faptul că unitatea deţinătoare, respectiv Serviciul de Pază şi Protecţie nu a respectat obligaţiile instituite prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului, tribunalul a dat eficienţă juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Prin raportare la prevederile textului de lege menţionat anterior şi ţinând cont de situaţia de fapt, tribunalul a reţinut că cererea de restituire în natură a imobilului construit în locul imobilelor demolate este neîntemeiată, iar în privinţa măsurilor reparatorii ce urmează a se acorda pentru cele două imobile demolate situate în oraşul Sinaia, str. C., judeţul Prahova, acestea se vor calcula în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
În privinţa suprafeţei de teren care nu poate fi restituită în natură şi pentru care urmează a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul a dispus obligarea pârâtelor să emită o dispoziţie motivată prin care să restituie în natură reclamantului terenul aferent construcţiei şi care poate fi restituit în natură descris potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză la 5 ianuarie 2009 de către expertul N.S.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Serviciul de Protecţie şi Pază şi reclamantul M.Ş.A.
În motivele de apel Serviciul de Protecţie şi Pază a susţinut că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la acordarea de despăgubiri pentru pretinse construcţii demolate precum şi pentru o parte din teren, dar şi la restituirea în natură a altei părţi din teren, acestea fiind rezultatul unei aprecieri eronate a materialului probator existent în dosarul cauzei şi al aplicării greşit a dispoziţiilor legale în materie.
Greşit s-a considerat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate precum şi a identităţii între acesta imobil şi cel aflat în prezent în administrarea Serviciului de Protecţie şi Pază, înscrisurile prezentând mai multe neclarităţi iar raportul de expertiză nu putea fi validat atât timp cât măsurătorile realizate sunt în contradicţie cu actele dosarului.
Cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, reclamantul a moştenit de la mama sa D.I.D. drepturile litigioase asupra terenului în suprafaţă de 607,00 mp însă aceasta nu avea un drept de proprietate asupra terenului respectiv.
Aceasta dobândise de la bunica reclamantului D.A., conform certificatului de moştenitor, din 13 august 1992, doar un teren de construcţie în suprafaţă de 521 mp, teren ce face obiectul unui alt dosar aflat pe rolul instanţelor.
D.I.D., autoarea reclamantului nu a moştenit de la mama sa D.A. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 607,00 mp situat în Sinaia, str. C., judeţul Prahova iar certificatul de moştenitor nu face dovada proprietăţii.
Datorită mai multor neclarităţi din actele de proprietate există o imposibilitate de identificare cu precizie a imobilului în discuţie.
În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1922 încheiat între M.H.F. şi D.V.D. şi I.T. se menţionează că obiectul tranzacţiei îl constituie o parcelă, în suprafaţă de cca. 607 mp din terenul numit C., pendinte de comuna Poiana Ţapului, judeţul Prahova şi nu este însoţit de vreo schiţă care să îl detalieze, nu conţine elemente de identificare.
Din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1927 încheiat între cei doi coproprietari rezultă că parcela se află în oraşul Sinaia, pe muntele C., cele două loturi, I şi II, având suprafeţe de cca. 300 mp fiecare, suprafaţa totală fiind de 600 mp, cu toate că în actul de vânzare-cumpărare s-a trecut 607 mp.
În schiţa anexă la acest act sunt înscrise loturi de câte 300 mp, iar în plus este trecută şi str. P.E.
În actul de vânzare-cumpărare din 4 aprilie 1927 dintre D.V.D. şi A.D. se înstrăinează terenul din partea de sud a parcelei din comuna Sinaia, pe muntele C. iar în actul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1939 încheiat între N. şi M.T. şi A.D. se menţionează teren în suprafaţă de cca. 300 mp din comuna Sinaia, cartierul C. sau pe muntele C., fără a se indica vecinătăţile.
Niciunul dintre aceste acte nu face o descriere exactă a terenului nici din punct de vedere al suprafeţelor - care sunt indicate cu aproximaţie şi nici al poziţionării sale - lipsind denumirea străzii şi numărul poştal, folosindu-se denumiri generice, iar concluziile expertului vis-a-vis de identitate nu sunt motivate.
De asemenea, expertul nu a ţinut cont de actele prezentate de apelant şi nu s-a ţinut cont de lungimea şi caracteristicile laturilor, de suprafaţa totală a terenului astfel cum este menţionat în actul de vânzare-cumpărare nr. x/1922, în cele din 1927 şi din 1939.
Cele două construcţii nu au fost dovedite a fi existat fizic după cum nu s-a dovedit nici dreptul de proprietate.
De asemenea, instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut deoarece prin cererile pe care le-a făcut autoarea reclamantului nu a solicitat şi construcţiile ce ar fi existat anterior pe teren.
În prezent, construcţia de pe terenul pretins - V.M. este o construcţie nouă, edificată de stat, astfel încât nu se pot acorda despăgubiri pentru construcţie dacă ele nu au fost solicitate.
În ceea ce priveşte dispoziţia de restituire în natură a terenului, descris în raportul de expertiză din 5 ianuarie 2009 efectuat de ing. N.S., se constată că această expertiză nu a fost efectuată de N.S. ci de P.D., iar suprafaţa reţinută de instanţă este de 647 mp şi nu de 600 mp, astfel cum rezultă din acte, mai mare cu 49 mp şi nu poate fi validată.
Reclamantul M.Ş.A. a criticat decizia numai cu privire la dispoziţia de acordare a despăgubirilor pentru construcţiei, apreciind că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a construcţiei vechi existente pe teren şi care a fost modernizată, precum şi a părţii de teren ocupată de această construcţie.
Greşit s-a apreciat că V.M. este o construcţie nouă edificată în urma demolării celei vechi, în realitate aceasta nu este o construcţie nouă edificată de intimatul-pârât Serviciul de Pază şi Protecţie în baza unei autorizaţii de construire, ci este o construcţie veche, care a fost extinsă şi modernizată, precum şi faptul că intimatul nu are un drept de proprietate opozabil reclamantului asupra construcţiei.
Potrivit autorizaţiei de construire din 15 noiembrie 1984 emisă de Consiliul Popular al oraşului Sinaia, a fost autorizată executarea unor lucrări de modernizare şi amenajare la vila din str. C., respectiv lucrări de construire şi instalaţie, extinderea construcţiei, amenajări şi reparaţii.
În lipsa unei autorizaţii de construire, privind edificarea unei construcţii noi şi nu modernizarea şi extinderea unei construcţii vechi ca în cazul de faţă, precum şi în lipsa unui proces-verbal de recepţie la finalizarea lucrării, un eventual drept de proprietate al intimatului pârât asupra construcţiei nu poate fi intabulat în Cartea Funciară, situaţie în care dreptul nu poate fi opozabil faţă de terţi, vătămarea drepturilor sale fiind evidentă.
În apel s-a administrat proba cu expertiză în construcţii pentru determinarea identităţii imobilului V.M. cu V.A., în ce proporţie V.M. este construcţie nouă autorizată şi topografică pentru identificarea şi măsurarea terenului, a proporţiei în care este poate fi retrocedat în natură şi a cea ocupată cu utilităţi.
Prin Decizia civilă nr. 457A din 17 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant M.Ş.A., împotriva Sentinţei civile nr. 324 din 8 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Primarul Oraşului Sinaia şi Consiliul Local al Oraşului Sinaia.
A admis apelul formulat de apelantul pârât Serviciul de Protecţie şi Pază, împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:
A fost obligată pârâta să emită dispoziţie motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului şi pentru terenul în suprafaţă de 360 mp, ce nu poate fi restituit în natură.
A fost obligată pârâta să emită dispoziţie motivată de restituire în natură, în favoarea reclamantului, a terenului în suprafaţă de 260 mp, conform raportului de expertiză efectuat de ing. M.C. şi acelei de-a IV-a completare a acestuia.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Dovedirea dreptului de proprietate sub aspectul identităţii şi întinderii acestuia.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 12 octombrie 1922 cumpărătorii dr. V.D. şi I.T. au dobândit de la M.H.F., în indiviziune un teren în suprafaţă de cca. 607 mp din terenul numit C., pendinte de comuna Poiana Ţapului, judeţul Prahova, parcelă ce poartă numărul x pe planul general de parcelare.
În cuprinsul actului sunt menţionate ca vecinătăţi "în faţă str. P.I. pe o lungime de 20 mp, în fund cu str. P.E. pe o lungime formată din 2 linii, una de 9,10 m şi alta de 20,30 m; în dreapta cu lotul nr. x, pe o lungime de 25,50 m şi în stânga cu lotul nr. y pe o lungime de 33,50 mp.
La 9 februarie 1927 între cei doi coproprietari V.D. şi I.T. a intervenit actul de ieşire din indiviziune, în urma căruia lui V.D. îi revine lotul II în partea dinspre sud-est a parcelei de teren nr. x, cele două loturi rezultate fiind în suprafaţă de cca. 300 mp fiecare, obiectul partajului fiind identificat de coproprietari ca parcela nr. x de pe muntele C., oraşul Sinaia, teren cumpărat de la M.H.F. prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/1922. Actul de ieşire din indiviziune este însoţit şi de o schiţă de plan a parcelei nr. x "de pe muntele C. - Sinaia".
La 7 aprilie 1927 a intervenit actul de vânzare-cumpărare autentificat între V.D. în calitate de vânzător şi A.D. în calitate de cumpărătoare, prin care s-a transmis terenul din comuna Sinaia, pe multele C. şi care formează partea de sud a parcelei nr. x, specificându-se în act că terenul a fost prima dată dobândit prin actul autentificat sub nr. x/1922, de la M.H.F. şi asupra căruia s-a ieşit din indiviziune conform actului autentificat sub nr. y/1927.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 1 septembrie 1938 vânzătoarele N. şi M.T. au transmis cumpărătoarei A.D. dreptul de proprietate asupra terenului de 300 mp din comuna Sinaia, cartierul C., menţionându-se că la rândul lor deţin terenul de la tatăl lor I.T. "şi pe care acesta l-a cumpărat în tovărăşie cu V.D. prin actul autentic nr. x/1922, în fapt lotul I al parcelei nr. x. Acest act este însoţit de o schiţă de plan în care sunt menţionate vecinătăţile.
Un prim aspect invocat în apel este faptul că aceste acte menţionate anterior conţin o serie de neclarităţi, referitoare la suprafaţa de teren şi locul amplasării sale, astfel încât nu se poate stabili o identitate între cel menţionat în actele succesive de transmisiune a proprietăţii şi cel ce face obiectul cererii.
După cum se poate observa, încă de la primul proprietar M.H.F. suprafaţa de teren transmisă a fost de cca. 607 mp, din expertizele efectuate în prezent rezultând că suprafaţa de teren nu poate fi măsurată milimetric datorită naturii terenului ce prezintă caracteristici specifice, acesta aflându-se pe munte.
În expertiza de identificare şi măsurare a terenului efectuată în apel, expertul a identificat în prezent o suprafaţă de teren aferentă parcelei nr. x de 620 mp, expertul menţionând că această suprafaţă a rezultat efectiv din măsurători, însă a avut în vedere şi actele de proprietate şi schiţele parcelare aferente acestora, explicând pe larg diferenţa de 17 mp, dintre ceea ce există efectiv şi cea menţionată în acte, precum şi împrejurarea că reprezintă 3% faţă de actele de proprietate, înscriindu-se în toleranţa admisă prin normele Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate Imobiliară.
În ceea ce priveşte locul situării parcelei nr. x, din actele de proprietate şi din expertizele efectuate în cauză, rezultă fără echivoc că terenul ce a făcut obiectul transmisiunilor succesive de proprietate s-a aflat şi se află în oraşul Sinaia, cartierul/zona C., judeţul Prahova.
Anterior preluării imobilului în proprietatea statului imobilul avea adresa poştală str. C., oraşul Sinaia astfel cum rezultă din procesele-verbale de impunere aferente anului 1927.
La momentul rechiziţionării şi ulterior în anul 1948 imobilul V.A. se afla în Sinaia, str. P.I., astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar, prin care se solicita scoaterea de sub rechiziţie.
Această situaţie de fapt rezultă şi din istoricul de număr poştal comunicat de Primăria oraşului Sinaia prin adresa nr. 8892 din 28 mai 2008, str. C. purtând denumirea de C., P.I., V.R., C., numărul poştal fiind neschimbat.
Din acest punct de vedere, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare această critică nu este fondată, sub aspectul suprafeţei şi a locului situării imobilului existând identitate între terenul menţionat în acte şi cel deţinut de apelantul-pârât.
În ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită a lui M.Ş.A., aceasta decurge din succesiune legală şi nu din vânzarea unor drepturi litigioase ori de drepturi succesorale.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
În prezenta cauză proprietarul imobilului, trecut în proprietatea statului prin rechiziţie, şi ulterior prin naţionalizare, a fost A.D. conform titlurilor de proprietate analizate anterior.
Conform certificatului de moştenitor din 7 noiembrie 2005 de pe urma defunctei A.D. rămâne ca unică moştenitoare fiica acesteia D.I.D., persoană care a şi formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 astfel cum rezultă din înscrisul de la dosar, constituit după casare, precum şi prezenta acţiune.
La data decesului, D.I.D. lasă ca unic moştenitor pe reclamantul M.Ş.A. în calitate de fiu, acesta preluând şi calitatea procesuală a mamei sale.
Certificatul de moştenitor nu reprezintă titlu de proprietate, astfel cum a sesizat apelantul, însă face dovada calităţii de moştenitor şi reclamantul dobândeşte în acest temei, toate drepturile autorului său, inclusiv calitatea procesuală din prezenta cauză.
Menţiunea care se regăseşte în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. x/2002 în sensul că în masa succesorală se află drepturile litigioase asupra unor terenuri din oraşul Sinaia, str. C. şi indicarea numărului de dosar, nu îl transformă pe reclamant într-un cesionar de drepturi litigioase, deoarece calitatea procesuală şi cea de persoană îndreptăţită decurge din succesiunea legală şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 .
Referitor la susţinerea potrivit căreia ar fi existat pe terenul în litigiu două construcţii, deşi tribunalul se referă la două clădiri demolate ce ar fi aparţinut autoarei reclamante, în dispozitivul sentinţei (partea care se pune în executare) este menţionat un singur imobil - construcţie pentru care s-au acordat despăgubiri, acesta fiind demolat.
Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că A.D. a deţinut în proprietatea o construcţie compusă din 8 camere, situaţie de fapt rezultată din procesele-verbale de impunere aferente anilor 1928 - 1931, precum şi din înscrisul de la dosar, prin care autoarea reclamantului a solicitat scoaterea de sub rechiziţie a V.A., astfel cum era cunoscut imobilul în zonă.
Cu toate acestea, din actele de proprietate ale autoarei reclamantului rezultă că iniţial V.A., a fost edificată în anul 1927 fiind formată din două corpuri de clădire cu regim de înălţime parter şi mansardă: unul compus din 4 camere, hol şi baie, bucătărie iar al doilea compus din 3 camere, bucătărie şi baie, construite anterior anului 1933.
Aceiaşi situaţie rezultă şi din avizul din 25 noiembrie 1983 dat de Oficiul Economic Central Carpaţi, lucrarea fiind descrisă ca "modernizare şi amenajare - În prezent construcţia se compune din 2 corpuri separate dezvoltate pe parter şi un etaj, pe fiecare nivel fiind câte două camere cu vestibul şi baie comună. Documentaţia prezentată propunând realizarea unei singure construcţii, prin amplasarea unei scări interioare comună ambelor clădiri".
Prin urmare, din două corpuri separate până în anul 1983, după modernizare şi extindere s-au unificat cele două corpuri devenind o singură clădire. În această situaţie, atât susţinerile autoarei reclamantului din notificare cât şi cele ale tribunalului, în considerentele sentinţei sunt reale, fiind susţinute de probe administrate chiar de apelant,
Această situaţie se coroborează şi cu notificarea formulată de D.I.D. care solicită restituirea în natură a imobilului - teren în suprafaţă de 600 mp, parcela nr. x, compusă din 2 loturi a câte 300 mp fiecare şi construcţii (actualmente V.M.), astfel cum a dezvoltat în motivarea notificării.
Soluţia pronunţată în dispozitivul hotărârii reflectă situaţia de fapt atât din perspectivă istorică cât şi din cea actuală, deoarece şi la epoca anului 1948 imobilul, era perceput de proprietarii săi ca un tot unitar sub denumirea generică de V.A.
Tribunalul a acordat despăgubiri doar pentru un singur imobil - construcţie, şi această soluţie urmează a fi menţinută faţă de temeiurile de fapt şi drept ce vor fi arătate.
Pentru a se stabili dacă imobilul V.A./V.M. poate fi restituit în natură conform art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ori măsuri reparatorii în echivalent conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a încuviinţat proba cu expertiză tehnică în construcţii.
Faţă de concluziile raportului de expertiză, V.M. este o construcţie nouă autorizată, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, atât din documentaţia tehnică cât şi din avizele eliberate în anul 1983, rezultă că în urma expertizei în construcţii efectuată la acea dată, s-a ajuns la concluzia că nu mai poate fi utilizată nici din construcţia existentă, datorită gradului avansat de uzură, inclusiv fundaţiile.
Expertul în construcţii a concluzionat că V.M. este amplasată pe locul V.A. dar nu există identitate între ele, construcţia a fost edificată în baza autorizaţiei pentru executare de lucrări nr. x/1984 eliberată de Consiliul popular al oraşului Sinaia, fiind o construcţie nouă.
Din fosta V.A. s-a mai păstrat doar subsolul parţial, cu o suprafaţă de 28,48 mp dar şi acesta a fost consolidat.
Sunt nefondate susţinerile reclamantului-apelant, în sensul că lucrările de modernizare şi amenajare nu au fost în întregime autorizate, având în vedere răspunsul expertului în construcţii, care precizează că "forma, regimul de înălţime, compartimentarea construcţiei existente pe teren corespunde cu cea din planurile de arhitectură (parter, etaj I, etajul II, secţiune principală, faţade) proiect din 1984 întocmit de I.P.C., proiect care a stat la baza eliberării autorizaţiei pentru executarea lucrărilor", opinia sa fiind aceea că s-a respectat autorizaţia de construire.
Apelantul-reclamant nu a făcut probe contrare, de natură a răsturna concluziile expertului consultat de instanţă.
Nu în ultimul rând, în ansamblul probator al cauzei, relevantă este şi susţinerea autoarei reclamantului, D.I.D., din cuprinsul notificării, aceasta cunoscând faptul că vechile corpuri de clădire ce alcătuiau V.A., au fost demolate.
Întrucât apelul formulat de reclamant a vizat doar soluţia de restituire în natură a imobilului, pe considerentul că V.M. nu este o construcţie nouă, sau dacă este construcţie nouă nu este autorizată şi/sau integral, acesta este nefondat.
Apelul formulat de pârâtul-apelant Serviciul de Pază şi Protecţie este fondat în ceea ce priveşte modalitatea de restituire şi suprafaţa de teren.
În raport de concluziile expertului din a IV-a completare a raportului de expertiză, faţă de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se impune ca pârâtul-apelant Serviciul de Pază şi Protecţie să emită dispoziţie motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului şi pentru terenul în suprafaţă de 360 mp ce nu poate fi restituit în natură şi să emită dispoziţie motivată de restituire în natură, în favoarea reclamantului a terenului în suprafaţă de 260 mp.
Potrivit expertului M.C. suprafaţa de teren aferentă lotului nr. x, conform actelor de proprietate şi a măsurătorilor efectuate în teren, este de 620 mp.
Din acest total, suprafaţa ocupată de construcţii, utilităţi, detalii de sistematizare şi aleea de acces este de 360 mp, pentru care apelantul datorează măsuri reparatorii în echivalent şi 260 mp suprafaţă de teren liberă ce poate fi restituită în natură .
Astfel, se înscrie în ipoteza art. 10 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001 "suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" suprafaţa de 26,20 mp - utilităţi, 67,75 mp - detalii de sistematizare, 34.00 mp - alee de acces, 224 mp - suprafaţă ocupată de V.M., 8 mp - suprafaţă ocupată de magazia centralei, scări de acces, rezultând astfel un total de 360 mp pentru care reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent.
Această soluţie este motivată de faptul că toate detaliile de sistematizare menţionate, reprezintă terenul aferent necesar pentru o folosinţă normală a construcţiei, fiind amenajări ale imobilului utile şi care asigură o exploatare normală a construcţiei.
Restul de teren de 260 mp sunt liberi de orice utilităţi ori detalii de sistematizare, putând fi restituiţi în natură, iar împrejurarea că 65 mp reprezintă fâşii de teren fie libere, fie traversate suprateran de conducta de gaze ori terasă cu zid de sprijin, nu afectează calitatea esenţială a terenului de a fi liber de construcţii, legea neimpunând restituirea terenului liber doar în situaţia în care se prezintă ca un trup întreg.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Serviciul de Protecţie şi Pază, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură nu este în integralitatea sa teren liber, fiind teren liber doar suprafaţa de 178 mp, identificată în anexa nr. 1b, completare la raportul de expertiză, întocmită de expert M.C. din data de 8 octombrie 2012.
S-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere configuraţia terenului, existenţa utilităţilor, detaliile de sistematizare, precum şi necesitatea asigurării accesului spre centrala termică şi magazia, situate în partea de nord a vilei, suprafaţa de teren aferentă construcţiei fiind mai mare decât cea determinată de către instanţă.
Cele trei suprafeţe de teren, însumând 65 mp, sunt suprafeţe de teren de mici dimensiuni şi în raport şi de destinaţia acestora de rigolă, zid de sprijin, spaţiu de legătură dintre construcţie şi stradă, nu pot fi apreciate ca suprafeţe libere care să poată fi restituite în natură.
Raportat la suprafaţa de 603 mp, care este evidenţiată în înscrisurile depuse şi cele arătate mai sus, se putea dispune restituirea doar a suprafeţei de 178 mp, iar dacă se reţine că suprafaţa există în fapt, de 620 mp, se impune restituirea suprafeţei de 195 mp.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, care sunt incidente în cauză "în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că pentru a se putea dispune restituirea în natură a terenului, acesta trebuie să fie "liber".
Un teren este teren liber atunci când nu este afectat de servituţi legale, spaţii verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 247/2005, de alte amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, precum şi să nu fie ocupat de construcţii noi autorizate.
Criteriile de stabilire a caracterului de "teren liber" a unei suprafeţe de teren sunt legale iar nerespectarea acestora pune o problemă de încălcare a legii.
Se constată că instanţa de apel, în analiza acestor criterii legale de stabilire a caracterului de teren liber a unei suprafeţe de teren, s-a raportat la constatările personale ale expertului şi a reţinut că delimitarea terenului făcută de expert respectă aceste criterii, fără a observa că schiţa la raportul de expertiză nu permite o delimitare exactă a suprafeţei de teren liber, iar dispozitivul hotărârii trebuie să permită executarea fără echivoc.
Obligaţia de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica situaţia actuală a acestuia şi a suprafeţei lui, pentru a nu se afecta căile de acces publice, amenajările de utilitate publică, servituţile legale, revine instanţei pentru că decizia sau, după caz, dispoziţia de restituire în natură, precum şi hotărârea judecătorească, fac dovada proprietăţii, şi constituie temei pentru îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Lipsa identificării exacte a suprafeţei de 260 mp, prin indicarea punctelor de reper, având în vedere şi specificul amplasamentului suprafeţei într-o zonă muntoasă, precum şi verificarea existenţei pe această suprafaţă de teren a unor servituţi legale, amenajări de utilitate publică, face imposibil controlul legalităţii hotărârii, situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită.
Se constată că instanţa a folosit criteriile legale prevăzute de art. 10 din Legea nr. 10/2001, în aprecierea caracterului de teren liber, numai pentru suprafaţa de teren nerestituită, nu şi pentru suprafaţa de teren restituită, nefiind analizate dacă pe această suprafaţă există sau nu afectări legale, care împiedică restituirea.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va administra materialul probator pe care-l va aprecia ca necesar şi util cauzei, în vederea stabilirii exacte a suprafeţei de teren ce poate fi restituită în natură şi identificarea acesteia ca amplasament, vecinătăţi şi dimensiuni.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de pârâta Serviciul de Protecţie şi Pază împotriva Deciziei civile nr. 457A din data de 17 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4493/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4579/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
