ICCJ. Decizia nr. 4328/2013. Civil. Pretenţii. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CÎVILĂ
Decizia nr. 4328/2013
Dosar nr. 36890/3/2008
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, sub nr. 36890/3/2008 din data de 3 octombrie 2008, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pârâţii G.N. şi G.V., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului de 500.000 euro, cauzat de către aceştia prin încălcarea obligaţiei de garanţie contra evictiunii, pe care o avea faţă de reclamantă în temeiul contractului de vânzare - cumpărare din 10 decembrie 2001, în conformitate cu dispoziţiile art. 1348 C. civ.
Prin întâmpinarea formulată pârâţii au solicitat pe cale de excepţie anularea acţiunii ca insuficient timbrată, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti - Secţia Comercială, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 11 februarie 2009, instanţa de fond a pus în discuţie excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a tribunalului, cauza fiind scoasă de pe rol şi înaintată spre repartizare unei secţii civile. Prin încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2009, secţia a lll-a civilă, a Tribunalului Bucureşti a trimis cauza spre soluţionare, secţiei a VI a comercială, reţinând natura comercială a litigiului, faţă de dispoziţiile art. 4 C. com. Prin încheierea de şedinţă din data de 10 martie 2010 instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, apreciind că, faţă de tripla identitate de obiect, de cauză şi de părţi cerută de art. 1201 C. civ. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în cauză se regăseşte doar prima condiţie, respectiv identitatea de părţi, nefiind îndeplinită identitatea de obiect şi de cauză. A mai arătat instanţa de fond că admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu respectă imperative ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, reclamanta fiind astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestării sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.
Prin sentinţa comercială nr. 11992 din 30 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC R.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii G.N.A. şi G.E. (foşti G.N. Şl G.V.) şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei echivalentul în lei, funcţie de cursul oficial leu - euro stabilit de B.N.R., la data plăţii efective a sumei de 381.292,19 euro cu titlu de daune.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea din 2003, înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, SC M.P.S.H. SRL a chemat în judecată pe SC R.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 1.282 mp, situat în Bucureşti, sector 2, să se constate că pârâta este constructor de rea-credinţă al unei construcţii pe o suprafaţă de 374 mp, edificată pe terenul menţionat, suprafaţă care se adaugă la terenul de 1.282 mp la care se referă primul capăt de cerere, rezultând o suprafaţă totală de 1.656 mp, precum şi să fie obligată SC R.I. SRL la demolarea construcţiei menţionate şi la ridicarea pe cheltuiala sa a lucrărilor de construcţii efectuate.
În cadrul Dosarului nr. 6277/300/2006 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a pronunţat sentinţa civilă nr. 9085 din 22 noiembrie 2006, prin care a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de SC M.P.S.H. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 1161/ A din 9 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către SC M.P.S.H. SRL. Recursul declarat de SC M.P.S.H. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1161/ A din 09 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 949 din 29 mai 2008 care a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de SC M.P.S.H. SRL împotriva sentinţei civile nr. 9085 din 22 noiembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, iar pe fond instanţa a reţinut preferabilitatea titlului SC M.P.S.H. SRL şi a obligat pe SC R.I. SRL să lase acesteia în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.680 mp cu nr. cadastral, situată în Bucureşti, sector 2. în temeiul art. 60 C. proc. civ., instanţa a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe chemaţii în garanţie G.N. şi G.V. să restituie către SC R.I. SRL contravaloarea terenului în litigiu, reţinând că aceştia nu şi-au respectat obligaţia de garanţie privind evictiunea, fată de cumpărătorul SC R.I. SRL.
Fată de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că în cauză a existat o tulburare de drept provenită din partea terţului SC M.P.S.H. SRL care a invocat un drept real, dreptul de proprietate asupra terenului, cauza tulburării fiind anterioară vânzării, deoarece titlul de proprietate al SC M.P.S.H. SRL, datează din 1 martie 1999, moment în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare între SC M.P.S.H. SRL şi S.A.P. Ltd. Cum vânzarea terenului de către soţii G. (foşti G.) către reclamanta SC R.I. SRL a avut loc la data de 10 decembrie 2001, prin contractul de vânzare-cumpărare, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie, aceea ca cel care a cumpărat terenul să nu fi cunoscut cauza evictiunii. în cauză este vorba despre o evicţiune consumată, astfel încât vânzătorul trebuia să răspundă pentru pagubele suferite de cumpărător, respectiv fiind o evicţiune parţială, cumpărătorul are dreptul la valoarea părţii pierdute prin efectul evictiunii, valoarea socotită în momentul evictiunii.
Raportat la dispoziţiile art. 1348 C. civ., instanţa de fond a considerat că evictiunea s-a produs la data de 29 mai 2008, o dată cu pronunţarea Deciziei civile nr. 949 de către Curtea de Apel Bucureşti, acesta fiind momentul în care reclamanta a fost evinsă în dreptul său de proprietate.
Deşi Curtea de Apel a stabilit în sarcina vânzătorului, soţii G. (foşti G.), obligaţia de a plăti reclamantei suma de 38.622 dolari, contravaloarea terenului în litigiu, în concordanţă cu suma ce a fost menţionată în raportul de expertiză făcut în Dosarul nr. 8018/2003 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, instanţa de fond a apreciat că aceasta nu corespunde momentului producerii evicţiunii, având în vedere că acel raport de expertiză a fost întocmit la data de 24 mai 2004, în timp ce momentul evicţiunii se situează la data de 29 mai 2008. Instanţa de fond a apreciat că pârâţii au obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat reclamantei, răspunderea pentru evicţiune fiind o aplicaţie specială în materia contractului de vânzare cumpărare a principiului răspunderii contractuale şi al reparării integrale a prejudiciului, în speţă pârâţii fiind ţinuţi să o despăgubească cu suma ce reprezintă valoarea reală de piaţă, a terenului de care a fost evinsă, în raport cu data producerii evicţiunii, valoare care se ridică la suma de 416.640 euro. Suma efectivă ce va fi plătită, în conformitate cu articolul 1348 C. civ., este de 381.292,19 euro, cu titlu de daune, această sumă fiind obţinută ca urmare a scăderii sumei de 38.622 dolari SUA, acordată prin Decizia civilă nr. 949 din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi care a fost deja achitată de pârâţi.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii G.N.A. şi G.E., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 36890/3/2008 din 29 martie 2011.
Apelanţii pârâţi au solicitat, în principal, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă şi în secundar, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii ca nefondate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 380 din 24 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii G.N.A. şi G.E. a schimbat în tot sentinţa comercială nr. 11992 din 30 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.
A respins cererea de chemare în judecată pentru existenţa autorităţii lucrului judecat.
A obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată către apelanţii pârâţi în sumă de 11.278 lei taxă timbru şi timbru judiciar.
Pentru a hotărî astfel curtea a apreciat că în mod corect, secţia a lll-a civilă, a Tribunalului Bucureşti a constatat natura comercială a litigiului dată fiind prezumţia de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, instituită de art. 4 şi 7 C. com., coroborate cu dispoziţiile art. 56 C. com., potrivit cărora faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele au caracter civil. Cum pentru reclamanta SC R.I. SRL contractul de vânzare - cumpărare din 10 decembrie 2001 încheiat cu pârâţii, soţii G. (G. în prezent), reprezintă un act de comerţ, litigiile referitoare sau în legătură cu acesta sunt de natură comercială.
Curtea a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la existenţa Deciziei nr. 949/29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost respinsă de către instanţa de fond care a apreciat că, deşi este regăsită identitatea de părţi, nu se regăsesc în cauză celelalte două condiţii prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv identitate de obiect şi de cauză a celor două cereri de chemare în judecată, formulate de către SC R.I. SRL împotriva soţilor G. (G.).
Curtea a reţinut că în privinţa identităţii părţilor, aspectul nu comportă vreo discuţie, el fiind reţinut ca atare şi de către instanţa de fond. Cât priveşte celelalte două identităţi, Curtea a constatat că în cauză se regăseşte atât identitatea de obiect cât şi identitatea de cauză. Conceptul de obiect al acţiunii civile se raportează la pretenţia afirmată în justiţie, la ceea ce cere reclamanta (quid petitur), pe când determinarea cauzei reprezintă răspunsul la întrebarea pe ce îşi întemeiază reclamanta cererea sau pentru ce se judecă părţile, prin cauză înţelegându-se faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul direct şi imediat al dreptului sau al beneficiului legal pe care una dintre părţi îl prevalează. în concret, în primul proces s-a cerut de către SC R.I. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, obligarea pârâţilor G.N. şi V. la plata sumei de 55.408,05 dolari SUA, în echivalent în lei, reprezentând contravaloarea suprafeţei de 1.656 mp teren, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ., potrivit cărora aceştia sunt obligaţi la dezdăunarea reclamantei. Prin Decizia civilă nr. 949 din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, s-a consfinţit dreptul reclamantei SC R.I. SRL de a obţine de la soţii G.N. şi V. despăgubirile pe care aceştia le datorează în calitatea lor de vânzători, pentru lucrul (imobilul) pentru care reclamanta a fost evinsă, constând în contravaloarea terenului în litigiu în sumă de 38.622 dolari SUA, astfel cum aceasta a fost stabilită prin expertiza efectuată la fondul cauzei de către expert T.T.l. Din raportul de expertiză menţionat rezultă că expertiza efectuată la solicitarea SC R.I. SRL a avut ca obiect evaluarea terenului în suprafaţă de 1.656 mp, respectiv, după cum a stabilit instanţa în şedinţa din 5 aprilie 2004, stabilirea valorii actuale a imobilului revendicat. în procesul pendinte, reclamanta SC R.I. SRL s-a îndreptat împotriva pârâţilor G.N. şi G.V. cu o cerere în pretenţii formulată în temeiul aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, pentru suma de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri solicitate în temeiul art. 1348 C. civ., respectiv în temeiul obligaţiei de garanţie contra evicţiunii pe care pârâţii o aveau faţă de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare menţionat.
Curtea a constatat astfel că finalitatea urmărită de către reclamantă s-a desăvârşit în primul proces, instanţa acordându-i acesteia despăgubirile ce i se cuveneau (datorau) din partea pârâţilor, în temeiul obligaţiei acestora de garanţie pentru evictiune, obligaţie izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi din 10 decembrie 2001, valoarea bunului la momentul evicţiunii stabilită la suma de 38.622 dolari SUA.
Curtea a reţinut că este evident faptul că instanţa de recurs a apreciat că evicţiunea s-a produs la data introducerii cererii de chemare în judecată de către SC M.P.S.H. SRL, motiv pentru care a apreciat că expertiza tehnică întocmită la judecata în fond a cauzei reflectă valoarea reală a bunului la data evicţiunii, per a contrario, instanţa de recurs, în loc să modifice hotărârile instanţelor inferioare, ar fi casat decizia tribunalului şi ar fi trimis cauza spre rejudecarea apelului, cu indicaţia obligării de a se reface raportul de expertiză privind valoarea bunului la o altă dată decât cea a introducerii acţiunii. Or, incidenţa autorităţii de lucru judecat împiedică instanţa să reia dezbaterea lor, acest lucru putând duce la pronunţarea unei hotărâri contradictorii.
Curtea a reţinut că instanţa de fond, prin considerentele sentinţei apelate, a reanalizat condiţiile antrenării obligaţiei vânzătorului pentru evictiune, aşa cum sunt prevăzute de dispoziţiile articolului 1337 C. civ., modalitatea în care poate opera obligaţia de garanţie pentru evictiune, contrazicând prin concluzia la care a ajuns cele statornice irevocabil prin Decizia nr. 949/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv apreciind, contrar celor dispuse prin hotărârea irevocabilă, că valoarea terenului în litigiu la momentul evicţiunii nu este de 38.622 dolari SUA, ci de 416.640 euro, diferenţa de valoare provenind din faptul că cele două instanţe au apreciat diferit momentul producerii evicţiunii.
S-a mai reţinut că pe lângă faptul că sentinţa apelată contrazice cele statornicite irevocabil prin Decizia nr. 949/2008 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a stabilit că în virtutea obligaţiei de garanţie pentru evictiune pârâţii G.N. şi G.V. datorează reclamantei SC R.I. SRL contravaloarea imobilului la data evicţiunii (evident) ea este şi nefondată în ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond, care a îmbrăţişat punctul de vedere al reclamantei intimate, acela că momentul producerii evicţiunii este data pronunţării Deciziei irevocabile nr. 949 din 29 mai 2008, când reclamanta a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie terţului evingător, ceea ce face ca şi motivul de apel care vizează greşita apreciere de către instanţa de fond a momentului evicţiunii să fie fondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.I. SRL Bucureşti invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat şi menţinerii soluţiei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
A prezentat situaţia de fapt şi de drept şi a făcut consideraţii asupra derulării procesului, reiterând toate fazele procesuale şi soluţiile pronunţate de instanţele care au soluţionat cauza în primă instanţă şi în apel, susţinând în esenţă că:
- Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. întrucât nu sunt întrunite toate condiţiile privind reţinerea autorităţii de lucru judecat, respectiv nu există identitate de obiect şi cauză.
- În primul rând pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte o hotărâre cu privire la o acţiune în justiţie este necesar ca acea acţiune să fi fost soluţionată în urma unor dezbateri contradictorii însoţite de administrarea probelor necesare pentru a se putea stabili temeinicia sau netemienicia acelei cereri. în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în Dosarul nr. 6277/300/2006, având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 1.680,94 mp situat în, sector 2 nu se regăsesc aceste caracteristici cu privire la capătul de cerere privind repararea prejudiciului cauzat recurentei - reclamante prin evicţiune.
- În cazul Dosarului nr. 6277/300/2006 în nicio etapă procesuală, respectiv etapa judecării în fond şi etapa judecării în apel nu s-a pus în discuţie prejudiciul creat prin producerea evictiunii şi nici nu s-au administrat probe (înscrisuri şi proba cu expertiza tehnică judiciară) care să stabilească valoarea prejudiciului creat prin producerea evictiunii.
- În aceste condiţii hotărârea are autoritate de lucru judecat numai în ce priveşte constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru evicţiune nu şi a prejudiciului suferit prin producerea evictiunii şi care nu a fost reparat potrivit art. 1348 C. civ., în sensul că nu s-a acordat valoarea terenului de la momentul producerii evictiunii.
- Între cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor G.N. şi G.V. şi cererea incidentală de chemare în garanţie a acestora într-un proces diferit a cărui soluţionare a dus la pierderea parţială a proprietăţii bunului, deci evicţiunea reclamantei, nu există identitate de obiect.
- În cazul de faţă nu s-a acordat o despăgubire astfel cum este reglementată de art. 1348 C. civ., constând în valoarea părţii din teren de care recurenta a fost evinsă, valoare calculată la momentul producerii evictiunii, respectiv data de 29 mai 2008, dată la care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 949 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Suma de 38.622 dolari SUA este mult sub nivelul valorii terenului la data producerii evicţiunii.
- Este evident că până la repararea integrală a prejudiciului, aşa cum statuează art. 1348 C. civ., cumpărătorul evins are la îndemână o acţiune, precum cea care face obiectul prezentului dosar, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat
- Determinantă pentru soluţionarea situaţiei, referitoare la despăgubiri este şi practica C.E.D.O. În cauză s-a constatat că reclamantul era îndreptăţit la despăgubirea integrală a prejudiciului suferit, în ciuda piedicilor procedurale prevăzute de lege, piedici ce au determinat doar repararea parţială a prejudiciului suferit. Pentru aceste motive C.E.D.O. a decis că sistemul de indemnizare incriminat nu prezintă siguranţă şi garanţii suficiente iar astfel reclamantul nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal concret şi efectiv (C.E.D.O., 30 octombrie 1998 F.E.c./Franţa Reports 1998 - VIII 12 aprilie 1995 Bellet c/Franţa A 333 - B)
- Cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe dispoziţiile generale ale art. 1337 C. civ. privind obligaţia vânzătorului de a răspunde de evicţiune, cât şi pe cele ale art. 1351 C. civ. în mod diferit, cererea de chemare în judecată din cadrul prezentei cauze se întemeiază pe o dispoziţie diferită a C. civ. şi anume art. 1348 ce tratează în mod expres evicţiunea parţială şi instituie obligaţia vânzătorului de a acorda despăgubiri cumpărătorului deja evins în vederea reparării prejudiciului produs acestuia. Astfel cauza juridică este diferită.
- Momentul evicţiunii trebuie reţinut ca fiind 29 mai 2008 data la care a rămas definitivă şi irevocabilă Decizia nr. 949 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi în acest mod decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1348 C. civ. La art. 1348 C. civ. se prevede ca moment ce trebuie luat în considerare pentru calculul pagubei, valoarea acelui bun din momentul în care s-a produs evicţiunea.
Intimatul G.N.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care recurenta susţine că Decizia civilă nr. 380 din data de 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât în cauză sunt întrunite condiţiile privind reţinerea autorităţii de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 949 din 29 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Autoritatea de lucru judecat, prin efectul său negativ, afectează dreptul la acţiune, indicând o epuizare a acestuia impusă de legiuitor ca o măsură de politică juridico - socială. Interdicţia de a se reedita un proces care a fost soluţionat definitiv nu afectează dreptul de a sesiza judecătorul, ci dreptul de a obţine o nouă statuare pe fondul pretenţiei.
Potrivit art. 129 C. proc. civ. „judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul (...). Prin urmare judecătorii au obligaţia nu doar să urmeze o procedură pentru a soluţiona într-un fel sau altul procesul, ci sunt datori să depună toate diligentele pentru a stabili adevăratele raporturi dintre părţi.
La data de 27 octombrie 2003 SC R.I. SRL Bucureşti în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, a formulat cererea de chemare în garanţie a soţilor G.N. şi G.V. pentru a fi obligaţi la plata sumei de 55.408,05 dolari SUA în echivalent lei, calculat la cursul pieţei valutare comerciale de B.N.R., la data executării, reprezentând contravaloarea suprafeţei de 1.656 mp situată în Bucureşti, sector 2, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ. Prin cererea precizatoare depusă la data de 15 decembrie 2003 SC R.I. SRL Bucureşti a solicitat efectuarea unei expertize tehnice, având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a suprafeţei de 1.656 mp. Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 5 aprilie 2004, instanţa a încuviinţat cererea SC R.I. SRL Bucureşti privind efectuarea expertizei tehnice imobiliare pentru stabilirea valorii reale a imobilului, fiind întocmit raportul de expertiză de expert tehnic T.T.l.
Prin Decizia civilă nr. 949 din 29 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 6277/300/2006, s-a admis cererea de chemare în garanţie restrânsă şi s-au obligat chemaţii în garanţie G.N. şi G.V. să restituie pârâtei SC R.I. SRL Bucureşti contravaloarea terenului în litigiu pentru care reclamanta a fost evinsă şi anume echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 38.622 dolari SUA.
Ca atare, prin admiterea cererii de chemare în garanţie s-a soluţionat raportul juridic de drept substanţial expresie a fondului cauzei dedus judecăţii pe baza probelor solicitate de recurentă, respectiv raportul de expertiză întocmit în cauză, rezolvându-se în fond procesul dintre părţi, astfel că sub acest aspect motivul de recurs invocat nu poate fi primit. Cererea de chemare în garanţie este o acţiune şi hotărârea prin care a fost soluţionată se impune cu autoritate de lucru judecat în sensul art. 1201 C. civ.
În procesul pendinte reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri solicitate în temeiul obligaţiei de garanţie contra evicţiunii pe care pârâţii o aveau faţă de reclamantă în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 10 decembrie 2001, în conformitate cu art. 1348 C. civ.
Susţinerea că nu există identitate de obiect şi cauză, reclamanta înţelegând să solicite obligarea pârâţilor la suportarea valorii bunului din momentul în care s-a produs evicţiunea, moment apreciat de reclamantă ca fiind data de 29 mai 2008, data pronunţării hotărârii irevocabile nr. 949 de obligare a SC R.I. SRL la restituirea SC M.P.S.H. SRL a suprafeţei de teren în litigiu de 1.680 mp, în conformitate cu dispoziţiile art. 1348 C. civ. Înalta Curte urmează să o respingă constatând că în cauză se regăseşte atât identitatea de obiect cât şi identitatea de cauză.
Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiat pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Obiectul reprezintă atât pretenţia formulată prin cerere cât şi dreptul subiectiv invocat. Pentru a exista identitate de obiect între cele două acţiuni este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de reclamantă este acelaşi în ambele acţiuni. Totodată soluţia dată într-un prim proces are autoritate de lucru judecat în noua acţiune chiar dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a doua judecăţi în primul proces a fost invocat pe cale incidentală. Cauza este fundamentul raportului juridic dedus judecăţii.
În mod judicios instanţa de apel a reţinut că prin ambele cereri SC R.I. SRL a formulat aceiaşi pretenţie, urmărindu-se în realitate obţinerea aceluiaşi folos de reclamantă, bazat pe acelaşi temei juridic al dreptului pretins, respectiv despăgubirile ce i se cuveneau din partea pârâţilor în temeiul obligaţiei acestora de garanţie pentru evicţiune, obligaţie izvorâtă din contractul de vânzare - cumpărare încheiat la 10 decembrie 2001.
În mod întemeiat instanţa de apel a constatat că finalitatea urmărită de către reclamantă s-a desăvârşit în primul proces, instanţa acordându-i acesteia despăgubirile ce i se cuveneau din partea pârâţilor, în temeiul obligaţiei acestora de garanţie pentru evicţiune, obligaţie izvorâtă din contractul de vânzare - cumpărare încheiat între părţi la 10 decembrie 2001, valoarea bunului la momentul evicţiunii fiind stabilită la 38.622 dolari SUA, respectiv la momentul chemării în judecată de SC M.P.S.H. SRL. Corect a reţinut instanţa de apel că şi dacă s-ar aprecia ca admisibilă o nouă intervenţie a instanţei de judecată, atunci ar trebui repuse în discuţie faptele juridice sau materiale ce reprezintă temeiul legal al primei cereri, ori incidenţa autorităţii de lucru judecat împiedică instanţa să reia dezbaterea lor.
Instanţa admiţând cererea de chemare în garanţie formulată în temeiul dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ., a statuat asupra tuturor condiţiilor şi modalităţilor de operare a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune şi a luat în considerare inclusiv momentul producerii evicţiunii atunci când a obligat pe vânzători să suporte contravaloarea imobilului, de la momentul chemării în judecată de către SC M.P.S.H. SRL, de 38.662 dolari SUA, astfel încât în mod nelegal instanţa de fond a repus în discuţie cele statornicite irevocabil prin Decizia nr. 949 din 29 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a reapreciat momentul producerii evicţiunii ca fiind data pronunţării deciziei irevocabile mai sus menţionate, stabilind că valoarea terenului în litigiu nu este de 38.662 dolari SUA, ci de 416.640 euro.
Corect instanţa de apel a găsit fondat motivul de apel care viza greşita apreciere de către instanţa de fond a momentului producerii evicţiunii, ca fiind data pronunţării Deciziei irevocabile nr. 949 din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi a aplicat corect prevederile art. 1348 C. civ., când a avut în vedere că momentul evicţiunii se identifică cu data intentării acţiunii, căci atunci se produce evicţiunea şi nu data pronunţării hotărârii.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut că însăşi reclamanta prin formularea cererii de chemare în garanţie a considerat că momentul evicţiunii este cel al chemării sale în judecată de către SC M.P.S.H. SRL, având în vedere că a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie, pârâţii din prezenta cauză la plata contravalorii suprafeţei de teren de 1.656 mp, „respectiv a sumei de 55.408 dolari SUA", apreciată la data de 20 octombrie 2003 şi nu a formulat vreo cerere de reactualizare a pretenţiilor.
Instanţa de apel a aplicat corect şi principiul ce rezultă din art. 6 C.E.D.O. respectiv principiul securităţii raporturilor juridice care prevede printre altele că soluţia dată de o manieră definitivă în orice litigiu, de către instanţă să nu mai fie repusă în discuţie, astfel că niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa sa.
Pentru considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 380 din 24 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4291/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4335/2013. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
