ICCJ. Decizia nr. 4397/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4397/2013
Dosar nr. 24401/325/2011
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2007 din 27 iunie 2012, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta R.O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la restituirea către reclamantă a sumelor în valută preluate abuziv, fără titlu valabil, prin confiscare în anul 1988, respectiv la restituirea sumei de 97.321 lire sterline şi 5.104 dolari canadieni, conform procesului-verbal din 4 decembrie 1988 şi inventarului nr. 825 din 4 decembrie 1988.
Instanţa de fond a reţinut caracterul abuziv al confiscării sumelor menţionate pe baza probelor administrate, în considerarea faptului că reclamantul a fost ameninţat şi supus la presiuni psihice, inclusiv cu întocmirea unui dosar penal de fosta Miliţie, pentru faptul posesiei sumelor.
în lipsa reglementării unei proceduri speciale de restituire, instanţa de fond a făcut aplicarea dreptului comun şi a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană.
Excepţiile prescripţiei şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât prin întâmpinare au fost respinse prin sentinţa menţionată.
Tribunalul a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie o revendicare mobiliară întemeiată pe prevederile dreptului comun, care se circumscrie categoriilor acţiunilor reale supuse dispoziţiilor art. 1890 C. civ., nefiind aplicabile prevederile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 care referă la acţiuni patrimoniale întemeiate pe drepturi de creanţă şi care sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani.
Făcând aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care conferă dreptul instanţelor judecătoreşti de a analiza legalitatea dispoziţiilor de preluare de către stat a bunurilor mobile şi imobile, indiferent de actul care a stat la baza preluării, acţiunea s-a apreciat ca admisibilă şi, drept urmare, în raport de probele administrate, întemeiată pe fond.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 197/ A din 28 noiembrie 2012, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe.
Criticile apelantei cu privire la greşita respingere a excepţiilor prescripţiei şi inadmisibilităţii acţiunii cât şi cele privind greşita reţinere a caracterului abuziv al preluării în raport de existenţa Decretului nr. 210/1960 care, la acea epocă, interzicea deţinerea valutei, au fost înlăturate de instanţa de apel.
În considerentele deciziei s-a reţinut că în raport de obiectul acţiunii, aceasta este o acţiune reală aflată sub regimul art. 1890 C. civ. sub aspectul prescripţiei, iar nu al dispoziţiilor Decretului 167/1958, care nu sunt incidente speţei.
Admisibilitatea acţiunii în restituire a fost corect reţinută de prima instanţă, se reţine în motivarea deciziei, în raport de dreptul comun şi de dispoziţiile art. 6 CEDO. Corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţiile Decretului nr. 210/1966 fiind contrare atât constituţiei de la epoca confiscării cât şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
În contra deciziei a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Solicită recurentul admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepţiilor prescripţiei şi inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 3049 C. proc. civ.
Recurentul în susţinerea excepţiilor pe care Ie-a invocat în faţa instanţei de fond şi în critica soluţiilor asupra acestora invocă lipsa unui temei legal care să permită o repunere în termen şi admisibilitatea acţiunii iar pe fond invocă caracterul legal al confiscării valutei în raport de dispoziţiile Decretului nr. 210/1960.
Recursul nu este fondat.
Se constată că recurentul în criticile formulate se limitează a reitera trei afirmaţii critice din apelul declarat fără nici o referire la considerentele pe care instanţa de apel Ie-a avut în vedere când, în examinarea lor, acestea au fost înlăturate.
Singura referire la decizia atacată se limitează la indicarea numărului ei, fiind total ignorate considerentele, or, potrivit art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs verifică motivul de recurs, în speţă art. 3049 C. proc. civ., din perspectiva criticilor care se aduc hotărârii a cărei modificare se solicită pe acest temei.
Astfel, instanţa de apel confirmând sentinţa, a constat că în raport de caracterul acţiunii promovate, acţiune reală, în revendicare mobiliară, nu este incident Decretul nr. 165/1958 care reglementează prescripţia acţiunilor personal patrimoniale, ci dispoziţiile art. 1890 C. civ.
A mai constat că acţiunea este admisibilă în raportul cu dispoziţiile dreptului comun, ale art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană.
Cât priveşte legalitatea confiscării din perspectiva invocată de recurent, s-a arătat că Decretul 210/1960 era contrar tratatelor internaţionale, respectiv Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect se impune în plus, şi argumentul abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 care reglementa regimul mijloacelor de plată străine prin chiar Decretul-lege nr. 9/1989 privind abrogarea unor acte normative, cu o expunere de motive relevantă, demonstrativă şi constitutivă: „în scopul înlăturării imediate din legislaţia ţării noastre a unor reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor, desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state ”.
înalta Curte constatând că prin hotărârea atacată cu recursul de faţă nu s-a încălcat Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ale cărui prevederi nu se aplică, conform art. 21, dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, caracterul acţiunii reţinut de instanţe, cel de acţiune reală nefiind contestat de recurent, că legitimitatea prevederii art. 37 din Decretului nr. 210/1960 pe care s-a întemeiat confiscarea valutei în speţă a fost infirmată prin chiar expunerea de motive a Decretului-lege 9 din 31 decembrie 1989 care o abrogă, că nici faptul efectivităţii confiscării nu se contestă de recurent, că deci nicio prevedere legală nu a fost greşit aplicată s-au interpretată, decizia atacată fiind întemeiată legal în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul astfel declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei civile nr. 197/ A din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4358/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 4400/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
