ICCJ. Decizia nr. 4423/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4423 /2013
Dosar nr. 7033/2/2012
Şedinţa publică din 10 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 53A din 15 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanţii-reclamanţi S.M.L., S.P. şi S.R.N. împotriva încheierii de şedinţă din 27 iunie 2012 şi a sentinţei civile nr. 827 din 17 aprilie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 23047/3/2009.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că indiferent de rectificarea făcută în încheiere, calificarea căii de atac este realizată de instanţa ierarhic superioară la care este îndreptată calea de atac respectivă, iar în prezentul proces, instanţa a stabilit prin încheierea din 9 noiembrie 2012 că, în raport de obiectul cauzei, revendicare imobiliară de drept comun, calea de atac este apelul. În condiţiile menţionate, reclamanţii nu sunt prejudiciaţi prin suprimarea unei căi de atac, indiferent de greşeala materială a instanţei de fond şi de calificarea greşită a cererii lor de rectificare privind numai consemnarea din programul ECRIS.
Pe de altă parte, cât priveşte apelul declarat împotriva deciziei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990 este un act translativ de proprietate în favoarea societăţii comerciale care l-a dobândit, iar toate actele juridice de înstrăinare făcute în procesul de privatizare intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond. Textul de lege menţionat este pe deplin aplicabil şi a fost constant interpretat în sensul celor deja menţionate şi în practica judiciară, deoarece modul de privatizare al societăţilor comerciale a fost stabilit prin Legea nr. 15/1990 care a prevăzut în art. 20 că bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale aparţin acestora, iar individualizarea, în concret, a bunurilor transmise de stat societăţilor comerciale a fost realizată prin hotărâre de guvern şi, în final, prin eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. De aceea, interpretarea apelanţilor în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu reprezintă un titlu de proprietate nu poate fi primită.
În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, deoarece pentru aplicarea lor era necesară îndeplinirea a două condiţii: a) aceea ca la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul să fi fost acţionar majoritar, ceea ce nu s-a dovedit în speţă, deoarece în anul 1994 F.P.S. a vândut către Asociaţia Bit Programul Salariaţilor 70% din capitalul social al SC B. SA şi b) aceea ca acest din urmă contract să fi fost anulat şi de asemenea, cel subsecvent, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat şi nu a putut fi dovedit în speţă.
Este adevărat că bunurile ce puteau fi restituite în natură au fost indisponibilizate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar dispoziţia legală prevăzută la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se adresează persoanelor deţinătoare, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 SC B. SA nu mai era persoană deţinătoare, deoarece fusese integral privatizată în anul 1994 prin vânzarea întregului pachet de acţiuni (70% şi 30% prin două contracte succesive încheiate în 1994). De aceea, indisponibilizarea nu putea opera nici în cazul de excepţie prevăzut la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, toate aceste aspecte ar fi trebuit să fie puse în discuţia instanţelor competente în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Principiul securităţii raporturilor juridice este pe deplin aplicabil contractelor de privatizare şi de vânzare-cumpărare, iar de vreme ce actele menţionate nu au fost anulate, ele sunt valabile şi trebuie apărate potrivit principiului de drept menţionat.
Atitudinea subiectivă a părţilor la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este irelevantă în acţiunea în revendicare a imobilelor şi putea fi supusă analizei instanţei numai în termenul special de prescripţie prin acţiunea în anularea actului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că această critică nu va fi analizată de instanţă.
Statul Român însuşi a recunoscut, prin edictarea Legii nr. 10/2001, că imobilele naţionalizate au fost preluate abuziv şi, de aceea, discuţia judiciară asupra acestui aspect este inutilă, iar statul poate „inventa” orice în limitele Constituţiei României, astfel că, în limitele menţionate a şi fost reglementată legal reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, prin Legea nr. 15/1990.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanţii au declarat recurs, prin care au formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, considerând că certificatul de atestare din 26 ianuarie 1994 este un act de înstrăinare făcut în cadrul procesului de privatizare.
Acest certificat nu poate intra sub protecţia art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind un act de înstrăinare, ci un act constitutiv de drepturi. Acest titlu de proprietate nu este un titlu rezultat dintr-o înstrăinare, ci un act prin care s-a constituit de către stat un drept în favoarea societăţii comerciale de stat.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 45 şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în privinţa contractului de vânzare-cumpărare din 2004.
Contractul a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, or art. 45 priveşte actele juridice de înstrăinare săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii.
Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie interdicţia înstrăinării imobilelor ce intră sub domeniul de reglementare al legii. Statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, astfel încât imobilul poate fi restituit în natură. Faptul că interdicţia legală de înstrăinare a fost încălcată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi faptul că s-a stabilit că titlul statului nu este valabil sunt aspecte care să facă inopozabil titlul faţă de reclamanţi.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului securităţii raporturilor juridice, reţinând că actele intimatelor pârâte sunt valabile câtă vreme nu au fost anulate. Nu se poate da eficienţă juridică şi nu pot fi păstrate în circuitul civil acte juridice încheiate fără respectarea legii.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. prin aceea că a ignorat dezlegările date prin decizia civilă nr. 123A din 17 februarie 2010 în privinţa problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare şi a comparării titlurilor exhibate de părţi.
Titlul reclamanţilor este preferabil titlului pârâtei, care este un act administrativ constitutiv. Titlul pârâtei nu poate fi eficientizat juridic pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, ci exclusiv după criteriile dreptului comun care stabilesc preferabilitatea titlului mai bine caracterizat. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimatele-pârâte nu poate fi preferat şi eficientizat juridic câtă vreme acesta este un act juridic care încalcă interdicţia legală precizată în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, chestiune care poate fi cercetată pe cale de excepţie.
Titlul pârâtei este profund contestabil. Reclamanţii au formulat notificare în termenul legal şi aceasta nu a fost soluţionată nici până în prezent.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând, instanţele de trimitere nu au nesocotit lucrul judecat privitor la admisibilitatea acţiunii în revendicare, astfel cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 123A din 17 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Ambele instanţe de fond au comparat titlurile prezentate de către părţi şi au formulat o concluzie sub aspectul preferabilităţii unuia dintre ele. Ca atare, în respectarea cerinţelor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată chestiunii legate de faptul că acţiunea în revendicare este admisibilă a fost respectată. Prin urmare, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală şi din perspectiva interpretării dispoziţiilor art. 21 alin. (5), respectiv art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.
Iar potrivit art. 45 alin. (2) din lege, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Din alin. (1) al art. 21 rezultă că, incidenţa alin. (5) este condiţionată de cerinţa ca imobilul cu privire la care a fost formulată notificarea să fi fost deţinut, la intrarea în vigoare a legii, de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale era acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public. Or, din dovezile administrate în cauză a rezultat că în anul 1994 SC B. SA a fost privatizată integral. Pe cale de consecinţă, imobilul revendicat nu mai intra sub incidenţa prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indisponibilizarea legală nefiindu-i aplicabilă.
Pe de altă parte, deşi recurenţii invocă nesocotirea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, omit faptul că legiuitorul a impus, sub pedeapsa decăderii, ca nulitatea actelor de înstrăinare la care se referă acest text să poată fi invocată, prin derogare de la dreptul comun, în termenul stabilit prin alin. (5) al art. 45 din lege. Or, recurenţii nu au făcut dovada îndeplinirii acestei cerinţe.
În egală măsură, susţinerea recurenţilor în sensul că nu este incident art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare între intimatele-pârâte a fost încheiat în anul 2004, nu poate fi primită de vreme ce nu au obţinut anularea acestuia în condiţiile dreptului comun, pe care îl consideră a le fi aplicabil.
În speţă, fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ.
În aceste condiţii, trebuie stabilit dacă, în cadrul acţiunii în revendicare, promovate în anul 2009, după intrarea în vigoare a legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanţii se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul.
Or, sub acest din urmă aspect, este de reţinut faptul că reclamanţii nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceştia nu deţin „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României).
Anterior învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare, reclamanţii nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului.
Pe cale de consecinţă, reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei, pe care să-l obţină pe calea acţiunii în revendicare.
Având în vedere cele mai sus arătate, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente în cauză, precum şi a celor statuate jurisprudenţial de către C.E.D.O., motiv pentru care aspectele deduse analizei prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere cele mai sus reţinute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.M.L., S.P. şi S.R.N. împotriva deciziei civile nr. 53A din 15 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4422/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4424/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
