ICCJ. Decizia nr. 4590/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4590/2013

Dosar nr. 966/117/2007

Şedinţa publică din 17 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Cluj, reclamanta Universitatea B.B. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Cluj-Napoca, U.Ş.A.M.V. Cluj, I.G.J. Bucureşti şi I.J.J. Cluj, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului identificat în C.F. Cluj; să fie obligaţi pârâţii să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îi restituie posesia şi folosinţa asupra imobilului menţionat; să se dispună restabilirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi intabularea acestui drept real în cartea funciară.

În motivare, reclamanta a arătat faptul că, potrivit înscrierii din C.F. Cluj, din anul 1938 proprietar asupra imobilului teren şi construcţii este Universitatea R.F., dreptul de proprietate fiindu-i restabilit în baza Legii nr. 260/1945, după ce fusese preluat temporar de Statul Maghiar.

Prin încheierea de C.F.din 6 februarie 1975, în lipsa unui titlu juridic translativ de proprietate, imobilul se transcrie în C.F. Cluj, în proprietatea Statului Român şi în folosinţa I.G.J., pentru I.J.J. Cluj. Ulterior, imobilul a fost dat în folosinţa pârâtului, care-l deţine şi în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 9226/2002 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8529/2002, irevocabilă, instanţa a hotărât că reclamanta Universitatea B.B. din Cluj-Napoca este continuatoarea în drepturi a Universităţii R.F. Cluj.

În aceste condiţii, reclamanta a susţinut că imobilul, înscris iniţial în C.F. Cluj, iar apoi transcris în C.F. Cluj în favoarea Statului Român, nu a ieşit niciodată din patrimoniul său.

Pârâta U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, deoarece este proprietară tabulară, iar dreptul său de proprietate a fost dobândit în temeiul Legii învăţământului nr. 84/1995, prin Ordinul din 30 mai 2000 al M.E.N. Intabularea a fost încuviinţată prin încheierea C.F. din data 23 august 2001 în C.F. Cluj în favoarea paratei.

Faţă de această situaţie, pârâta a considerat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, deoarece terenurile şi construcţiile aferente procesului instructiv-educativ nu pot fi transferate decât cu aprobarea Guvernului, la propunerea ministerului educaţiei, fără plată şi numai în interes public.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată şi inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că, prin nota internă din 6 aprilie 2007, D.F.I.S. a comunicat că nu deţine actele de preluare la stat a imobilului în litigiu, acesta fiind preluat în favoarea Statului Roman în folosinţa M.A.I., pentru Cazarma Jandarmeriei, conform înscrierilor din C.F.

Prin întâmpinarea, pârâtul I.G.J. Române a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere faptul că imobilul în litigiu nu se află în folosinţa Jandarmeriei Române. Pe fondul cauzei, a arătat că imobilul în litigiu constituie proprietate publică, iar bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

Pârâtul M.E.F. a invocat prin întâmpinarea excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în calitate de reprezentant al Statului Român. A arătat în susţinerea acestei excepţii că imobilele în discuţie nu fac parte din categoria bunurilor de interes public naţional, astfel încât, în raport de prevederile art. 3 alin. (2) coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.E.F. nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Acelaşi pârât a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restabilirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei se face numai în condiţiile legii speciale de restituire, nefiind admisibilă nicio acţiune în injustiţie având ca obiect imobile care intră sub incidenţa acestui act normativ.

La data de 11 octombrie 2007, reclamanta a depus o precizare de acţiune, în sensul că pârât este Municipiul Cluj-Napoca prin primar, consiliile locale neavând capacitate juridică.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 iulie 2007, Tribunalul Cluj s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate respectiv, s-a respins excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea prezentei cauze, s-a respins excepţia netimbrării, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Inspectoratul General al Jandarmeriei Bucureşti şi I.J.J. Cluj, a fost admisă excepţia invocată de pârâtul M.E.F. în ceea ce priveşte lipsa calităţii sale de reprezentant al Statului Român.

Prin sentinţa civilă nr. 565 din 14 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta Universitatea B.B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă şi s-a respins pe fond acţiunea împotriva pârâţilor U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca prin primar, I.G.J. Romane şi I.J.J. Cluj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit copiei C.F. Cluj-Napoca, asupra imobilului cu destinaţia construcţii (cinci corpuri) şi teren în suprafaţă de 1 iugăr şi 1.250 stp. (10.255 mp) a figurat ca proprietar tabular Universitatea R.F. Cluj, începând cu anul 1938. Imobilul a fost preluat în anul 1943 de Statul Maghiar, iar în anul 1945 a fost restabilită situaţia anterioară de carte funciară, intabulându-se din nou dreptul de proprietate în favoarea Universităţii R.F. Cluj.

Potrivit înscrierii din aceeaşi coală funciară, prin încheierea din 06 februarie 1975, în baza planului de comasare şi împărţire a terenului, imobilul anterior descris s-a dezlipit din acest C.F. şi s-a transcris în C.F. în favoarea Statului Roman, concomitent cu sistarea colii C.F. Cluj, pentru lipsă de imobil.

Astfel cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 9226/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunţată în Dosarul nr. 8529/2002, rămasă irevocabilă, reclamanta Universitatea B.B. din Cluj-Napoca este continuatoarea în drepturi a Universităţii R.F. Cluj.

Din înscrierile de carte funciară precum şi din raportul de expertiză topografică întocmit de expert M.M.T., rezultă că imobilul revendicat de reclamantă, a fost comasat, după transcrierea sa în C.F. Cluj-Napoca, cu imobilul, aflat iniţial în acelaşi C.F., apoi dezmembrat astfel: casă şi teren de 5.184 mp, teren neconstruit de 3.776 mp, teren construit de 455 mp, transcris din C.F. Cluj, în favoarea Statului Roman; teren construit de 476 mp, reînscris în C.F., apoi transcris prin încheierea din 21 februarie 1975 în C.F., în favoarea Statului Roman şi casă şi teren de 6.991 mp, reînscris în C.F. Totodată s-a instituit un drept de servitute de trecere în favoarea imobilelor, asupra imobilului, iar dreptul de proprietate asupra acestor loturi, reînscrise în C.F. Cluj a fost notat în favoarea Statului Roman, în folosinţa I.G.J. pentru cazarea I.L.J. Cluj.

Concluziile expertului au fost în sensul că numerotarea loturilor nou formate nu ţine cont decât parţial de numerele topografice avute anterior de fiecare porţiune de teren, astfel încât însumează doar suprafaţa de 7.467 mp (6991 mp + 476 mp), diferenţa de 2.788 mp din terenul revendicat, regăsindu-se cu suprafaţa de 3.776 mp.

În ce priveşte construcţiile înscrise iniţial în C.F., după dezmembrare, acestea au fost înscrise, cu descrierea "cinci corpuri de clădire".

Aşadar, imobilul care a fost proprietatea Universităţii R.F. Cluj, se regăseşte actualmente înscris după cum urmează: în C.F. „cinci corpuri de clădire, curte şi grădină în suprafaţă de 6.991 mp,"; parţial, respectiv 2.788 mp, în parcela în suprafaţă totală de 3.776 mp, din acelaşi C.F., imobile ale căror proprietar tabular este Statul Roman, în folosinţa I.G.J. pentru cazarea I.L.J. Cluj, precum şi în suprafaţă de 476 mp, pe care se află amplasat un bloc de locuinţe, proprietar fiind Statul Roman, în administrarea operativă a Consiliului Popular Municipal Cluj-Napoca.

În privinţa imobilului, cinci corpuri de clădire, curte şi grădină în suprafaţă de 6.991 mp, situat din punct de vedere administrativ în Cluj-Napoca, acesta se află în folosinţa paratei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca şi este în prezent înscris în două C.F. diferite, cu descrieri diferite ale construcţiilor, în favoarea unor proprietari diferiţi, respectiv în C.F. Cluj în favoarea paratei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca şi în C.F. Cluj în favoarea Statului Roman, în folosinţa I.G.J. pentru cazarea I.L.J. Cluj.

Astfel, în C.F. apar înscrise „cinci corpuri de clădire, curte şi grădină în suprafaţă de 6.991 mp", în timp ce în C.F. Cluj, deschis în anul 2001, acelaşi nr. top, sunt notate trei corpuri de clădire respectiv clădire administrativă, cantină şi cămin „Agronomia", construcţiile fiind, descrise detaliat.

Raportul de expertiză tehnică în construcţii, efectuat în cauză de expert M.A., a evidenţiat faptul că pârâta U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca a efectuat o serie de lucrări care au condus la modificarea situaţiei iniţiale a construcţiilor şi anume, corpurile I, II, şi III au fost modernizate, reparate şi reabilitate, garajele nu mai există fiind demolate, edificându-se însă un alt corp de clădire, cu destinaţia de cămin studenţesc, neevidenţiat în C.F. Aşadar, construcţiile existente în prezent nu mai sunt identice cu cele preluate.

Expertiza topografică a relevat faptul că imobilul, având suprafaţa de 3.776 mp, este ocupat în întregime de alei de acces auto şi pietonale, garaje, spaţii verzi, având înscris şi un drept de servitute de trecere în favoarea imobilelor, constituite „insular", asupra cărora sunt edificate cele două blocuri de locuinţe.

Pentru blocul de locuinţe existent pe parcelă, au fost deschise şi alte C.F. pentru apartamentele existente şi părţile comune indivize, cu evidenţierea proprietarilor acestora, asupra terenului în suprafaţă de 476 mp fiind înscris dreptul de folosinţă în cote părţi în favoarea proprietarilor de apartamente, persoane care nu au fost atrase ca părţi în prezentul litigiu.

Dreptul de proprietate în favoarea Statului Roman s-a intabulat în C.F. Cluj prin încheierea din 06 februarie 1975, în baza planului de comasare şi împărţire a terenului.

Înscrierea în CF Cluj a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, cea care de altfel foloseşte terenul în suprafaţă de 6.991 mp, precum şi construcţiile edificate pe acesta, s-a realizat în temeiul Ordinului din 30 mai 2000 a M.E.N., emis în aplicarea dispoziţiilor Legii învăţământului nr. 84/1995.

Aşa cum s-a evidenţiat în raportul de expertiză în construcţii depus la dosar, construcţiile existente pe terenul în suprafaţă de 6.991 mp, au destinaţia de clădire administrativă, cantină şi cămine, şi prin urmare, imobilul se cuprinde în baza materială a învăţământului în înţelesul dat de art. 166 alin. (2) din Legea învăţământului. De altfel această împrejurare nici nu a fost contestată de către reclamantă.

În sprijinul soluţiei dobândirii dreptului de proprietate al pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, asupra acestui imobil, este şi prevederea cuprinsă în art. 166 alin. (4) din Legea învăţământului, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 713/2001 de aprobare a O.U. nr. 206/2000. Din cele expuse, rezultă dobândirea de drept de către pârâta U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca a dreptului de proprietate asupra imobilului, în temeiul dispoziţiilor legale evocate, în concordanţă cu prevederile art. 645 C. civ. care enumera „legea" printre modurile de dobândire ale proprietăţii.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, a fost emis Ordinul din 30 mai 2000 a M.E.N., care se referă în mod expres atât la terenul, cât şi la construcţiile revendicate de reclamantă, mai precis cele situate din punct de vedere administrativ în Cluj-Napoca. Chiar dacă în anexa la Ordin sunt enumerate doar clădirile, indicându-se că ele au fost preluate de universitatea pârâtă pe baza unor procese-verbale din anul 1969, atât din cuprinsul Ordinului din 30 mai 2000, cât şi din interpretarea prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, rezultă fără nicio îndoială că noţiunea de „bază materială" nu a vizat numai construcţiile, ci şi terenurile pe care acestea sunt amplasate.

Instanţa a reţinut, de asemenea, că Ordinul din 30 mai 2000 al M.E.N., care atestă dreptul de proprietate al pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, nu a fost contestat de către reclamantă, aceasta din urmă precizând în cursul desfăşurării procesului că nu înţelege să atace pe cale judiciară acest titlu.

În aceste condiţii, se reţine că universitatea pârâtă a făcut dovada că este proprietară asupra imobilelor teren în suprafaţă de 6.991 mp şi construcţii înscrise în C.F. Cluj-Napoca, provenite din C.F. iniţial Cluj-Napoca, iar titlul său nu a fost contestat în instanţă de către reclamantă.

Dat fiind că reclamanta a formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., se impune a se verifica şi titlul ei de proprietate, de care se prevalează în susţinerea acţiunii în revendicare.

Reclamanta, continuatoarea Universităţii R.F., a fost proprietara tabulară a imobilului înscris în C..F Cluj-Napoca cu destinaţia construcţii (cinci corpuri) şi teren în suprafaţă de 1 iugăr şi 1.250 stp. (10.255 mp), C.F. sistată pentru lipsă de imobil în anul 1975, urmare a încheierii din 06 februarie 1975, în baza planului de comasare şi împărţire a terenului, imobilul anterior descris transcriindu-se în C.F. Cluj-Napoca în favoarea Statului Roman.

Reclamanta avea posibilitatea să recurgă la contestarea valabilităţii titlului statului în condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, posibilitate de care nu a înţeles însă să uzeze.

Instanţa a constatat, totodată, că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocate de reclamantă, întrucât, aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., speranţa de a obţine recunoaşterea subzistenţei unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă, nu poate fi considerată un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul 1. Or, reclamanta nu a mai exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat de la momentul preluării, respectiv din anul 1975.

Aceeaşi jurisprudenţa a C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, a relevat faptul că această condamnare a intervenit în ipoteza în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit, atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.

Or, reclamantei nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, hotărâre ulterior anulată, astfel încât, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui „bun" în sensul art. 1 paragraful 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

În contextul în care reclamanta nu a făcut dovada că este actualmente proprietara imobilului în litigiu, reţinând că pârâta U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca a dovedit dreptul său de proprietate, titlul ei nefiind contestat, instanţa a apreciat ca neîntemeiată acţiunea promovată în temeiul art. 480 C. civ.

În plus, s-a mai reţinut, în ce priveşte imobilul cu construcţii şi teren în suprafaţă de 6.991 mp, că, deşi figurează înscris şi în favoarea Statului Roman, în C.F. Cluj-Napoca, probatoriul administrat în cauză a relevat că el se află în realitate, în proprietatea pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, astfel încât, acţiunea în revendicare a acestui imobil în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi este, de asemenea, neîntemeiată.

Alături de argumentele anterior expuse, instanţa a mai reţinut, referitor la imobilul teren în suprafaţă de 3.776 mp, din care suprafaţa de 2.788 mp este aferentă, că acesta este ocupat în întregime de alei de acces auto şi pietonale, garaje, spaţii verzi, destinate folosinţei imobilelor, având înscris inclusiv un drept de servitute de trecere în favoarea acestora.

Mai mult, blocul de locuinţe edificat pe parcela în suprafaţă de 476 mp, în C.F. Cluj-Napoca, este proprietatea unor persoane fizice, care nu sunt părţi în această cauză.

În aceste condiţii, pentru considerentele expuse, reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este incident, că reclamanta nu a făcut dovada că deţine, conform art. 480 C. civ., un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, şi pentru a nu se aduce atingere securităţii raporturilor juridice existente, instanţa a apreciat ca neîntemeiată acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantă şi în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, respectiv, Municipiul Cluj-Napoca prin primar, I.G.J. Române şi I.J.J. Cluj.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Universitatea B.B. Cluj-Napoca, solicitând modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi, constatând preluarea abuzivă a imobilului identificat în C.F. Cluj, instanţa să oblige pârâţii la recunoaşterea dreptului de proprietate, la restituirea posesiei şi folosinţei acestui imobil, cu restabilirea dreptului de proprietate şi intabularea acestuia în cartea funciară în favoarea reclamantei.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a arătat că imobilul nu face parte din domeniul public sau privat al statului, întrucât a fost preluat de Statul Român de la reclamantă, în anul 1975, în mod abuziv, fără titlu valabil şi fără plata vreunei despăgubiri.

Cu toate acestea, U.Ş.A.M.V. susţine că este proprietară asupra imobilului cu casă şi teren în suprafaţă de 6.990 mp, cu titlu de lege, susţinere pe care prima instanţă a confîrmat-o, fără a ţine seama de împrejurarea că baza materială a învăţământului nu poate fi constituită din imobile preluate abuziv, în lipsa oricărui titlu.

Dacă imobilul face parte din baza materială a învăţământului, atunci este proprietatea reclamantei, iar nu a pârâtei, pentru că din patrimoniul reclamantei nu a ieşit niciodată legal. Conform art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Imobilul în litigiu nu face obiectul vreunei legi speciale de reparaţie, incidente fiind, aşadar, dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Apelanta a mai arătat, cu privire la cele cinci corpuri de clădire, identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară, că două dintre construcţiile existente la data preluării, respectiv garajele, au fost demolate, alte două construcţii au fost reabilitate, iar una dintre construcţii a fost reabilitată şi extinsă. Prin urmare, între ceea ce s-a preluat abuziv şi ceea ce există astăzi nu sunt diferenţe atât de mari încât să justifice moral o împroprietărire a pârâtei.

Teoria pe care Tribunalul o dezvoltă în motivarea sentinţei este, în opinia apelantei, părtinitoare, neîntemeiată şi contrară prevederile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 34, art. 35, art. 44 şi art. 45 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Prin Decizia civilă nr. 312/ A din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, reluând în considerentele deciziei descrierea evoluţiei situaţiei imobilului, deja expusă pe larg în conţinutul sentinţei.

Instanţa de apel a constatat, ca şi prima instanţă, că înscrierea în C.F. Cluj a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, cea care foloseşte terenul în suprafaţă de 6.991 mp, precum şi construcţiile edificate pe acesta, s-a realizat în temeiul Ordinului din 30 mai 2000 a M.E.N., emis în aplicarea dispoziţiilor Legii învăţământului nr. 84/1995.

Fată de susţinerea reclamantei, în sensul că imobilul care face obiectul prezentei acţiuni de drept comun în revendicare imobiliară a fost preluat abuziv de Statul Român „în lipsa unui titlul juridic translativ de proprietate", instanţa de apel a considerat necesar să clarifice situaţia juridică a patrimoniului Universităţii B.B., la momentul pretinsei preluări abuzive a imobilului identificat în C.F. Cluj.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, din punct de vedere istoric, este relevant faptul că, în contextul Revoluţiei de la 1848, s-a pus explicit problema unei universităţi în limba naţională, românii din Transilvania solicitând o universitate în limba română. În anul 1872, autorităţile de atunci au înfiinţat Universitatea din Cluj, cu predare exclusiv în limba maghiară, pentru ca la capătul primul război mondial, pe fondul Marii Uniri, universitatea clujeană să fie preluată de autorităţile statului, devenind o instituţie a României întregi. La data de 12 mai 1919, se înfiinţează Universitatea Daciei Superioare, pentru ca la 01 februarie 1920 Regele Ferdinand I să proclame în mod solemn crearea acestei universităţi, cu denumirea Universitatea R.F.

În anul 1940, urmare Dictatului de la Viena, Universitatea a fost mutată la Sibiu, fiind adusă Universitatea Maghiară de la Sighet în Cluj.

În anul 1945, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, universitatea românească revine la Cluj, sub numele de Universitatea B.B., iar cea maghiară revine la Sighet, în acelaşi an autorităţile române creând la Cluj Universitatea Maghiară B.

În anul 1959, cele două universităţi au fost unite în cadrul Universităţii B.B.

Astfel se explică înscrierile operate în C.F. Cluj, dreptul de proprietate fiind intabulat iniţial în favoarea Universităţii R.F., în anul 1938, ulterior în favoarea Statului Maghiar, în anul 1943, pentru ca la 09 octombrie 1945, în baza Legii nr. 260/1945, să se procedeze la restabilirea situaţiei anterioare de C.F., în favoarea proprietarului, Universitatea R.F. din Cluj.

Cert este faptul că această universitate nu a avut caracteristicile unei persoane juridice de drept privat, ci a uneia de drept public, fiind o universitate de stat încă de la momentul înfiinţării sale, aşa încât operaţiunile efectuate în cartea funciară în anul 1975, în favoarea Statului Român, respectiv cele de comasare şi de împărţire a imobilului, nu pun în evidenţă o preluare a acestui bun, în mod abuziv, tară titlu, de către Statul Român, el fiind un bun proprietate publică de stat.

De altfel, în acelaşi sens, prin sentinţa civilă nr. 9226 din 02 octombrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă şi irevocabilă, se statuează că reclamanta Universitatea B.B. Cluj-Napoca este continuatoarea în drepturi a Universităţii R.F., fiind una şi aceeaşi persoană juridică de drept public. La data de 02 noiembrie 1924, Regele Ferdinand I promulgă legea prin care Universitatea din Cluj este recunoscută persoană juridică de drept public (M. Of. nr. 243 din 28 octombrie 1924).

Or, potrivit art. 166 din Legea învăţământului, în vigoare la momentul promovării prezentei acţiuni civile în justiţie, baza materiala a învăţământului de stat constă în întregul activ patrimonial al M.E.C.I., al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior.

În conformitate cu dispoziţiile art. 46, din acelaşi act normativ, „terenurile şi clădirile preluate în mod abuziv de stat după data de 4 septembrie 1940 de la persoane fizice sau juridice fac parte din domeniul privat al statului în condiţiile legii şi pot face obiectul unor acte normative de restituire. Construcţiile şi terenurile aferente procesului instructiv-educativ nu pot fi transferate decât cu aprobarea Guvernului, la propunerea ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului, fără plata şi numai în interes public".

Universitatea fiind, aşadar, o persoană juridică de drept public, iar nu de drept privat, apare exclusă posibilitatea unei preluări abuzive a bunului de către Statul Român, acesta aparţinând proprietăţii de stat la momentul anului 1975, când au operat înscrierile în cartea funciară.

În aceste circumstanţe, apărea inadmisibilă şi o cerere de restituire a bunului în condiţiile Legii nr. 10/2001, care prin dispoziţiile art. 3 alin. (2) exclude ministerele şi celelalte instituţii publice ale statului de la beneficiul legii speciale reparatorii, pentru acestea reglementarea unor probleme de proprietate sau de administrare urmând a se face prin acte administrative, fie potrivit Legii nr. 213/1998, fie potrivit Legii nr. 90/2001 (art. 3 pct. 3.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).

În acest context, cu privire la imobilul în litigiu, a cărui restituire este pretinsă de reclamantă, M.E.N. a emis un titlu de proprietate în favoarea pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, în condiţiile şi pe temeiul art. 166 alin. (4) din Legea învăţământului, respectiv Ordinul din 30 mai 2000.

Prin urmare, U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca deţine în prezent un titlu de proprietate cu privire la construcţiile şi terenul revendicat de reclamantă, iar acest titlu de proprietate nu a fost contestat de reclamantă, nici în actualul cadru procesual şi nici pe calea unei acţiuni separate în justiţie.

În condiţiile în care pârâta deţine un astfel de titlu de proprietate, iar reclamanta nu poate face dovada unui titlu de proprietate asupra bunului revendicat, deţinut în calitate de persoană juridică de drept privat, regimul juridic al proprietăţii fiind acela de drept public, încă de la momentul constituirii sale, evident prezenta acţiune în revendicare imobiliară nu putea fi admisă. Pe cale de consecinţă, toate celelalte cereri accesorii au fost corect respinse în primă instanţă.

Faţă de cele ce preced, confirmând în integralitatea lor şi considerentele ce fundamentează soluţia primei instanţei, pe care Curtea a apreciat-o ca fiind legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 312/ A din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Universitatea B.B. Cluj-Napoca.

Recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 299, 304 pct. 5 şi 9, art. 312, 313, 314 C. proc. civ., art. 480, 481 (vechiul) C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 16, 26, 32, 34, 35, 44, 45, 46 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 25 şi 26 din Decretul nr. 31/1954, recurenta a susţinut următoarele:

Curtea de Apel Cluj reţine în motivarea hotărârii (fila 11, alin. (5)) că dreptul de proprietate asupra imobilului s-a intabulat în C.F. Cluj în favoarea Statului Român prin încheierea din 06 februarie 1975, în baza planului de comasare şi împărţire a terenului.

Această afirmaţie nu are temei legal, întrucât niciun act normativ nu prevede printre modurile de dobândire a proprietăţii planul de comasare şi împărţire a terenului. Aşadar, nici Statul Român nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului proprietatea reclamantei, în lipsa unui titlu prevăzut de lege.

Apoi, Curtea de Apel Cluj reţine în motivarea hotărârii (fila 11, alin. (6)) că înscrierea în C.F. Cluj a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca, asupra terenului în suprafaţă de 6.991 mp şi construcţiilor edificate pe acesta, s-a realizat în temeiul Ordinului din 2000 al M.E.N. emis în aplicarea Legii învăţământului nr. 14/1995.

Nici această afirmaţie nu are temei legal întrucât ordinul unui ministru nu este prevăzut de lege printre modurile de dobândire a proprietăţii, iar prevederile art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995 nu au dispus împroprietărirea universităţilor, ci prin acest text de lege s-a recunoscut instituţiilor de învăţământ superior dreptul de proprietate asupra bunurilor ce constituiau baza lor materială, iar baza materială înseamnă orice bun mobil ori imobil care a intrat în patrimoniul unei persoane în temeiul unui titlu translativ de proprietate valabil. In speţă acest titlu lipseşte cu desăvârşire.

Curtea reţine că acţiunea reclamantei este una de drept comun, în revendicare imobiliară, prin care a solicitat, în primul rând, să se constate preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, în lipsa unui titlu juridic translativ de proprietate, iar în acest context apreciază ca fiind necesar să clarifice situaţia juridică a patrimoniului Universităţii B.B. la momentul pretinsei preluări abuzive a imobilului identificat în C.F. Cluj.

Potrivit art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dacă în cartea funciară s-a intabulat un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Potrivit înscrierilor din C.F. Cluj, dreptul de proprietate a fost intabulat în favoarea Universităţii R.F., antecesoarea Universităţii B.B., potrivit sentinţei civile nr. 9226/2002 pronunţata Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8529/2002, irevocabilă.

Curtea de Apel Cluj face o confuzie majoră între persoane şi patrimoniul acestora. Potrivit art. 26 din Decretul nr. 31/1954, orice instituţie care are patrimoniu propriu, este juridică. Potrivit art 25 din acelaşi Decret, şi statul este persoană juridică, dar distinctă.

Patrimoniul pe care Universitatea R.F. l-a dobândit şi care revine de drept Universităţii B.B., nu se confundă cu patrimoniul Statului Român şi în consecinţă acesta nu poate dispune discreţionar de bunurile reclamantei.

În plus, Curtea reţine că imobilul ar fi aparţinut domeniului public. Potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, imobilele ce aparţin domeniului public se vor înscrie numai în registrele speciale ale comunei sau ale satului, care se vor ţine la instanţa de carte funciară. Or imobilul proprietatea reclamantei a fost înscris în C.F. Cluj. Aşadar niciodată acest imobil nu a aparţinut domeniului public.

Istoricul universităţii, descris de curtea de apel în motivarea deciziei recurate, este, în parte, este greşit. Astfel, niciodată nu a existat Universitatea D.S., această denumire fiind atribuită Universităţii doar în scrierile unor autori din perioada socialistă, însă în lipsa oricărui temei. Niciodată pe frontispiciul clădirii ce adăposteşte Universitatea reclamantă, ori în acte n-a fost scrisă această denumire.

Istoric, prin Decretul Regelui Ferdinand I, publicat în M. Of. nr. 26 din 23 septembrie 1919, s-a aprobat transformarea Universităţii maghiare din Cluj în Universitate Românească, începând cu 1 octombrie 1919.

Prin Legea publicată în M. Of. nr. 243 din 2 noiembrie 1924, promulgată de Regele Ferdinand I, Universitatea din Cluj a fost recunoscută ca persoană juridică, iar în anul 1928 Senatul Universităţii din Cluj a hotărât să-i atribuie Universităţii numele fondatorului său, Regele Ferdinand I.

Apoi, urmare dictatului de la Viena, în anul 1940 Universitatea R.F. s-a mutat la Sibiu, însă doar parţial, respectiv Facultatea de Drept, Facultatea de Medicină şi Facultatea de Litere, iar Facultatea de Ştiinţe a fost mutată la Timişoara.

De altfel, în refugiu la Sibiu, Universitatea R.F. a cumpărat imobile pentru cazarea personalului didactic, iar aceste imobile au fost apoi preluate abuziv de Statul Român, însă în parte au fost retrocedate prin hotărâri judecătoreşti pronunţate după 1989. Pentru cele înstrăinate, Universitatea a primit despăgubiri băneşti de la Statul Român în baza unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele (Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) au racut diferenţa între patrimoniul Statului şi patrimoniul Universităţii B.B.

Curtea de apel a mai arătat că la Cluj, în acelaşi an 1940, în locul Universităţii R.F. a fost adusă Universitatea Maghiară de la Sighet, ceea ce este profund greşit şi evident nu este doar o eroare materială, pentru că se repetă. Realitatea este că în perioada 1940-1945 la Cluj a funcţionat o extensie a Universităţii din Szeged, Ungaria. Apoi, Curtea mai afirmă că în 1945 Universitatea R.F. revine la Cluj sub denumirea de Universitatea B.B. şi în acelaşi an autorităţile române înfiinţează la Cluj Universitatea Maghiară B.B., ceea ce este greşit. Universitatea R.F. s-a întors la Cluj în 1945, însă denumirea i-a fost schimbată în Universitatea V.B. doar ulterior, prin Decretul nr. 42/1948, juridic însă, potrivit înscrierii din C.F. Cluj, din anul 1938 proprietară asupra imobilului, teren cu suprafaţa de 1 jug. 1.250 stp. şi 5 corpuri de clădire, era Universitatea R.F., dreptul de proprietate fiindu-i restabilit în baza Legii nr. 260/1945, după ce imobilul fusese preluat temporar, abuziv, de Statul Maghiar.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, dacă în C.F. s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Prin sentinţa civilă nr. 9226/2002 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8529/2002, devenită irevocabilă, instanţa a hotărât că reclamanta Universitatea B.B. din Cluj-Napoca este continuatoarea în drepturi a Universităţii R.F.

Potrivit art. 644 şi următoarele C. civ., proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie, prin tradiţiune, prin accesiune sau încorporaţiune, prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune, însă potrivit C.F. Cluj imobilul a fost preluat de Statul Român în lipsa unui titlu dintre cele enumerate de lege şi pe care instanţa să-l poată analiza, deşi prin acţiune s-a formulat un astfel de petit.

Potrivit art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere, însă titularul nu va putea dispune de ele prin carte funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.

Cu toate acestea, instanţa de carte funciară, încălcând principiul legalităţii înscrierii, prin încheierea din 6 februarie 1975 C.F. a dispus dezlipirea imobilului din C.F. Cluj şi transcrierea în C.F. Cluj, în favoarea altui proprietar, respectiv a Statului Român, fără însă a arăta temeiul juridic, ceea ce evident nu poate produce efecte valabile şi astfel nici transmiterea dreptului de folosinţă în favoarea Inspectoratului de Jandarmi nu poate fi considerată valabilă.

Aşadar, prin încheierea din 6 februarie 1975 C.F., în lipsa unui titlu juridic translativ de proprietate, imobilul proprietatea reclamantei a fost preluat abuziv de Stat şi a fost transcris în C.F. Cluj, unde s-a comasat cu imobilul, formând un singur corp funciar.

Imobilul astfel format s-a dezlipit apoi din această C.F. şi s-a împărţit în 5 corpuri funciare, printre care, casă şi teren de 6.991 mp. Pârâta U.Ş.A.M.V. şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, în C.F. Cluj-Napoca, cu titlu de Lege, în baza Ordinului din 2000 al M.E.N., cu încheierea din 23 august 2001. Cercetând arhiva de carte funciară, s-a constatat că încheierea menţionată nu există. Or, potrivit art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938, intabularea unui drept real se va putea încuviinţa numai şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti desăvârşite. In lipsa încheierii, înscrierea este nulă în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Aşadar şi pârâta U.Ş.A.M.V. şi-a înscris dreptul real, la fel ca şi Statui Român, în lipsa unui titlu, profitând probabil de conjunctură, iar instanţele de fond şi de apel au omis să analizeze acest aspect de nelegalitate.

Cu toate acestea, pârâta U.Ş.A.M.V. susţine că este proprietară asupra imobilului, cu titlu de Lege - Legea nr. 84/1995, în baza Ordinului din 2000 al M.E.N., iar instanţele de fond şi de apel, respingând acţiunea, i-au confirmat acest drept, fără însă a ţine seama de faptul că baza materială a învăţământului nu poate fi constituită din imobile preluate abuziv, în lipsa oricărui titlu.

Universitatea B.B. a fost obligată la retrocedarea imobilelor preluate abuziv. Or, la rândul său, trebuie să se bucure de proprietăţile pe care le-a dobândind legal. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât în condiţiile prevăzute de lege şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În speţă, dacă imobilul face parte din baza materială a învăţământului, atunci este proprietatea recurentei-reclamante, din patrimoniul căreia nu a ieşit niciodată legal, ci abuziv.

Ordinul din 2000 al ministrului educaţiei naţionale nu face referire la terenul, ci doar la unele construcţii. Aşadar, şi sub acest aspect, dreptul de proprietate asupra imobilului reclamantei a fost înscris nelegal în favoarea intimatei-pârâte U.Ş.A.M.V., iar motivarea deciziei este străină de dovezile din dosar.

În ce priveşte acest ordin, instanţa reţine că reclamanta nu l-a atacat. Este adevărat, dar reclamanta nici nu avea vreun interes, atâta vreme cât s-a dovedit că nu face referire la teren şi nu există încheierea de carte funciară prin care judecătorul să dispună înscrierea dreptului real.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, valabilitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau cererea părţii interesate. In acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Aşadar, dacă instanţa de fond ori instanţa de apel au considerat că soarta litigiului depinde de valabilitatea acestui ordin, trebuiau să procedeze în consecinţă.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe care s-a întemeiat acţiunea şi art. 166 din Legea nr. 84/1995, republicată, imobilele preluate abuziv nu fac parte din domeniul public şi nu fac parte de drept din baza materială a intimatei-pârâte U.Ş.A.M.V. din Cluj-Napoca.

Imobilul nu face obiectul vreunei legi speciale de reparaţie, fiind incidente aşadar dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege, iar potrivit art. 481, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În acelaşi sens dispun prevederile art. 44 din Constituţia României, potrivit cărora dreptul de proprietate este garantat, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri, este interzisă.

Potrivit art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Cu privire la cele cinci corpuri de clădire, aşa cum rezultă din expertizele judiciare efectuate în cauză, două dintre construcţiile existente pe terenul la data preluării, respectiv garajele, au fost demolate, alte două construcţii au fost reabilitate, iar una a fost reabilitată şi extinsă. Aşadar, între ceea ce s-a preluat abuziv şi ceea ce există astăzi nu sunt diferenţe atât de mari încât să justifice, moral, o împroprietărire a pârâtei.

Potrivit art. 489 C. civ., proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui, astfel că reclamanta, ca proprietară a terenului, este îndreptăţită să invoce dreptul de proprietate şi asupra extinderii aduse de pârâtă uneia dintre edificate.

Recurenta reclamantă mai arată că a solicitat instanţei, absolut întemeiat, să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului şi să oblige pârâţii să îi lase în posesie şi folosinţă terenul şi construcţiile edificate în prezent pe acesta, aşa cum sunt descrise în suplimentul la expertiza tehnică în specialitatea topografie din 14 aprilie 2011, urmând ca părţile stingă eventuale pretenţii în condiţiile art. 494 C. civ.

În prezent, în lipsa unui titlu valabil de preluare, aşadar abuziv, imobilul este în proprietatea Statului Român reprezentat la nivel local prin Municipiul Cluj-Napoca, imobilul este în proprietatea pârâtei U.Ş.A.M.V. tară să existe vreun act prin care imobilul reclamantei să fie inclus în baza sa materială, iar imobilul este în proprietatea Statului Român reprezentat prin Municipiul Cluj-Napoca, dreptul de folosinţă înscris în favoarea pârâţilor I.G.J. şi I.J.J. Cluj nemaifiind actual.

În concluzie, recurenta reclamantă apreciază că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, iar instanţele de fond şi de apel nu au cercetat fondul în ce priveşte preluarea abuzivă a imobilului.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune de drept comun, prin care s-a solicitat să se constate preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului în C.F. Cluj, să fie obligaţi pârâţii să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îi restituie posesia şi folosinţa asupra imobilului menţionat şi să se dispună restabilirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi intabularea acestui drept real în cartea funciară. Ultimul capăt de cerere are caracter accesoriu, rectificarea cărţii funciare fiind solicitată ca o consecinţă a admiterii primelor două capete de cerere.

Cu privire la primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu se pune problema unei preluări abuzive, deoarece Universitatea R.F. nu a avut caracteristicile unei persoane juridice de drept privat, ci a uneia de drept public, fiind o universitate de stat încă de la momentul înfiinţării sale, aşa încât operaţiunile efectuate în cartea funciară în anul 1975, în favoarea Statului Român, respectiv cele de comasare şi de împărţire a imobilului, nu pun în evidenţă o preluare a acestui bun, în mod abuziv, fără titlu, de către Statul Român, el fiind un bun proprietate publică de stat.

În recurs, reclamanta susţine că instanţa de apel face o confuzie majoră între persoane şi patrimoniul acestora. În acest sens, se invocă prevederile art. 25 şi art. 26 din Decretul nr. 31/1954, reclamanta susţinând că patrimoniul pe care Universitatea R.F. l-a dobândit şi care revine de drept Universităţii B.B., nu se confundă cu patrimoniul Statului Român şi în consecinţă acesta nu poate dispune discreţionar de bunurile reclamantei.

Se mai susţine că imobilul nu putea să aparţină domeniului public, deoarece potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, imobilele ce aparţin domeniului public trebuiau înscrise numai în registrele speciale ale comunei sau ale satului, ţinute la instanţa de C.F. Or, imobilul proprietatea reclamantei a fost înscris în C.F. Cluj. Aşadar, în opinia recurentei, niciodată acest imobil nu a aparţinut domeniului public.

Examinând aceste critici, Înalta Curte constată că raţionamentul curţii de apel este corect, pentru următoarele considerente:

Recurenta pretinde că preluarea abuzivă a imobilului s-ar fi petrecut în anul 1975, prin încheierea de C.F. din 6 februarie 1975, încheiere prin care, în lipsa unui titlu juridic translativ de proprietate, imobilul s-a transcris în C.F. Cluj, în proprietatea Statului Român.

Or, la data la care se pretinde că s-ar fi realizat preluarea abuzivă, imobilul în litigiu era deja proprietate de stat, făcând parte din fondul unic al proprietăţii socialiste de stat.

Încă din anul 1948, prin Decretul nr. 266/1948, pentru organizarea M.Î.P., se prevăzuse că „bunurile mobile şi imobile folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad şi categorie, precum şi ale oricăror instituţii culturale şi ştiinţifice administrate sau dependente de M.Î.P., sunt proprietatea Statului şi sunt date în folosinţa M.Î.P." (art. 51 alin. (1)).

Recurenta nu contestă, prin motivele de recurs, că, în anul 1975, la data când se susţine că s-ar fi produs preluarea abuzivă, instituţia de învăţământ avea statutul de universitate de stat şi funcţiona în cadrul învăţământului public, însă susţine că patrimoniul său nu putea fi confundat cu cel al statului.

Înalta Curte reţine că regimul juridic al proprietăţii, astfel cum era reglementat la momentul pretinsei preluări abuzive, excludea posibilitatea ca o instituţie de stat să poată deţine în proprietate terenuri şi construcţii. Aceste bunuri, considerate în literatura juridică de drept civil din perioada respectivă ca fiind mijloace fixe, constituiau obiectul fostei „proprietăţi socialiste de stat", conform art. 7 din Constituţia R.S.R., iar „organizaţiile socialiste de stat", respectiv, persoanele juridice, puteau dobândi, prin acte de drept administrativ, doar dreptul de administrare directă sau de folosinţă.

Ca atare, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului, operată în cartea funciară prin încheierea din 6 februarie 1975, a avut la bază dreptul de proprietate dobândit de stat în temeiul legii, iar operaţiunile ulterioare de comasare, dezmembrare şi transcriere în alte cărţi funciare, cu instituirea dreptului de folosinţă în favoarea altor organizaţii de stat, s-a bazat pe dreptul conferit statului, în sistemul juridic respectiv, în calitate de unic titular la puterii de stat, de a repartiza bunurile din fondul său unitar, între unităţile de stat, prin acte de drept administrativ.

În acel context legislativ, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938 (care prevedeau că „imobilele ce aparţin domeniului public se vor înscrie numai în registrele speciale ale comunei sau ale satului, în cazul prevăzut de art. 2, alin. (3), ce se vor ţine la instanţa de carte funciară") au rămas rară aplicare, deoarece, prin transformarea succesivă a structurii statului şi a regimului juridic al proprietăţii, nu mai existau domeniul public şi domeniul privat, ci numai „fondul unic al proprietăţii socialiste de stat".

În raport cu aceste considerente, rezultă că reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, deoarece încheierea de C.F. din 6 februarie 1975 nu a avut ca efect preluarea abuzivă a imobilului, la momentul emiterii acestei încheieri imobilul constituind deja proprietatea statului.

Curtea de Apel Cluj a reţinut corect faptul că înscrierea în C.F. Cluj a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei UŞ.A.M.V. Cluj-Napoca, asupra terenului în suprafaţă de 6.991 mp şi construcţiilor edificate pe acesta, s-a realizat în temeiul Ordinului din 2000 al M.E.N. emis în aplicarea Legii învăţământului.

Argumentele recurentei, în sensul că ordinul unui ministru nu este prevăzut de lege printre modurile de dobândire a proprietăţii, că prevederile art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995 nu ar fi avut ca efect împroprietărirea universităţilor, iar pârâta nu ar fi putut dobândi imobilul deoarece nu a intrat în patrimoniul său în temeiul unui titlu translativ de proprietate valabil, nu pot fi avute în vedere de instanţa de recurs, deoarece prin acţiune nu s-a solicitat anularea Ordinului din 2000 al M.E.N. şi nici rectificarea C.F. Cluj ca urmare a anulării acestui ordin.

Aşa cum s-a arătat anterior, reclamanta a solicitat restabilirea situaţiei de carte funciară ca efect al admiterii capetelor de cerere principale, respectiv, constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicare, nu ca urmare a constatării nevalabilităţii actului care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în C.F. Cluj în favoarea pârâtei U.Ş.A.M.V. Cluj-Napoca asupra terenului imobilului.

În ceea ce priveşte istoricul Universităţii, Înalta Curte constată că acesta poate prezenta relevanţă, ca stare de fapt, în contextul unei hotărâri judecătoreşti, numai în măsura în care ar fi necesar pentru rezolvarea problemelor de drept.

În speţă, instanţa de apel a făcut o serie de aprecieri de natură istorică ce nu au nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţate în cauză, deoarece problema continuităţii Universităţii nu a fost contestată, iar faptul că reclamanta este continuatoarea Universităţii R.F. a fost stabilit cu putere de lucru judecat într-un proces anterior.

Ceea ce este important pentru rezolvarea din punct de vedere juridic a litigiului şi nu este contestat în recurs este faptul că universitatea a avut statutul de universitate de stat şi a funcţionat în cadrul învăţământului public. In acest context, susţinerile recurentei referitoare la erorile de ordin istoric strecurate în motivarea deciziei din apel nu vor fi examinate de instanţa de recurs, o asemenea analiză nefiind utilă soluţionării cauzei.

Recurenta mai susţine în motivarea recursului incidenţa prevederilor art. 32 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, dispoziţii potrivit cărora, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Acest text legal reglementează, în sistemul Decretului-Lege nr. 115-1938, aşa-numitul principiu al publicităţii materiale a cărţilor funciare, instituind prezumţia că cel înscris în cartea funciară este adevăratul titular al dreptului. Or, reclamanta nu poate invoca în favoarea sa acest principiu, deoarece nu are calitatea de proprietară tabulară, dreptul de proprietate al Universităţii R.F. fiind radiat.

Nici invocarea art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938 (potrivit căruia drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere, însă titularul nu va putea dispune de ele prin carte funciară decât după ce s-a făcut înscrierea) nu-şi găseşte utilitatea în speţă, deoarece, în prealabil, statul şi-a înscris dreptul în cartea funciară, în baza încheierii de C.F. din februarie 1975, drept de care a dispus ulterior, în sensul atribuirii imobilului în folosinţă altor unităţi de stat.

Cu privire la motivele de rectificare a cărţii funciare, Înalta Curte constată următoarele:

Art. 34 din Decretul-Lege nr. 115-1938, pe care s-a întemeiat acţiunea, a prevăzut că rectificarea unei intabulări poate fi cerută în următoarele situaţii: 1) dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea nu au fost valabile; 2) dacă prin înscriere dreptul a fost greşit calificat şi 3) dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Prin acţiune, reclamanta a solicitat, în cadrul celui de-al treilea petit accesoriu, restabilirea situaţiei de carte funciară, ca efect al admiterii cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului. Ca atare, acest capăt de cerere în rectificare se poate încadra în prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, respectiv rectificarea se solicită pe temeiul nevalabilităţii (lipsei) titlului statului. Acest motiv de rectificare este invocat prin raportare la înscrierea efectuară în favoarea statului, în C.F. prin încheierea de C.F. din 6 februarie 1975. Având în vedere soluţia de respingere dată capătului de cerere principal, aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la capătul de cerere accesoriu, nefiind îndeplinite condiţiile de rectificare a înscrierii efectuate în favoarea statului.

În ceea ce priveşte înscrierea operată în C.F. Cluj, prin încheierea din 23 august 2001, în sensul intabulării dreptului de proprietate al pârâtei U.Ş.A.M.V. asupra imobilului, prin acţiune, reclamanta nu a invocat motive de rectificare proprii acestei înscrieri, ci a solicitat la modul generic revenirea la situaţia anterioară de carte funciară.

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte constată că lipsa încheierii din 23 august 2001, în baza căreia s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea U.Ş.A.M.V., trebuia invocată separat prin acţiune, ca motiv distinct de rectificarea a înscrierii operate în favoarea acestei pârâte.

În speţă, prin acţiunea introductivă, reclamanta nu a invocat un asemenea caz de rectificare, ci a solicitat restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, ca efect al lipsei titlului statului. Nefiind invocat prin acţiune un motiv de rectificare care să vizeze în mod direct înscrierea operată în favoarea subdobânditoarei U.Ş.A.M.V. (tertius) în baza încheierii din 23 august 2001, ci doar motivul de rectificarea decurgând din lipsa titlului statului, care este dobânditorul anterior (secundus), o astfel de critică nu poate fi examinată pentru prima oară direct în recurs.

De asemenea, Înalta Curte nu poate examina direct în această fază procesuală critica potrivit căreia înscrierea efectuată în temeiul Ordinului din 2000 al M.E.N. ar fi nelegală pe motiv că ordinul menţionat nu face referire la terenul, ci doar la unele construcţii. Acest motiv constituie, la rândul său, o altă cauză distinctă de rectificare a cărţii funciare, bazat pe nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară, ce nu a fost dedus judecăţii pe calea cererii de chemare în judecată.

Contrar susţinerii recurentei, instanţa de apel nu a omis să analizeze pretinsa nulitate a titlului în baza căruia şi-a intabulat dreptul de proprietate pârâta U.Ş.A.M.V. Instanţa a arătat foarte clar că aceste aspecte nu pot fi examinate, deoarece prin acţiune instanţa de fond nu a fost învestită în acest sens.

Ca atare, nu face obiectul prezentei pricini analiza legalităţii Ordinului din 2000 al M.E.N. şi nici modul de aplicare a Legii nr. 84/1995 cu ocazia emiterii acestui ordin. Susţinerea recurentei în sensul că, dacă imobilul face parte din baza materială a învăţământului, atunci este proprietatea recurentei-reclamante, ţine tot de procedura administrativă de aplicare a dispoziţiilor Legii învăţământului, străină de obiectul şi cauza prezentului litigiu.

Aprecierea recurentei cu privire la lipsa interesului în atacarea Ordinului din 2000 nu poate fi primită, în condiţiile în care acest act administrativ constituie titlul de proprietate al pârâtei, pe baza căruia s-a operat înscrierea dreptului acesteia în cartea funciară.

Recurenta nu poate imputa instanţei că nu a făcut aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, (text potrivit căruia valabilitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau cererea părţii interesate), în condiţiile în care aceasta a avut apărare calificată şi putea invoca excepţia de nelegalitate.

Faptul că Universitatea B.B. a fost obligată la retrocedarea imobilelor preluate abuziv nu are nicio relevanţă în contextul prezentei cauze.

Susţinerea recurentei în sensul că imobilul nu este supus vreunei legi speciale de reparaţie este corectă, însă consecinţa acestei constatări este aceea că, sub aspectul regimului proprietăţii sunt aplicabile regulile de drept comun.

Ca atare, în raport de prezumţia instituită prin art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reclamanta trebuia să-şi dovedească dreptul de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare cu înscrierea în C.F. Nemaifiind proprietară de carte funciară, în condiţiile în care această calitate este dovedită de pârâta U.Ş.A.M.V., acţiunea în revendicare împotriva acesteia nu poate fi admisă.

În lipsa dovezii calităţii de proprietar tabular, soluţia instanţei de apel este în deplin acord cu prevederile art. 480, 481 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României.

Înalta Curte mai reţine că, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, reclamanta ar trebui să aibă un „bun" în sensul acestui articol.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a stabilit că dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât pretinsa preluare abuzivă s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.

În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie că facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual, ceea ce nu este cazul în speţă.

În contextul concluziei reţinute anterior cu privire la primele două capete ale cererii de chemare în judecată, susţinerile recurentei, în sensul că, în prezent, nu sunt diferenţe atât de mari între construcţiile existente la momentul pretinsei preluări abuzive şi cele deţinute de universitatea pârâtă, precum şi invocarea art. 489 C. civ. (care i-ar permite recurentei să exercite un drept de proprietate şi asupra extinderii aduse de pârâtă uneia dintre edificate), nu se mai impun a fi analizate de instanţa de recurs, recurenta neputând pretinde dreptul de proprietate sau vreun alt drept real asupra imobilului proprietatea altuia.

Constatând, de asemenea, că în mod corect instanţele anterioare au respins acţiunea reclamantei şi în ceea ce priveşte imobilele identificate (cu privire la care nu s-au formulat critici separate în recurs), în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmeaz[ a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.B.B. Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 312/ A din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4514/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie...  ICCJ. Decizia nr. 4623/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4590/2013. Civil