ICCJ. Decizia nr. 4514/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4514/2013
Dosar nr. 3767/1/2013
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 250 C. proc. civ., asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 3 aprilie 2009, reclamanţii V.D. şi V.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
În motivare reclamanţii au arătat că au achiziţionat imobilul mai sus menţionat, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu SC R. SA, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, preţul achitat fiind în cuantum de 19.039.663 lei vechi.
Prin sentinţa nr. 12780 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti la data de 8 septembrie 2006 în Dosarul nr. 4194/299/2006, irevocabilă prin Decizia nr. 765 din data de 28 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de numita D.Z., întemeiată pe dispoziţiile art. 50 și 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâţii V.D. şi V.P. fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa nr. 181 din 15 februarie 2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamanţii V.D. şi V.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 restituirea preţului actualizat (în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) sau a preţului de piaţă (în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) se face de M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Faţă de aceste prevederi legale, instanţa de fond a reţinut calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în actuala organizare şi nu a Statului Român, reprezentat de M.F.P., persoana chemată în judecată în calitate de pârât.
Prin Decizia nr. 358/ A din data de 20 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţii V.D. şi V.P. împotriva sentinţei nr. 181 din 15 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. l din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 şi că, în mod greşit, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., deoarece distincţia făcută între aceste instituţii este formală, obligaţia de restituire a sumelor de bani fiind în sarcina M.F.P., chiar dacă statul reprezentat de acesta figurează ca parte în proces.
S-a mai considerat că demersul reclamanţilor ar avea acelaşi rezultat dacă s-ar judeca în contradictoriu cu M.F.P., deoarece aceasta este instituţia care va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru satisfacerea creanţei consfinţită prin hotărâre judecătorească.
Prin Decizia nr. 2617 din 22 martie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti.
Coroborând dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, cu principiile jurisprudenţei C.E.D.O. s-a reţinut că M.F.P. acţionează în numele Statului Român.
Instanţa supremă a reţinut că, dată fiind aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată de Legea nr. 1/2009, plata datorată potrivit acestor dispoziţii legale nu se poate face decât din contul a cărui funcţionare este reglementată de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
S-a mai considerat că limitele cadrului procesual al litigiului de faţă nu sunt fixate de instituţia răspunderii pentru evicţiune, atunci când se pune problema raporturilor dintre vânzător şi cumpărător, ci de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Deoarece în cauză s-a pus numai problema calităţii procesuale pasive, instanţa a reţinut că nu se pot verifica aspectele de temeinicie, respectiv de întrunire a cerinţelor impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceste verificări fiind făcute cu ocazia analizării pe fond a acţiunii.
În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa nr. 2071 din 23 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 519.142,18 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
În motivare s-a reţinut că restituirea preţului imobilului se face de M.F.P., care are calitate procesuală pasivă, atât în ipoteza contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 cât şi a celor încheiate cu eludarea acestui act normativ.
Faţă de faptul că s-a stabilit, în mod irevocabil, că diferenţa dintre Statul Român reprezentat prin M.F.P. şi M.F.P. este una formală, Tribunalul a soluţionat pricina pe fond, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P., conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
S-a reţinut că buna-credinţa a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu mai poate fi pusa în discuţie, dată fiind împrejurarea că reclamanţii din prezenta cauză au pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, fiind respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a actului menţionat.
Prin urmare, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite prevederile dispoziţiilor art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 112/1995, privind restituirea preţului de piaţă al imobilelor achiziţionate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor acestui act normativ şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin Decizia nr. 358/ A din data de 11 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât, instanţa a reţinut că a vizat două aspecte primul referindu-se la dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile, restituirea preţului urmând să se facă de M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar cel de-al doilea aspect s-a referit la faptul că obligaţia de plata a preţului către cumpărătorul evins revine, potrivit dispoziţiilor art. 1337 şi art. 1341 C. civ. vânzătorului, respectiv primăriei municipiului Bucureşti.
Raportat la aceste împrejurări, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care stabilesc participarea nemijlocită a statului în raporturile juridice, ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin M.F.P., în calitate de reprezentant, cu excepţia cazurilor când legea prevede altfel.
Prin urmare, instanţa a concluzionat că statul îşi execută obligaţiile financiare care îi incumbă prin intermediul M.F.P., regulă care şi-a găsit expresia şi în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi în cele ale Legii nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar, la dispoziţia M.F.P.
S-a reţinut că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale M.F.P., deşi acesta nu are calitatea de vânzător al imobilului.
S-a constatat că cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamanţi nu poate fi analizată în temeiul obligaţiei de evicţiune, în condiţiile dreptului comun, deoarece, sunt incidente dispoziţiile speciale, potrivit principiului specialia generalihus derogant, luând în considerare şi faptul că reclamanţii au indicat drept temei juridic al pretenţiilor formulate exclusiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs referitor la faptul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să obţină preţul de circulaţie al imobilului, instanţa a reţinut că prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunosc dreptul chiriaşilor de a de a achiziţiona imobilul în care au locuit în această calitate, cu condiţia să nu fi fost formulată cerere de restituire în natură de fostul proprietar.
Având în vedere că legiuitorul a permis numai achiziţionarea imobilelor care nu făceau obiectul cererilor de restituire în natură ale foştilor proprietari, instanţa a reţinut că intenţia legiuitorului a fost ca soluţionarea acestor cereri să se realizeze după rezolvarea prealabilă a solicitărilor formulate de persoanele îndreptăţite la restituire.
Abia după acest moment se poate determina dacă imobilul a fost sau nu preluat cu titlu, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum şi după stabilirea împrejurării dacă imobilul se restituie în natură sau prin echivalent.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001 nu fac referire la buna-credinţă a foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul primului act normativ menţionat şi care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare sau prin admiterea acţiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau de moştenitorii acestuia.
Pe cale de consecinţă, instanţa poate ajunge la concluzia relei credinţe a fostului chiriaş, în urma constatării încălcării uneia dintre condiţiile legale prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare.
Prin Decizia nr. 2300 din data de 18 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 358/ A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost casată decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 2071 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor V.P. şi V.D.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005 şi care au fost desfiinţate, nu poate fi considerat un efect al contractului, ci o obligaţie care decurge din lege.
S-a mai constatat că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd obligaţia M.F.P. de a restitui preţul actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, la încheierea cărora a fost respectată sau nu Legea nr. 112/1995.
M.F.P., este plătitorul preţului actualizat, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de reprezentant al statului.
S-a reţinut că această obligaţie legală este independentă de culpa debitorului obligat la restituirea preţului, obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este stabilită de art. 1337 şi următoarele C. civ. fiind absorbită, în această ipoteză de M.F.P.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se solicită îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de a doua condiţie este ca aceste contracte să fi fost desfiinţate.
Întrucât norma în discuţie nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, încălcarea oricărei prevederi a acesteia, conducând la neaplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a avut în vedere faptul că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi, din această cauză, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, întrucât art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fie respectată în totalitate.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare contestatorii V.D. şi V.P., solicitând anularea deciziei atacate, cu consecinţa rejudecării recursului, respingerea căii de atac declarate de pârât şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În motivarea acesteia s-a susţinut că instanţa de recurs nu a răspuns niciuneia din apărările formulate de intimaţi, actualii contestatori şi, de asemenea, în considerentele şi în dispozitivul hotărârii atacate nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la motivul de recurs invocat de pârât, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.
Pentru acest motiv, contestatorii sunt de părere că această situaţie echivalează cu omiterea cercetării şi răspunderii la toate apărările invocate de intimaţii-reclamanţi pe calea recursului.
Din acest motiv, contestatorii opinează că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, care nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părţilor sunt analizate concret şi pe larg de instanţă, adică dacă motivele şi argumentele invocate se reflectă în decizia pronunţată.
Au mai fost invocate, dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care prevăd faptul că judecătorul naţional are nu doar dreptul, dar şi obligaţia aplicării legislaţiei şi jurisprudenţei europene, având rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum şi cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern, cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului.
Contestatorii mai susţin faptul că decizia atacată este rezultatul unei greşeli materiale evidente, judecătorii fiind în eroare cu privire la actul procedural numit „notificare" expediat de numita D.Z. la data de 31 iulie 1996 către V.G., prin care se aducea la cunoştinţa acestuia că a fost declanşată acţiunea de redobândire în natură a imobilului în discuţie. Din acest motiv, înscrisul menţionat nu a fost adresat niciunuia dintre contestatorii de faţă, nefiindu-le opozabil.
Totodată, consideră că decizia supusă contestaţiei în anulare este rezultatul unei greşeli materiale şi din cauza faptului că aceasta se bazează exclusiv pe Decizia nr. 256 din data de 13 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, fapt care se reflectă în concluzia instanţei referitoare la faptul că actul de vânzare-cumpărare în discuţie s-a încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care prin Decizia nr. 4940 din data de 30 iunie 2004 a Înaltei Curţi s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că actul în cauză a fost încheiat cu respectarea normelor invocate.
În concluzie, contestatorii susţin că decizia atacată este rezultatul unei greşeli materiale şi nu a uneia de judecată, care constă în omisiunea de a observa, argumenta şi pronunţa această hotărâre judecătorească, în raport de Decizia nr. 4940 din data de 30 iunie 2004 a instanţei supreme.
Înalta Curte constată caracterul nefondat al contestaţiei în anulare, pentru următoarele argumente:
Art. 318 C. proc. civ., indicat ca temei juridic al contestaţiei în anulare, stipulează că „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Prin contestaţia în anulare formulată s-a susţinut că în cauză sunt întrunite ambele ipoteze reglementate de textul de lege menţionat, susţineri care însă nu pot fi primite.
Prima teza a textului de lege reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situaţia în care dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Prin greşeli materiale se înţeleg, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., erorile materiale de ordin formal, procedural, săvârşite în mod involuntar de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării cauzei şi nu greşeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziţii legale sau rezolvarea unui incident procedural.
Din această perspectivă, se constată că pentru a învesti instanţa cu calea extraordinara de atac a contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de textul legal prin care este reglementată.
Analizând motivele contestaţiei în anulare formulate în cauză rezultă care sunt împrejurările considerate de contestatori greşeli materiale săvârşite de instanţa de recurs.
în concret, aceste greşeli materiale constau, în opinia contestatorilor, în aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, precum şi în omisiunea de a observa, argumenta şi pronunţa hotărârea în raport de Decizia nr. 4940 din 30 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Un alt motiv al contestaţiei în anulare se referă la faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., precum şi asupra tuturor apărărilor invocate de intimaţi prin întâmpinare, aspect care, în opinia contestatorilor se încadrează în dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
De fapt, instanţa a reţinut calitatea procesuală pasivă a M.F.P. urmare a admiterii apelului promovat în cauză de contestatori, calitate constatată, de altfel, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 358/ A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Ia 20 mai 2010.
Prin hotărârea atacată cu contestaţie în anulare, instanţa de control judiciar a înţeles să admită recursul formulat de M.F.P. şi apelul declarat de această parte, cu consecinţa respingerii acţiunii civile promovată de actualii contestatori.
Înalta Curte constată că prin contestaţia în anulare, au fost reluate solicitările care vizează fondul cauzei şi anume lipsa calităţii procesuale a Statului Român, analiza eronată a notificării formulate de numita D.Z., calitatea de persoane îndreptăţite a petenţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului, confuzia instanţei de recurs a Deciziei nr. 256/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, cu Decizia nr. 4940/2004 a instanţei supreme, aspecte care nu se circumscriu dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., care trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs.
Instanţa reţine că prin decizia a cărei retractare se solicită, nu au fost omise a fi cercetate apărările formulate de contestatori, ci dimpotrivă, prin considerente comune, instanţa de control judiciar s-a referit la toate aspectele invocate de părţi în această cale extraordinară de atac.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut că obligaţia de restituire a preţului actualizat către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile revine M.F.P. în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut şi că imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare prin care contestatorii au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece bunul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
În concluzie, având în vedere că motivele invocate de contestatori vizează aprecierea probelor, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, precum şi omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unei excepţii, Înalta Curte constată că cererea nu se circumscrie dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii V.D. şi V.P. împotriva Deciziei nr. 2300 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4513/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4590/2013. Civil → |
|---|
