ICCJ. Decizia nr. 4513/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.4513/2013
Dosar nr.6619/118/2011
Şedinţa publica de la data de 15 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2011 sub nr. 6619/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul Ş.R., prin mandatar Ş.R., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Comuna Agigea prin primar şi Consiliul Local al comunei Agigea, jud. Constanţa să se dispună obligarea acestora să lase în deplină proprietate şi posesie terenurile în suprafaţă de 396 hectare şi 67 ari, respectiv de 112 hectare, situate pe teritoriul comunei Agigea din judeţul Constanţa.
În subsidiar, reclamantul a solicitat ca, în situaţia în care se va constata faptul că terenurile nu pot fi restituite în natură, pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe să fie obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulaţie actuale.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că are calitatea de unic moştenitor al defuncţilor B.A. şi B.R., foşti proprietari ai terenurilor revendicate, conform certificatelor de moştenitor autentificate din 18 ianuarie 2011 de Biroul notarilor publici asociaţi D.M. şi M.A.C. S-a mai precizat că aceştia au deţinut terenurile revendicate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. din 30 ianuarie 1919, care însă au fost expropriate în folosul statului, potrivit înscrisului comunicat cu adresa nr. C 1206 din data de 6 septembrie 2008 de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa. A considerat că exproprierea s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale, respectiv tară o justă şi prealabilă despăgubire.
Prin actele de cesiune de drepturi succesorale autentificate din 18 aprilie 2011 şi, respectiv nr. 282 din 18 aprilie 2011 Biroul notarilor publici asociaţi D.M. şi M.A.C., reclamantul Ş.R. a transmis calitatea sa procesuală numitului Ş.R., ca urmare a cesiunii drepturilor succesorale, împrejurare faţă de care instanţa de fond a luat act prin încheierea de la data de 02 iunie 2011.
În drept, reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art.480 şi 481 C. civ.
Pârâţii Primarul Comunei Agigea şi Consiliu! Local ai Comunei Agigea au formulat întâmpinare, prin care au înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi, pe cale de consecinţă, au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, motivat de faptul că reclamantul nu poate uza de procedura dreptului comun pentru stabilirea dreptului sau de proprietate. Având în vedere faptul că terenurile au fost expropriate prin reforma agrară, acestea trebuie să urmeze regimul special prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, respectiv Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 115-118 C. proc. civ., Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 5136 din 13 octombrie 2011 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, dat fiind obiectul cauzei care constă într-o cerere de restituire a unui teren extravilan, care a aparţinut unei peroane fizice, aceasta nu poate fi asimilată unei plângeri întemeiate pe dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 18/1991, întrucât acţiunile în revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanţele de judecată, sunt inadmisibile.
Totodată, a mai considerat că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, exclud posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau de succesorii acestora, după caz, de acţiuni în revendicare a bunurilor preluate de stat tară titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţii.
Prin urmare, instanţa de fond a concluzionat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât procedura de restituire a acestor terenuri este prevăzută de o lege specială, şi anume Legea nr. 18/1991, care are prioritate faţă de dispoziţiile de drept comun care reglementează acţiunea în revendicare, iar procedura prevăzuta de Legea nr. 18/1991 nu a fost urmată de către reclamant. Prin decizia civilă nr. 97/ C din data de 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ş.R. împotriva sentinţei civile nr. 5136 din 13 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a considerat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este, în cazul de faţă, o excepţie de fond şi de ordin obiectiv care vizează acţiunea exercitată ca atare şi care presupune că dreptul ori pretenţiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă, în mod greşit, de către acesta, cu alte cuvinte că reclamantul nu poate urma calea acţiunii în revendicare pentru redobândirea posesiei bunului despre care susţine că a fost preluat abuziv de către pârâţi.
A mai considerat şi faptul că, în ceea ce priveşte acţiunile în revendicare, care sunt, în principiu, admisibile, există şi situaţii particulare, reglementate prin acte normative speciale, care exclud, conform principiului specialia generalibus derogam, aplicarea normelor de drept comun şi care prescriu anumite proceduri, termene sau rezolvări conform voinţei legiuitorului.
Curtea a amintit în motivarea soluţiei date în cauză şi decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut, de altfel şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
În raport de acestea, instanţa de apei a reţinut că statul a creai cadrul legislativ, reprezentat de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi de Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În cauză, bunurile preluate de stat în temeiul Legii nr. 187/1945 au avut regimul juridic de terenuri agricole extravilane, actul normativ de preluare fiind unui specific acestor categorii de imobile şi, prin urmare sunt aplicabile, prevederile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, acte normative prin care a fost reglementată procedura, termenele şi condiţiile de restituire a terenurilor agricole şi forestiere.
Concluzionând, instanţa de apel a considerat ca, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000, norma generală nu mai poate fi invocată în cazul cererilor de revendicare a terenurilor agricole, cu atât mai mult eu cât, deşi statul român a creat cadrul legislativ de acordare a măsurilor reparatorii, pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unor legi speciale, reclamantul nu a înţeles, să întreprindă niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2011.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul Ş.R., în temeiul dispoziţiilor art. 299 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a considerat ca, în mod greşit instanţa de apei a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea sa de revendicare, motivat de faptul că nu a formulat cerere de restituire în condiţiile reglementate de dispoziţiile legilor speciale, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 sau Legea nr. 1/2000, întrucât, în cuprinsul acestora, legiuitorul nu a stabilit un termen de decădere din dreptul titularului de a-şi valorifica dreptul la restituire, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.
Dacă ar fi altfel, atunci dispoziţiile art. 480 C. civ., pe care îşi întemeiază reclamantul cererea de restituire, ar fi ineficiente faţă de scopul instituirii acestora de legiuitor, care este acela de a pune la îndemâna proprietarului unui bun modalitatea juridică de recuperare a bunului său din posesia unui neproprietar.
De asemenea, reclamantul a mai considerat şi faptul că referirea instanţei de apel la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, pentru a motiva inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, nu concordă cu soluţia pronunţată de aceasta, întrucât dacă intenţia instanţei supreme ar fi fost să declare ca fiind inadmisibile cererile întemeiate pe dreptul comun, atunci nu s-ar mai fi ridicat această problemă, în cazurile în care prin aceasta nu se aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane sau securităţii raporturilor juridice.
În concluzie, reclamantul a considerat că lipsa unei cereri de revendicare întemeiata pe dispoziţiile legilor speciale mai sus, nu poate fi sancţionată cu refuzul de soluţionare a acesteia.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecării cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., formulată de recurentul-reclamant, instanţa constată că, faţă de declaraţia acestuia, prin care nu îşi însuşeşte recursul declarat de avocat I.M., precum şi de refuzul de a fi adus din penitenciar la acest termen de judecată şi, întrucât apărătorul menţionat nu are mandat de reprezentare pentru această instanţă, asupra recursului de faţă, Înalta Curte va constata nulitatea acestuia, pentru considerentele următoare:
Recursul în cauză a fost promovat de avocat I.M., în temeiul mandatului de reprezentare acordat de reclamantul Ş.R. şi conferit de împuternicirea avocaţială din data de 15 martie 2012, depusă în faţa instanţei de apel.
Astfel, dispoziţiile art. 69 alin. (2) din C. proc. civ., permit avocatului care a reprezentat o parte la judecarea pricinii, chiar rară mandat, să poată face orice acte de procedură pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar putea pierde prin neexercitarea acestuia la timp, putând chiar să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date, în acest din urmă caz, însă, toate actele de procedură restrângându-se faţă de partea însăşi.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 131 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 15/2011, potrivit cărora contractul de asistenţă juridică, în temeiul căruia este emisă împuternicirea avocaţiala, conferă avocatului, în lipsa unor prevederi contrare, dreptul de a efectua orice act specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului său.
Prin urmare, împuternicirea avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică, reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia acte de conservare, administrare sau de dispoziţie, care presupun şi exercitarea unor căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti care nu sunt profitabile clientului, în scopul protejării şi ocrotirii drepturilor procedurale ale acestuia. Rămâne însă la latitudinea clientului dacă acesta îşi însuşeşte sau nu actele de procedură efectuate de avocat în temeiul prerogativelor conferite de contractul de asistenţă juridică.
Este şi cazul de faţă, când, în considerarea obligaţiilor profesionale, avocatul a acţionat în respectarea şi aplicarea principiului diligentei, exercitând calea de atac a recursului, în virtutea mandatului avut în faţa instanţei de ape!, cu atât mai mult cu cât clientul său se află în stare de detenţie.
Cu toate acestea, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate mai sus, dat fund că partea este cea care trebuie să-şi însuşească şi să continue demersul judiciar iniţiat de avocatul său, fie prin încheierea unui contract de asistenţă juridică, care să-i confere acestuia şi mandatul de reprezentare în susţinerea căii de atac exercitate, fie prin aderarea la aceasta, în cauză, recurentul a ales să refuze actul procedural efectuat de apărătorul său.
Faţă de motivele expuse, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 372 lei, reprezentând onorariu de avocat, către intimatele-pârâte Comuna Agigea şi Consiliul Local al comunei Agigea, conform facturii şi extrasului de cont aflate la filele 48-49 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant Ş.R. împotriva deciziei nr. 97/ C din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurent la plata sumei de 372 lei, cheltuieli de judecată, către intimaţii Comuna Agîgea şi Consiliul Local Agigea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4512/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4514/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
