ICCJ. Decizia nr. 4640/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4640/2013
Dosar nr. 19099/3/2012
Şedinţa publică din 21 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr 2224 din 10 decembrie 2012 Tribunalul Arad secţia a IV - a civilă a respins acţiunea reclamantului Municipiul Bucureşti prin Primarul General în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată, a luat act de faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 septembrie 2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 17034/302/2011, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 668.355,65 RON, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 14 ianuarie 1997 încheiat de reclamant, prin Administraţia Fondului Imobiliar, cu G.M. şi G.M. cu privire la apartamentul nr. A1., situat în Bucureşti, Calea D., sector 1, prin decizia civilă nr. 1020/R din 17 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin decizia civilă nr. 1020/R din 17 februarie 2010 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus obligarea instituţiei reclamante la plata sumei de 652.574 RON, valoarea de circulaţie a apartamentului în litigiu.
A mai arătat reclamantul că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a H.G. nr. 20/1996 şi a Normelor de punere în aplicare a legii, sumele obţinute din vânzarea apartamentului nu au fost însuşite de instituţia reclamantă, ci s-au constituit venit extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului Finanţelor.
A subliniat reclamantul că deşi a figurat parte în contract, preţul efectiv al vânzării nu a fost încasat de Primărie ci de către o altă instituţie prevăzută de lege. De fapt, reclamantul a fost mandatat în numele statului să încheie contractul de vânzare-cumpărare, dar sumele au fost virate la bugetul de stat prin intermediul ministerului.
S-a mai adăugat că prin ordinele de plată anexate acţiunii se face dovada că suma menţionată a fost plătită de către Primărie, iar potrivit art. 14 pct. 6 din Ordonanţa nr. 119 din 31 august 1999, privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, aceste sume trebuiau recuperate de la instituţia publică în contul căreia s-au vărsat, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.; Legea nr. 112/1995; H.G. nr. 1111996, Normele de aplicare a Legii nr. 112 şi O.U.G. nr. 184/2002.
S-a reţinut astfel că prin sentinţa civilă nr. 34 din 13 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă în Dosarul nr. 20813/3/2008, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.M. şi G.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 634.051 RON. reprezentând 31,477 RON, preţul actualizat achitat de reclamanţi prin contractul de vânzare-cumpărare nr, V1. şi 652.574 RON valoarea de circulaţie a imobilului, plus 600 RON cheltuieli de judecată.
Soluţia tribunalului a fost modificată, în recurs, prin decizia civilă nr. 1020 din 17 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 20813/3/2008, hotărâre prin care a fost admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar pe fond a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâtul fiind obligat numai la plata sumei de 652.574 RON, valoarea de circulaţie a imobilului.
Pentru a pronunţa această soluţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că dreptul de proprietate al reclamanţilor G. asupra imobilului a fost pierdut în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, contractul de vânzare-cumpărare nr. V1./1997, prin care reclamanţii, în calitate de chiriaşi, au devenit proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind anulat de instanţă, iar acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 alin. (1) C. civ.
Prin urmare, a mai reţinut instanţa de recurs, că în cauză nu simt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, ci dreptul comun în materie, situaţie în care calitate procesuală pasivă în cauză are partea care a perfectat contractul care nu a fost desfiinţat, respectiv vânzătorul.
Reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor dreptului comun în materie de evicţiune, Înalta Curte a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la restituirea preţului de piaţă al imobilului, adică a valorii sale de circulaţie, însă nu în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care solicitarea de obligare a pârâtei şi la plata preţului actualizat al imobilului este neîntemeiata.
Sentinţa civilă nr. 34 din 13 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în Dosarul nr. 20813/3/2008, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 1020 din 17 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost pusă în executare de numiţii G.M. şi G.M., în dosarul de executare nr. 437/2010 al Biroul Executorului Judecătoresc „R.G.".
În urma executării silite reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a achitat creditorilor G. suma totală de 668.355 RON, compusă din: 652.574 RON - valoare de circulaţie a imobilului, 600 RON - cheltuieli de judecată şi 15.181,65 RON - cheltuieli de executare, la data de 29 august 2011, conform extrasului de cont prezentat, iar prin acţiunea de faţă se solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea sumei plătite.
Examinând temeinicia cererii, prin raportare la temeiul de drept indicat de reclamant, instanţa a reţinut că, în conformitate cu art 998 - 999 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara", omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa, astfel că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice pentru fapta proprie este necesar să fie îndeplinite in mod cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite;- existenţa vinovăţiei celui căruia i se impută fapta ilicită; - existenţa unui prejudiciu;- a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În cauza de faţă însă nu sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum se desprind din interpretarea prevederilor legale menţionate mai sus, atât timp cât reclamantul nu a dovedit săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârât.
Fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
Or, în cauză, reţine instanţa, nu a fost invocată şi nici dovedită săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârât. Simplul fapt că sumele de bani încasate de reclamant au fost virate într-un fond extrabugetar aliat la dispoziţia pârâtului nu este suficient pentru a dovedi existenţa unei fapte ilicite căzătoare de prejudicii săvârşite de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
În opinia instanţei soluţia este aceeaşi şi prin raportare la temeiul juridic al acţiunii indicat în pagina doi a cererii de chemare în judecată. În acest sens s-a reţinut că potrivit art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru plata despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari cărora nu li se restituie în natură imobilele „la dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor: sumele obţinute din lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinaţie, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 91/1993 privind datoria publică, iar potrivit art. 51 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2002 „Restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
În atare condiţii s-a reţinut că sumele de bani încasate de Municipiul Bucureşti din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 au fost vărsate într-un cont extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului Finanţelor pentru achitarea despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari, iar art. 51 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificat vizează situaţia contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţie inaplicabilă în speţa de faţă.
După cum a reţinut cu putere de lucru judecat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia civilă nr. 1020 din 17 februarie 2010 reclamantul a fost obligat la restituirea preţului actualizat în temeiul art. 1344 C. civ., în calitate de vânzător, şi nu în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, caz în care obligaţia de despăgubire ar fi revenit Ministerului Finanţelor Publice.
Pe cale de consecinţă, constatând că temeiurile de drept indicate de reclamant nu pot fi reţinute drept temei pentru obligaţia de restituire a sumei executate silit de numiţii G.M. şi G.M., având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii, instanţa de fond a luat act de faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în cauza de faţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General iar prin decizia civilă nr. 34 din 11 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins apelul reclamantului reţinându-se următoarele considerente:
Se reţine că motivele de apei au fost amplu şi corect argumentate, numai că reclamanta nu a invocat şi faptul că s-a ajuns la această situaţie, nu din neaplicarea textelor de lege arătate în apel, ci aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută la fond, ca urmare a deciziei civile nr. 1020 din 17 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a şi fost pusă în executare.
Or, reţine instanţa de apel, datele cauzei sunt altele, şi anume suma nu a fost plătită ca urmare a unor raţionamente juridice proprii fondului, în baza unor texte legale, ci tot conform legii (hotărârea judecătorească este legea aplicata la speţă) pe baza unei decizii ale instanţei supreme.
Ca atare, se reţine că a se însuşi argumentele din apel şi a acorda suma solicitată, practic ar însemna modificarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (hotărâre dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) ceea ce nu este posibil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General solicitându-se modificarea ei în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la plata sumei de 668.355,65 RON.
Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine astfel că, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină,deşi motivele de apel invocate vizau greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1344 C. civ. raportat la pct. 14 şi 17 din Legea nr. 1/2009 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995.
În aceeaşi idee se mai învederează şi faptul că din cuprinsul hotărârii nu rezultă examinarea motivelor de apel prin raportare la dispoziţiile pct. 14 şi 17 din Legea nr. 1/2009, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002 precum şi ale art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995, art. 1334 şi 998 - 999 C. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma criticilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:
Este real că instanţa de apel deşi a sintetizat motivele de apel ce vizau greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1344 C. civ., raportat la pct. 14 şi 17 din Legea nr. 1/2009 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 art. 13 alin. (6) Iit. a) din Legea nr. 112/1995, totuşi din considerentele hotărârii nu rezultă examinarea cauzei prin prisma dispoziţiilor legale sus evocate.
De altfel este de observat că într-adevăr considerentele hotărârii nu cuprind argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei.
Or, considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor.
Motivarea unei hotărâri are astfel un caracter esenţial întrucât în baza acesteia părţile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate. De altfel motivarea unei hotărâri înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt şi de drept, respectiv încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Astfel, raportând cele expuse la hotărârea instanţei ele apel este de reţinut că, într-adevăr din considerentele acesteia nu rezultă motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului.
Întrucât legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcţie de motivele de fapt şi de drept, ce trebuie să fie concordante cu actele de la dosar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanţa de recurs nu poate verifica legalitatea soluţiei, motiv pentru care exercitarea controlului judiciar este imposibil de realizat în ce priveşte analiza şi justeţea soluţiei adoptate în întregul său.
Or, din perspectiva celor expuse în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează a se admite recursul, a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 34 A din 11 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 21 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4638/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4641/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
