ICCJ. Decizia nr. 4742/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4742/2013
Dosar nr. 656/46/2008*
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 165 din 17 mai 2007 Tribunalul Argeş, admiţând contestaţia formulată de D.C.C., a anulat dispoziţia nr. 2202/2006, dată de Primarul Municipiului Piteşti şi a dispus restituirea, în natură, a unui teren de 1.900 m.p. situat în Piteşti, B-dul E.
În motivare, s-a reţinut în fapt că, pentru fosta proprietate a autoarei D.E. a fost luată măsura exproprierii parţiale pentru 396 m.p., în anul 1943 rămânându-i încă 4.390 m.p.
Din acesta, 2.490 m.p. au fost restituiţi în procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu completările şi modificările ulterioare, pentru restul rămas nerestituit, apelându-se la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 3691 din 5 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul declarat de contestator, a casat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi Curţi, reţinând în fapt că judecata s-a purtat fără legala citare a recurentului în faţa instanţei de apel, în dovada de îndeplinire a procedurii de citare, arătându-se că s-a procedat la afişarea actului, fără indicarea locului afişării, respectiv uşa principală a clădirii sau uşa locuinţei destinatarului, în condiţiile în care agentul procedural a subliniat ambele rubrici, după cum, la motivul afişării au fost indicate atât refuzul de primire, cât şi lipsa oricărei persoane spre a se putea face înmânarea.
Astfel reinvestită, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr. 142/A din 15 noiembrie 2010, (în Dosarul nr. 656/46/2008), admiţând apelul formulat de către Primarul Municipiului Piteşti, a schimbat în parte sentinţa, dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale, pentru suprafaţa de 1.900 m.p. şi a menţinut, în rest, sentinţa.
În motivare s-a reţinut în fapt că, într-adevăr, contestatorul nu a depus documente sau evidenţe cu privire la teren pentru perioada anilor 1932-1943, însă, prin hotărârea judecătorească de expropriere s-au determinat vecinătăţile fostei proprietăţi E.C.D., vecin al suprafeţei de 394 m.p. căzută sub această măsură în scopul construirii Bulevardului E., s-a găsit, pe trei laturi, restul proprietăţii autoarei.
Recursurile declarate împotriva acestei soluţii de către părţi au fost admise prin decizia nr. 7722 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, apreciind că nu a fost clarificată situaţia de fapt aşa încât să se ajungă la o corectă stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu, a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Această critică a fost găsită nefondată, în condiţiile în care deşi, într-adevăr, în dispozitivul deciziei nu au fost menţionate numele succesorilor părţii iniţiale al cărei deces a intervenit, aceasta reprezintă o omisiune aptă de a fi remediată în procedura îndreptării erorii materiale, întrucât moştenitorii contestatorului iniţial au fost introduşi în cauză, au fost citaţi şi le-a fost comunicată hotărârea.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine în dispoziţiile sale obligatorii instanţei de trimitere că, întrucât în mod necontestat contestatorul a urmat pentru reconstituirea dreptului său de proprietate procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, beneficiind de recunoaşterea dreptului, cu aplicarea unui coeficient de corecţie în condiţiile legii, se impune a se cerceta dacă, cu acel prilej, solicitarea a privit întregul teren deţinut de autoare şi faţă de această cerere a fost aplicată reducerea de 50%.
În continuare, Curtea a stabilit, ca obligaţie a instanţei de trimitere, lămurirea situaţiei juridice şi sub aspectul datei exproprierii, în condiţiile în care obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001 nu priveşte preluări ce au avut loc anterior datei de 6 martie 1945, or exproprierea pentru utilitate publică a avut loc în anul 1943.
Pentru lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt, aşa cum s-a dispus prin decizia de trimitere, instanţa a suplimentat probatoriul cu înscrisuri din care să rezulte modalitatea de dobândire a proprietăţii pretinse de către contestatorul D.C.C. şi în continuare de către moştenitorii acestuia.
Potrivit îndrumărilor exprese ale deciziei de casare, în cauza de faţă s-a trecut la verificarea identităţii între terenul ce a făcut obiectul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi cel solicitat prin notificarea prin care au fost demarate procedurile de retrocedare în condiţiile Legii nr. 10/2001, faţă de dezlegarea în drept potrivit căreia, cea de a doua lege nu are caracter de complinire a celei dintâi, în mod expres dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 interzicând aplicarea dispoziţiilor acesteia pentru terenurile ce au făcut obiectul primei legi.
Concluzia expertului, ca urmare a transpunerii planurilor cadastrale, este aceea că în zonă nu a fost extins vreun perimetru al vreunei cooperative agricole.
Pe de altă parte, în condiţiile aceleiaşi legi au fost supuse reconstituirii, drepturile de proprietate pentru terenurile preluate de stat ca fiind aferent edificiilor locative.
Sesizându-se eventualitatea existenţei astfel a unui teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv afectat de o construcţie uşoară, demontabilă, atribuită unei persoane fizice care, eventual, a deţinut proprietatea sa pe un alt amplasament, instanţa a trecut la cercetarea modalităţii în care această proprietate a ajuns în posesia actualului titular, în sensul de a verifica dacă ea a fost transmisă de către Statul Român prin Municipiul Piteşti sau alte autorităţi, către această persoană.
Cât priveşte acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa rămasă nerestituită în condiţiile Legii nr. 18/1991, aşa cum de altfel, s-a şi solicitat prin notificarea aflată la fila dosarului de fond, nici această cerere nu era admisibilă.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă de fond a considerat că petentul, respectiv succesorii acestuia, introduşi în cauză ca urmare a intervenirii decesului, ar mai avea aptitudinea legală de a primi vreo diferenţă de teren în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru cel deţinut de către autoarea acestora din fosta proprietate B., în Piteşti, str. EX.
Ca atare, în temeiul art. 297 C. proc. civ., apelul formulat de către Primarul Municipiului Piteşti împotriva sentinţei civile nr. 165 din 17 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost admis, sentinţa schimbată, iar pe fond a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 2202/2006, dată de Primarul Municipiului Piteşti.
Împotriva deciziei civile nr. 25 din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, au declarat recurs contestatorii D.C.C. şi D.M. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Hotărârea instanţei de apel nesocoteşte dispoziţiile obligatorii ale deciziei pronunţate în recurs, fiind incident motivul de recurs art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Instanţa de apel trebuia să stabilească ce suprafaţă de teren a deţinut autorul reclamantului la data de 6 martie 1945 şi ce suprafaţă a fost restituită. Diferenţa face în mod cert obiectul Legii nr. 10/2001, fiind vorba despre un teren intravilan ce nu a fost preluat de cooperativa agricolă de producţie.
Rezultă cu certitudine o diferenţă de suprafaţă de teren între ceea ce deţinea autoarea reclamantului la data de 6 martie 1945 şi ceea ce a primit în temeiul Legii fondului funciar.
Instanţa de recurs a impus prin decizia de casare să se verifice situaţia de fapt pentru ca mai apoi să se stabilească regimul juridic al terenului la data de 6 martie 1945. Situaţia de fapt verificată prin intermediul expertizei conduce la concluzia că terenul ce a aparţinut autoarei E.E.C., se identifică cu o deschidere de 32 metri la strada EX., că este mărginit de actualele străzi EX. şi E., că din această suprafaţă, la data de 8 decembrie 1943 a fost expropriată suprafaţa de 396 m.p. pentru realizarea Bulevardului N. (actual Bulevardul E.).
Se mai consideră că în mod nejustificat instanţa nu a ţinut seama de regimul juridic al terenului solicitat de reclamant, că este nelegală soluţia de respingere a cererii pentru suprafaţa de teren ce nu a fost până în prezent restituită cu motivarea că suprafaţa de teren pretinsă s-ar regăsi în prezent în patrimoniul unei persoane private care a dobândit la rândul său acest bun prin acte de înstrăinare încheiate cu alte persoane private şi nu cu statul român.
Se precizează că este nelegală soluţia instanţei de apel care reţine că în procedura instituită de Legea fondului funciar s-a aplicat un coeficient de reducere de 50% ca urmare a constatării de către autoritatea cu atribuţii în aplicarea acestei legi a unui deficit de suprafaţă în rezerva primăriei şi ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii fondului funciar şi necontestării acestei măsuri de către reclamant. Instanţa de recurs a impus să se verifice dacă, în funcţie de situaţia juridică a terenului sunt aplicabile dispoziţiile Legii fondului funciar sau dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reţinând şi că această din urmă lege nu are caracter de complinire a dispoziţiilor Legii fondului funciar.
Se mai învederează că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a dispoziţiilor art. 7 şi 10 din acest act normativ.
Se reţine în motivarea hotărârii că, deşi s-a făcut dovada dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţa de 4.784 m.p., nu poate fi restituită în natură pentru că în prezent se află în proprietatea mai multor persoane fizice şi juridice, nereţinându-se nimic legat de situaţia juridică a terenului la data de 14 februarie 2001.
Este vorba de o suprafaţă de teren situată în intravilan, căreia i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Dacă terenul se afla în posesia sau chiar în proprietatea unor persoane fizice trebuia verificată situaţia terenului respectiv la data de 14 februarie 2001 şi trebuia verificat cum au trecut aceste terenuri în patrimoniul persoanelor fizice, pentru că nu simpla detenţie a terenului de către o terţă persoană, altcineva decât unitatea deţinătoare duce la respingerea cererii de restituire în natură.
În condiţiile în care legea permite restituirea în natură a terenului, instanţa trebuia să analizeze cererea din această perspectivă.
În prezent posibilitatea acordării de măsuri reparatorii este extrem de limitată şi statul român a fost condamnat pentru neputinţa de a acorda o compensaţie celor care sunt privaţi de dreptul de a beneficia de bunurile lor.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţii - reclamanţi se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. considerându-se că nu s-au respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Aceste dispoziţii obligatorii ale deciziei de casare au fost respectate de instanţa de apel care a dispus suplimentarea probatoriului în sensul stabilirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de la primul proprietar şi continuând cu transmisiunile ulterioare, fiind depuse înscrisuri în acest sens. Astfel, în mod corect s-au făcut cercetări sub aspectul verificării identităţii dintre terenul ce a făcut obiect al cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi cel ce a făcut obiectul notificării.
Instanţa de apel a aplicat în mod just art. 8 din Legea nr. 10/2001 şi a respins acţiunea, reţinând că, aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 această lege nu este una de complinire a aplicării Legii nr. 18/1991, în sensul că, dacă o atare reducere a fost aplicată, ea să poată fi contrazisă în procedura prevăzută de noua lege, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului în acest sens.
Faţă de aceasta, cei 770 m.p., asupra cărora expertul a ajuns la concluzia că nu ar fi operat retrocedarea în natură, nu se cuvin la restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Nici susţinerile recurenţilor contestatori privind posibilitatea restituirii în natură şi a limitării posibilităţilor de restituire prin echivalent a terenului respectiv nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Instanţa a analizat cererea de restituire în natură formulată de reclamanţi şi a stabilit că reclamanţii nu ar mai avea posibilitatea de a primi o diferenţă de teren în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente şi constatând că nu este incident niciun motiv de modificare sau casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., se vor respinge recursurile ca nefondate şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de contestatorii D.C.C. şi D.M. împotriva deciziei civile nr. 25 din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4716/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4783/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
