ICCJ. Decizia nr. 5146/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE 0E CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5146/2013
Dosar nr. 64935/3/2011
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 octombrie 2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Mun. Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata despăgubirilor pe care i le datorează pentru exproprierea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, evaluate provizoriu la suma de 508.000 euro în echivalent lei la cursul din ziua plăţii, până la stabilirea cuantumului exact prin expertiza judiciară.
În motivare, s-a arătat că în baza Legii nr. 198/2004, imobilul – benzinărie, proprietatea sa, situat în Bucureşti, sector 1, cu suprafaţa construită de 35 mp şi teren în suprafaţa de 181 mp, a fost expropriat.
În urma demersurilor efectuate de aceasta pentru a obţine clarificarea modului în care a operat exproprierea, a aflat că la sfârşitul lunii septembrie 2009 s-a procedat la consemnarea sumei de 757.351 lei, reprezentând contravaloarea imobilului sau astfel cum fost evaluat, însă nu i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi, implicit, nici baza de evaluare a proprietăţii. Apreciază că suma propusă de expropriator în vederea despăgubirii a fost obţinută în urma unei evaluări eronate. Pentru acest motiv, a refuzat debitare contului în care s-a virat cuantumul despăgubirii.
În drept cererea s-a întemeiat pe art, 22 alin. (1) si (3) din Legea nr. 255/2010, art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004.
La termenul de judecată din 18 mai 2012, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1505 din 14 septembrie 2032, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi a respins ca tardiv formulată cererea reclamantei, reţinând că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 modificată, expropriatul nemulţumit de cuantumul păgubirii consemnate în condiţiile art, 5 alin. (4) și (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de ia a la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului păgubim, sub sancţiunea decăderii.
Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 169 din 3 septembrie 2010 a fost comunicată reclamantului îa data de 13 august 2010 la adresa din Bucureşti, sector 1 (fila 98 şi 112 dosar), precum şi la adresa din sector 1 Bucureşti (fila 103).
Potrivii certificatului constatator de Ia O.N.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamanta îşi are sediul la adresa din Bucureşti, sector 1, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, ultima înregistrare în registrul comerţului datând din anul 2009.
S-a reţinut că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 169 din 3 septembrie 2010 prin comunicarea acesteia la data de 13 august 2010 la adresa din Bucureşti, sector 1, sediul social apărut în evidenţele O.N.R.C., nefiind nicio modificare cu privire la sediul până la momentui judecăţii. Aşa fiind, termenul pentru depunerea cererii. de 30 de zile este cu mult depăşit faţă de data comunicării hotărârii şi de data introducerii cererii de chemare în judecată 5 octombrie 2011, neexistând nicio cerere de repunere în termen.
Astfel fiind, Tribunalul a constatat incidenţa art, 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 modificată.
Prin Decizia civilă nr. 19/ A din 5 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, -secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Criticile aduse de apelantă hotărârii instanţei de fond vizează analizarea, eronată în opinia apelantei, a situaţiei de fapt referitoare la comunicarea către aceasta a Hotărârii nr. 169 din 3 septembrie 2010 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004, în aprecierea sa concluzia instanţei, potrivit cu care hotărârea a fost comunicată în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 198/2004, fiind nelegală.
Ţinând seama de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat că susţinerile apelantei nu sunt întemeiate.
Invitaţia de a participa la şedinţa Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 stabilită pentru data de 3 septembrie 2010 a fost comunicată apelantei - reclamante la data de 13 august 2010 la adresa din Bucureşti, sector 1 (cu care apelanta reclamantă figurează în evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) precum şi la adresa din Bucureşti, sector 1.
Întrucât Poşta Română a restituit plicul (transmis prin scrisoare recomandată) conţinând invitaţia, cu menţiunea „destinatar necunoscut la adresă", reprezentanta intimatului - pârât (împuternicit de acesta cu efectuarea formalităţilor de comunicare) a procedat la comunicarea acestei convocări şi prin intermediul publicităţii, anume prin publicarea convocării într-un ziar de largă circulaţie.
Dată fiind împrejurarea menţionată anterior, următorul act emis în desfăşurarea procedurii de expropriere, respectiv hotărârea de stabilire a despăgubirilor, a fost comunicată la adresa din Bucureşti, sector 1, cu care apelanta - reclamantă figura în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare din 13 octombrie 1997 la B.N.P. C.A. Brăila, act ce constituia titlul de proprietate asupra imobilului suspus exproprierii. De asemenea, la data de 23 septembrie 2010, hotărârea a fost afişată (filele 69 - 74) la avizierul sediului Consiliului General al Mun. Bucureşti şi pe pagina proprie de internet a Primăriei Mun. Bucureşti, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local.
Curtea a reţinut că art. 7 din Legea nr. 198/2004 instituie pe de o parte obligaţia expropriatorului de a comunica hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor către solicitantul despăgubirilor şi, pe de altă parte, pe aceea de a asigura publicitatea hotărârii, atât pentru persoana expropriată, aflată în situaţia în care nu a primit efectiv hotărârea, cât şi pentru terţe persoane care s~ar considera îndreptăţite la despăgubiri pentru imobilul expropriat. Această ultimă ipoteză este, de altfel, prevăzută de acelaşi act normativ în art. 9 alin. (2), potrivit cu care, în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii.
Curtea a apreciat ca intimatul - pârât (prin reprezentantul desemnat) şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 198/2004 de comunicare a hotărârii (ce interesează în prezentul litigiu) şi pe cea privind asigurarea publicităţii acesteia, într-o modalitate care să asigure primirea actului de către acesta şi nu în mod obligatoriu la sediul social cu care societatea apelantă era înscrisă în Registrul Comerţului, ca urmare a faptului că societatea expropriată nu avea în fapt sediul la adresa menţionată în Registrul Comerţului.
Prin urmare, în mod corect expropriatorul (prin reprezentantul SP C.C.A. SRL) a decis să comunice următoarele înscrisuri emise în cadrul procedurii la adresa din Bucureşti, sector 1, care era menţionată în contractul de vânzare - cumpărare ce constituia titlul de proprietate al apelantei-recl amante ca fiind sediul acesteia din urmă.
Astfel fiind, nu se poate imputa intimatului - pârât că nu şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare şi nu poate fi apreciată ca având temei susţinerea apelantei potrivit cu care îi sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 în sensul că, nefiindu-i comunicată hotărârea şi fiind persoană îndreptăţită la despăgubire, poate beneficia de termenul de 3 ani de la data afişării hotărârii, pentru a formula o acţiune injustiţie, câtă vreme nu se poate reţine că hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu a fost comunicată.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea acestora, recurenta a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat clar pe motivele de apel, în sensul că, pe de o parte, a reţinut ca şi corectă susţinerea potrivit căreia constatările instanţei de fond cu privire la comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu corespunde realităţii, iar, pe de altă parte, a respins apelul formulat ca nefondat.
Curtea a apreciat că nu are temei susţinerea apelantei potrivit cu care îi sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 în sensul că, nefiindu~i comunicată hotărârea şi fiind persoana îndreptăţită la despăgubiri, poate beneficia de termenul de 3 ani de la data afişării hotărârii, pentru a formula o acţiune în justiţie, câtă vreme nu se poate reține că hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu a fost comunicată.
Astfel, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit textele de lege deoarece, conform art. 87 pct. 2 C. proc. civ., persoanele juridice se citează la sediul principal sau cel al sucursalei. Or, din actele depuse la dosar rezultă fără putinţă de tăgadă că la sediul societăţii nu s-a făcut nicio comunicare.
Nu are relevanţă faptul că sediul societăţii se afla sau nu faptic la adresa din Bucureşti, sector 1. Dacă pârâta a constatat că a epuizat posibilităţile de comunicare, trebuia să aplice prevederile legii şi nu să justifice efectuarea comunicării la alte adrese care nu au legătură cu societatea.
Mai mult, instanţa de apel în mod eronat reţine că hotărârea de stabilire a despăgubirilor se consideră a fi comunicată, dat fiind faptul că aceasta a fost transmisă la adresa din Bucureşti, sector 1, unde se află adresa unuia dintre asociaţii Ia societatea reclamantă, acesta având şi calitatea de administrator.
Recurenta consideră că această adresă a fost aleasă în mod unilateral de către instanţă, pe baza presupunerilor proprii că ar avea legătură cu societatea.
De la data încheierii contractului, 13 octombrie 1997 la B.N.P. C.A. Brăila societatea şi-a schimbat sediul social la noua adresa, respectiv Bucureşti, sector 3, la această dată societatea neavând absolut nicio legătură cu adresa din Bucureşti, sector 1.
Mai mult, în temeiul art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, deci intimata - pârâtă avea obligaţia să prezinte dovada actuală că adresa din Bucureşti, sector 1 asigură comunicarea efectivă către societatea recurentă.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 198/2004 raportate la art. 87 pct. 2 C. proc. civ. impun ca hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii să fie comunicată SC A. SRL şi nu la domiciliul unuia dintre cei trei asociaţi. Or, pârâta a transmis hotărârea doar la domiciliul unuia dintre asociaţi şi nu la toţi asociaţii.
Se observă de asemenea că dovada de primire nu a fost semnată, iar, în cazul în care hotărârea de expropriere a fost comunicată potrivit legii, ar fi trebuit să existe şi această dovadă.
Conform art. 94 C. proc. civ., când comunicarea actelor nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenit de neiocuit sau din alt motiv asemănător, comunicarea actelor se va face prin publicitate. Prevederile acestui articol se coroborează cu art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 potrivit căruia "în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de Ia data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii".
Din interpretarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 198/2004 rezultă că hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirii trebuie comunicate solicitantului, în acest context, termenul de 30 de zile în care expropriatul poate sa se adreseze instanţelor judecătoreşti, prevăzut la art. 9 alin (1) din Legea nr. 198/2004, curge de la momentul comunicării hotărârii de expropriere.
Prin urmare, pentru a se putea considera că s-a depăşit termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 198/2004, era necesar ca hotărârea de despăgubire să fie comunicată, astfel încât să se poată stabili data de la care termenul a început să curgă şi, implicit, data la care cele 30 de zile s-au împlinit.
În condiţiile în care hotărârea nr. 169 din 3 septembrie 2010 nu a fost comunicată recurentei până în prezent, rezultă că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 ci, dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 potrivit cărora „în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii.
Cum hotărârea a fost publicată la data de 23 septembrie 2010, iar acţiunea a fost introdusă la 5 octombrie 2011, rezultă fără echivoc că. acţiunea a fost formulată înlăuntrul termenului de 3 ani.
Analizând recursul formulat, în raport de criticiie menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubiri: a fost comunicată societăţii recurente la o altă adresă decât cea a sediului său principal, cu încălcarea art. 82 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanţii lor, „la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei".
În ipoteza în care, din comunicările anterioare efectuate la sediul principal, reieşea că societatea expropriată nu îşi mai avea în fapt sediul la acea adresă, comunicarea urma a se realiza în temeiul art. 94 C. proc. civ. care prevede că, atunci „când comunicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alt motiv asemănător, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa din timp partea despre această împrejurare (...) Când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate".
Realizându-se comunicarea hotărârii contestate, nu prin publicitate, ci la o altă adresă decât cea a sediului principal, fără a face dovada că aceasta reprezintă sediul sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei, instanţele de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, astfel că procedura de comunicare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nu a fost legal îndeplinită.
Persoana expropriată, nemulţumită de cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărâre, se putea adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile, conform art. 7 al Legii nr. 198/2004, termen care începe să curgă de ia momentul comunicării hotărârii.
Întrucât comunicarea hotărârii nu s-a realizat în mod legal, termenul de formulare a contestaţiei nu a început să curgă, deci nu se putea împlini anterior formulării contestaţiei, motiv pentru care Înalta Curte consideră că soluţia de respingere a contestaţiei ca tardivă este nelegală.
Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora în cauză ar fi incidente prevederile art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 conform cărora „în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii".
Recurenta susţine că, în ipoteza în care nu i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, îi sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004, astfel că termenul în care poate contesta hotărârea este cel de 3 ani, calculat de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.
Această apărare nu poate fi primită, întrucât art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 se referă exclusiv la terţe persoane, excluzând persoanele menţionate în hotărâre pentru care este prevăzut In mod expres un termen mai scurt al contestaţie, în art, 9 alin. (1) al Legii nr. 198/2004, determinat de faptul că acestora li se comunică hotărârea de stabilire a despăgubirii, spre deosebire de terţele persoane care, la rândul lor, sunt afectate de expropriere şi îndreptăţite la despăgubire, dar cărora măsura exproprierii şi a despăgubirii le-a fost adusă la cunoştinţă în mod indirect, prin afişare, ceea ce justifică şi acordarea unui termen mai lung pentru a formula contestaţie.
Opinia recurentei că neîndeplinirea în mod legal a comunicării echivalează cu lipsa comunicării, ceea ce o plasează în ipoteza terţelor persoane, astfel că va beneficia de un termen mas lung pentru formularea contestaţiei, lipseşte de conţinut atât art, 9 alin. (1) al Legii nr. 198/2004, cât şi regulile procedurale care privesc curgerea termenului de decădere de 30 de zile. menţionate anterior.
De altfel, distincţia făcută de art. 7 al Legii nr. 198/2004 între comunicare (aceasta realizându-se către titularii exproprierii, inclusiv către titularii aparenţi) şi publicitate (care îi vizează exclusiv pe terţi), corespunde reglementării cuprinse în cele două aliniate ale art. 9 al aceleiaşi legi, care se referă la reguli de procedură diferite aplicabile persoanelor expropriate şi terţilor.
Astfel, în alin. (1) al art. 9 se stabileşte un termen de decădere de 30 de zile pentru contestaţie, In favoarea persoanei expropriate, acest termen începând să curgă de la momentul comunicării, iar în art. 9 alin. (2) se identifică un alt termen de decădere, mai lung, de 3 ani, pentru contestaţia formulată de către terţi, care curge de la data afişării.
Ca atare, Înalta Curte consideră că recurentei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (1) al Legii nr. 198/2004, însă termenul de decădere pentru formularea contestaţiei, cel de 30 de zile de la comunicare, nu a început să curgă deoarece comunicarea hotărârii a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor art. 82 alin. (2) şi art. 94 C. proc. civ., motiv pentru care în mod greşit contestaţia a fost respinsă ca tardivă.
Luând în considerare argumentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, va fi modificată în tot decizia recurată, în sensul că va fi admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1505 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a civilă.
În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, aplicabilă în cauză, deoarece prima instanţă a fost învestită ulterior intrării în vigoare a acestei legi, la data de 5 octombrie 2011, întrucât părţile nu au solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe de fond, urmează ca sentinţa să fie anulată, iar cauza să fie trimisă la instanţa de apel pentru evocarea fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 19/ A din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1505 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă.
Anulează sentinţa şi trimite cauza la instanţa de apel pentru evocarea fondului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 8 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5143/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5147/2013. Civil → |
|---|
