ICCJ. Decizia nr. 4788/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4788/2013
Dosar nr. 4577/1/2012
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Prin Decizia civilă nr. 2706 din 11 aprilie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata pârâtă Academia Română, a luat act de renunţarea intimatei-pârâte Casa Oamenilor de Ştiinţă la excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.V.T. şi C.A. împotriva Deciziei civile nr. 703 A din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că numai cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului şi în aceste limite trebuie să se pronunţe şi instanţa de judecată, conform dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilităţii.
În raport de cele mai sus expuse rezultă, din însăşi formularea acţiunii, ca şi din susţinerile reclamanţilor, că aceştia au înţeles să dea cererii lor caracterul de plângere contra soluţiei dată de pârâta Academia Română prin Decizia nr. 447 din 12 august 2002 de respingere a notificării având ca obiect restituirea imobilului în natură, în cadrul procedurii instituite în acest sens de Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau după caz dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Termenul de 30 de zile în care se poate face contestaţie este un termen de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere ori de suspendare, neputând fi înlocuit cu dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la imprescriptibilitatea unei acţiuni în nulitatea absolută.
Decăderea este o sancţiune legată de respectarea termenelor de procedură.
Importanţa decăderii este determinată de stabilirea unor termene imperative de natură să garanteze celeritate procedurii judiciare şi să contribuie la apărarea intereselor legitime ale părţilor.
Decăderea este virtual conţinută în regula care consacră un termen imperativ, în speţă dispoziţiile art. 24 (art. 26 în forma actuală) din Legea nr. 10/2001.
Decăderea ca sancţiune procedurală nu trebuie confundată cu prescripţia.
Prescripţia mărgineşte în timp doar exerciţiul iniţial al acţiunii civile, în timp ce decăderea are ca obiect doar un drept procedural subsecvent sesizării instanţei de judecată.
O deosebire importantă între prescripţie şi decădere vizează şi natura termenelor înlăuntrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi.
Sub acest aspect se poate remarca că termenele de prescripţie sunt susceptibile de întrerupere şi suspendare în anumite condiţii, în timp ce termenele de decădere nu pot fi, în principiu, suspendate şi nici întrerupte.
Recurenţii-reclamanţi nu au contestat faptul că nu le-a fost comunicată Decizia nr. 447 din 12 august 2002 ci faptul că, în lipsa unei oferte de restituire prin echivalent, termenul de 30 de zile nu a început să curgă.
O astfel de susţinere este lipsită de temei legal faţă de dispoziţiile art. 24, notificatorii putând contesta decizia sub aspectul neacordării despăgubirilor. Este nefondată şi critica recurenţilor că instanţa de apel ar fi reţinut în speţă aplicarea principiului echipolenţei (echivalenţei).
Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a înlăturat argumentele primei instanţe referitoare la faptul că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, că termenul de 30 de zile reglementat de dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, stipulează că se poate face contestaţie în acest termen în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, iar unitatea deţinătoare a făcut o ofertă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar aceasta a fost refuzată.
Contestaţia împotriva deciziei a fost formulată cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de legea specială.
Împrejurarea că lipseşte confirmarea de primire a deciziei nu afectează concluzia mai sus arătată câtă vreme prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat sub nr. 1039 din 17 iunie 2004 la Biroul Notarial "S." Bucureşti, cedenţii confirmă faptul primirii deciziei contestate.
Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, rezultă că atât cedenţii cât şi cesionarii aveau cunoştinţă de existenţa Deciziei nr. 447/2002 "Văzând procedurile având ca obiect imobilul, iniţiate de către cedenţi, în baza Legii nr. 10/2001, prin modificările înregistrate la Academia Română sub nr. 3113/2001, respectiv 749 din 6 martie 2003, precum şi Decizia nr. 447/2002 a Academiei Române".
Nefondată este şi critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţie şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta prevederile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă o opţiune a persoanei între norme de drept comun şi normele din legea specială.
Accesul la justiţie nu este un acces nelimitat, ci impune obligaţia fiecărei persoane, fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, de a respecta termenele şi procedurile impuse pentru recunoaşterea drepturilor pretinse de lege în cauză, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
De altfel, recurenţii-reclamanţi aveau posibilitatea, să apeleze la dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 247/2005, intervenită în cursul judecăţii.
Prin art. II alin. (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că "deciziile sau dispoziţiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităţilor administraţiei centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emise până la data intrării în vigoare a acestei legi, şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află imobilul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare, a prezentei legi".
În cauză, nici cesionarii şi nici cedenţii (recurenţii-reclamanţi) nu au formulat o astfel de cerere în sensul ca măsurile de restituire prin echivalent să fie înlocuite cu măsura restituirii în natură a bunului notificat solicitat.
De altfel, regimul juridic al imobilului din litigiu urmează a fi reevaluat şi în cazul procedurii prevăzute în art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, decizia fiind amplu şi bine motivată, răspunzând tuturor motivelor de apel şi făcând consideraţii argumentate cu privire la situaţia de fapt şi la textele legale incidente în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat contestaţie în anulare contestatorii D.V.T. şi C.A., solicitând anularea hotărârii atacate şi fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului. Au invocat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei au susţinut că pct. 6 din recurs, referitor la faptul că decizia Academiei Române nu poate constitui o dispoziţie motivată în sensul art. 26 şi 24 din Legea nr. 10/2001, nu a fost analizat de instanţă, care nu a făcut nicio referire, directă sau implicită, la această critică.
În motivarea recursului au arătat că în speţă ne aflăm în prezenţa unui simulacru de răspuns din partea Academiei Române, fără vreo consecinţă de ordin juridic, sens în care contestaţia nu poate fi privită ca tardivă, au evocat practica instanţei supreme, citând din decizii de speţă. Faţă de argumentele dezvoltate, simpla afirmaţie conform căreia motivul de recurs este neîntemeiat nu reprezintă o cercetare a conţinutului acestuia, motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza finală C. proc. civ.
Motivul de recurs referitor la greşita aplicare a principiului echipolenţei în materia Legii nr. 10/2001 a fost respins ca nefondat, fără ca frazele anterioare sau ulterioare acestui considerent să aibă vreo legătură cu principiul echipolenţei, vizând alte motive de recurs. Faţă de această motivare eliptică, apreciază că instanţa nu cunoaşte semnificaţia principiului mai sus amintit. De asemenea, susţin că instanţa de recurs reţine cu totul eronat că în cauză există o hotărâre de guvern care dispune că imobilul nu poate fi restituit în natură în sensul art. 16 din Legea nr. 10/2001. Aceasta reprezintă o greşeală materială de necontestat, din moment ce un asemenea act nu există.
Intimata Casa Oamenilor de Ştiinţă a depus întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului. În subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei în anulare, susţinând că argumentele pentru care instanţa a respins motivul de recurs a cărui necercetare se invocă sunt dezvoltate pe patru pagini, iar susţinerea contestatorului este făcută cu rea-credinţă, cu atât mai mult cu cât contestatorii au formulat şase motive de recurs aproape identice, care se referă la comunicarea deciziei, conţinutul acesteia, momentul comunicării şi termenul în care se atacă.
Analizând contestaţia în anulare în raport de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, urmând a o respinge, pentru considerentele ce succed:
În analizarea susţinerilor contestatorilor trebuie făcută distincţia între motivele de casare şi argumentele arătate în sprijinirea acestor motive. Art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt şi de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate unui motiv de modificare sau de casare. Instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Astfel, este suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de casare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. În situaţia în care mai multe motive de recurs au fost discutate şi respinse în bloc, prin analizarea lor sistematică, dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. nu-şi găsesc aplicarea.
Motivele de recurs formulate de contestatori, deşi sunt numerotate de la 1 la 6, nu sunt critici distincte, ci vizează împrejurarea că decizia emisă de Academia Română nu le-a fost comunicată conform legii, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi că ea nu poate constitui o dispoziţie motivată în sensul exigenţelor impuse de art. 26 şi 24 din Legea nr. 10/2001.
Decizia atacată este motivată pe larg, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi, inclusiv motivului de recurs nr. 6, referitor la faptul că dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare, nefiind un act valabil care să marcheze finalizarea procedurii administrative, nu poate avea consecinţe de ordin juridic, deci nu poate marca momentul începutului curgerii termenului de 30 zile. Or, în cuprinsul Deciziei nr. 2706/2012 se menţionează că "Recurenţii-reclamanţi nu au contestat faptul că nu le-a fost comunicată Decizia nr. 447 din 12 august 2002 ci faptul că, în lipsa unei oferte de restituire prin echivalent, termenul de 30 de zile nu a început să curgă. O astfel de susţinere este lipsită de temei legal faţă de dispoziţiile art. 24, notificatorii putând contesta decizia sub aspectul neacordării despăgubirilor."
Cât priveşte susţinerea contestatorilor că instanţa de recurs nu a motivat respingerea criticii referitoarea la inaplicabilitatea în speţă a principiului echipolenţei, aceasta nu poate fi reţinută. După ce instanţa constată caracterul nefondat al criticii, argumentează punctual care este momentul curgerii termenului de 30 zile în speţă şi de ce lipsa confirmării de primire nu împiedică curgerea acestui termen.
În fine, pretinsa greşeală materială constând în inexistenţa hotărârii de guvern care nu permite restituirea în natură a bunului ar putea fi analizată doar ca o eventuală greşeală de judecată, iar nu ca greşeală materială în sensul dat de art. 318 teza I C. proc. civ.
Analizând decizia pronunţată în recurs în ansamblul său, Înalta Curte constată că aceasta răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanţi, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii D.V.T. şi C.A. împotriva Deciziei civile nr. 2706 din 11 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4805/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4787/2013. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
