ICCJ. Decizia nr. 4782/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4782/2013
Dosar nr. 69/100/2009
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 123/A din 14 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M. şi cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei formulată de Asociaţia Foştilor Greco-Catolici, în prezent Ortodocşi şi a Urmaşilor lor din Maramureşul Istoric împotriva Sentinţei civile nr. 920 din 23 mai 2012 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosar nr. 69/100/2009, pe care a schimbat-o şi în consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamantul Ordinul S.V. Provincia "S.P.P." România.
A obligat pe reclamant să plătească pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română M. cheltuieli de judecată la prima instanţă în sumă de 13.803 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, calitatea procesuală activă a reclamantei a fost analizată din două perspective: calitatea reclamantului Ordinului S.V. Provincia "S.P.P." România de continuator a Ordinului S.V., ordin călugăresc interzis în 1948 şi calitatea procesuală activă a reclamantului Ordinului S.V. Provincia "S.P.P." România din perspectiva acţiunii în revendicare.
Ordinul S.V. a fost interzis ca urmare a desfiinţării Bisericii Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Decretul nr. 358/1948.
După schimbarea regimului politic în România, prin Decretul-lege nr. 9/1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat şi apreciat ca o legislaţie cu caracter discriminator, nedrept, care a adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român şi intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor, iar Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică a fost recunoscută oficial.
Imobilul este revendicat de o persoană juridică de drept canonic a cărei organizare prezintă anumite particularităţi.
În materia regimului juridic al bunurilor aparţinând bisericii - Bunurile temporale ale bisericii, autorul Dr. L.M.H. a reţinut referitor la persoanele juridice din cadrul bisericii că au o reglementare specială dată de Codul canonic. Astfel canonul nr. 114 pct. 1, precizează că persoanele juridice sunt constituite fie prin prevederea proprie a legii, fie printr-o concesiune specială a autorităţii competente dată prin decret, că sunt ansambluri de persoane sau de bunuri create pentru a servi interesele bisericii care transcend intereselor particularilor.
Doctrina în materie distinge între persoane juridice ecleziastice adică cele recunoscute de drept sau de către autoritatea ecleziastică, şi persoane juridice non ecleziastice, recunoscute de drept sau de autoritatea civilă.
Sunt considerate persoane juridice de drept ecleziastic şi create prin prescripţia legii structurile bisericeşti cum ar fi provincia şi regiunea ecleziastică, precum şi unele ordine călugăreşti care depind de Sfântul Scaun.
O altă particularitate a persoanelor juridice de drept ecleziastic este perpetuitatea acestora în biserică dată de prevederile canonului 120, în care se precizează că "(...) prin natura sa persoana juridică este perpetuă şi totuşi se stinge dacă este în mod legitim suprimată de autoritatea componentă sau şi-a încetat funcţionarea de fapt timp de 100 de ani".
În dreptul ecleziastic perpetuitatea este o proprietate esenţială a persoanei juridice, iar cu titlu de excepţie este reglementată posibilitatea încetării persoanei juridice prin suprimarea personalităţii juridice de către autoritatea competentă să o înfiinţeze, sau încetarea de fapt, dacă persoana juridică nu a funcţionat timp de 100 de ani.
Din această dispoziţie canonică rezultă că persoana juridică Ordinul S.V. Provincia "S.P.P." România poate fi desfiinţată de către autoritatea competentă superioară sau dacă nu a funcţionat timp de 100 de ani.
Prima ipoteză nu este confirmată, întrucât prin adeverinţa din 12 mai 2004 Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a confirmat faptul că Ordinul S.V. Provincia "S.P.P." România astăzi cu statut de asociaţie este unul şi acelaşi cu Ordinul C.B. (Ordinul S.V.), care a funcţionat în cadrul cultului până în 1948.
Nu este incidentă nici a doua ipoteză de desfiinţare a persoanei juridice, ca aceasta să nu funcţioneze timp de 100 de ani, întrucât Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică nu a funcţionat în perioada 1948 - 1990, deci 52 de ani, aşa încât încetarea de drept a persoanei juridice pentru că nu a funcţionat 100 de ani nu poate fi invocată cu succes.
Curtea a constatat că este nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului, din perspective calităţii reclamantului Ordinului S.V. Provincia "S.P.P." România de continuator al Ordinului S.V., ordin călugăresc interzis în 1948. În acest sens sunt şi concluziile Deciziei nr. 291/R/2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj. Pentru acţiunea în rectificare, au calitate procesuală activă orice persoane interesate de rectificarea cărţii funciare, însă aria de cuprindere a acestei noţiuni de "calitate procesuală" nu este identică cu calitatea procesuală într-o acţiune de revendicare. În Dosarul nr. 1230/336/2006 Curtea de Apel Cluj a analizat calitatea procesuală a reclamantului doar din perspectiva calităţii reclamantului de continuator al Ordinului călugăresc Sfântul Vasile cel Mare, instanţa de fond în mod corect a reţinut puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 291/R/2008.
Chiar dacă reclamantul este continuator al Ordinului S.V., România, instanţa fiind investită cu o acţiune în revendicare era obligată să verifice calitatea procesuală activă a reclamantului din perspectiva acţiunii în revendicare.
Instanţa de fond trebuia să verifice dacă în persoana reclamantului se verifică calitatea de proprietar al imobilului revendicat.
În copia CF aaa M. în Foaia A de proprietate este menţionată Mănăstirea Greco-Catolică din M., iar la nr. serial 1 este menţionat nr. top bbb, biserică, două case, arător, fânaţ şi pădure în Mănăstire în suprafaţă de 222 iugh şi 1230 stp. Verificând Foaia B de proprietate sub B 1, este menţionată încheierea de CF din 10 decembrie 1921 şi se arată că în baza art. 66 al legii pentru reforma agrară se notează procedura de expropriere. La rubrica "observaţii" din foaia B, la B1 se menţionează radierea cu încheierea nr. 1541/1934, însă această încheiere nu apare menţionată în foaia B sau C a cărţii funciare, pentru a verifica ce anume s-a radiat. Sub B 2 este menţionată ca proprietară Parohia ortodoxă Română din M., intabulată cu încheierea din 24 septembrie 1963, în baza Decretului nr. 358/1948, cu titlu de drept aplicare lege. Apoi, în baza Legii nr. 119/1948 a H.C.M. nr. 308/1954 a adresei şi a schiţei de dezmembrare nr. 15624/1162 din 8 decembrie 1965 a Sfatului Popular al Raionului Vişeu şi a expertizei topografice a Consiliului Agricol Raional, imobilul de sub nr. ordine A+1 înscris în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române M. a fost dezlipit din această carte funciară şi imobilul cu nr. top bbb din 1 în suprafaţă de 123 ha, 4529 mp, de natură fânaţ, păşune şi pădure a fost transcris din acest CF, iar nr. top bbb/2 a fost reînscris în această carte funciară sub A2 în favoarea vechiului proprietar, cu menţiunea că pe acest imobil există următoarele construcţii: o biserică din lemn, o biserică din cărămidă şi piatră. O casă parohială cu 12 încăperi şi trei dependinţe gospodăreşti şi o clădire din lemn cu 16 cabine de mărturisire.
În foaia B a cărţii funciare sunt notaţi proprietarii imobilului şi se evidenţiază toate transmisiunile care au aut loc cu privire la acel imobil. Verificând cartea funciară rezultă că nu este menţionată ca proprietară, în foaia B Mănăstirea greco-catolică, menţionată în foaia A. În foaia B a oricărei cărţi funciare, sau foaia de proprietate, nu se menţionează numai numele proprietarului tabular, ci şi actul în baza căruia s-a transmis dreptul de proprietate al respectivului proprietar tabular.
În cazul de faţă, deşi în foaia A a cărţii funciare este menţionată Mănăstirea Greco-Catolică din M., în foaia B nu se regăseşte ca proprietar această mănăstire, nu există nicio menţiune cu privire la data sau actul în baza căruia s-ar fi operat intabularea acesteia. Aceste precizări erau necesare pentru că fiind vorba de o acţiune în revendicare instanţa era obligată să verifică titlurile părţilor împrocesuate.
Instanţa de fond a reţinut în considerente că mănăstirea Greco-catolică s-a înscris în cartea funciară în 10 decembrie 1921. Considerentele instanţei de fond sunt contradictorii în această privinţă, întrucât ulterior tribunalul reţine că menţiunea "Mănăstire Greco-catolică" se regăseşte doar în foaia A, de avere, iar sub B1 nu este trecut numele vreunui proprietar tabular şi cu toate acestea concluzionează că acesta aparţine cultului Greco-catolic. Chiar dacă mănăstirea a aparţinut cultului Greco-catolic instanţa trebuia să verifice dacă a fost proprietatea reclamantului.
Întrucât acţiunea reclamantului este o acţiune în revendicare acesta trebuia să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu acte juridice care să-i ateste dreptul invocat, în condiţiile în care în cartea funciară nu este intabulat.
În apărare, pârâta apelantă a adus dovezi de ordin istoric prin care a demonstrat că terenul necesar edificării mănăstirii a fost donat în 1682 de către comunitatea locală ortodoxă şi a fost mănăstire ortodoxă până în 1860.
Chiar în Şemantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936, se confirmă că Mănăstirea M. a fost înfiinţată pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi a fost locuită de călugări până la 1867, pentru ca după 66 ani - timp în care a fost administrată de preoţi mireni - să ajungă din nou pe mână călugărească. Apoi se arată că există două biserici: una de lemn, edificată în 1602 şi alta de piatră edificată din 1910. Din aceste date cu caracter istoric emanând de la Biserica Unită cu Roma Greco-catolică Curtea a reţinut că biserica de piatră revendicată prin prezenta acţiune a fost edificată în perioada în care funcţiona ca eparhie.
Coroborând informaţiile din acest act intern al Bisericii Unite cu Roma Greco-Catolică, Curtea a reţinut că mănăstirea M. a intrat în posesia Ordinului Sfântul Vasile 1933 (1867 plus 66 ani când a fost administrată de preoţi mireni).
Actele depuse de reclamant "Semantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-catolice Române a Maramureşului pe anul 1936", precum şi din "Catalogus Ordinis Sti Basilii Magni Provinciae Romenae SS. AA. Petri e Pauli anno 1946", confirmă faptul că anterior anului 1948, mănăstirea fost în posesia Ordinului S.V., Provincia "S.P.P.", însă prin aceste înscrisuri nu se face dovada dreptul real de proprietate.
Ordinul S.V. Provincia "S.P.P." România revendicând imobilul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra acestuia şi nu numai posesia imobilului.
Din cartea funciară nu rezultă că reclamantul a fost proprietar al imobilului. Împrejurarea că în foaia A a imobilului era menţionată o Mănăstire Greco-catolică nu îl scuteşte pe reclamant să facă dovada dreptului de proprietate al acestui Ordin asupra imobilului.
Chiar dacă în speţă este vorba de bunuri temporale dobândite de Biserică, acestea trebuie să fie înscrise pe numele persoanei juridice interesate, observându-se toate prescrierile dreptului civil, care pun sub ocrotire drepturile Bisericii, după cum rezultă din canonul 1020 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale.
Pe de altă parte, bunurile bisericeşti trebuie evidenţiate în inventarul persoanei juridice care le deţine, după cum rezultă şi din canonul 1260 se stipulează că un exemplar al inventarului bunurilor bisericeşti se va păstra în arhiva persoanei juridice interesate, iar celălalt exemplar în arhiva curiei eparhiale; orice schimbare intervenită în patrimoniul stabil al aceleiaşi persoane juridice, va fi adnotat în ambele exemplare.
Din dispoziţiile canonice mai sus redate rezultă că şi pentru bunurile temporale ale bisericii există reglementări precise care vizează evidenţa, administrarea sau transmiterea acestora.
În cauză, fiind vorba de un bun supus acestui regim reclamantul trebuia să dovedească că este proprietar al bunului revendicat. Dreptul canonic permite înstrăinarea bunurilor temporale şi reclamantul era obligat să facă dovada dreptului de proprietate invocat care putea fi un contract de donaţie sau de vânzare-cumpărare, iar bunul trebuia să apară în inventarul bunurilor bisericeşti ale Ordinului, înscrisuri care nu au fost depuse în prezenta cauză.
Fiind vorba de o acţiune în revendicare, în favoarea pârâtului operează prin însăşi faptul posesiei o prezumţie relativă de proprietate, care nu a fost răsturnată.
Având în vedere dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 care prevăd că pentru procesele şi cererile în materie civilă în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează potrivit dispoziţiilor legale, materiale şi procedurale, în vigoare la data la care au fost pornite şi dispoziţiile art. 480 C. civ. Curtea a constatat că nu este fondată acţiunea în revendicare, reclamantul nu a făcut dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, apelul pârâtei fiind fondat pentru acest motiv.
Nu este fondată însă critica formulată în apel potrivit căreia nu s-a respectat procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reclamantul convocând pârâtele la conciliere. Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a instituit o procedură prealabilă, dar acestei proceduri nu îi pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile 7 şi următoarele din Legea nr. 554/2004.
În Decretul-lege nr. 126/1990 s-a stabilit o procedură prealabilă de soluţionare amiabilă a neînţelegerilor în considerarea subiectelor de drept supuse acestei reglementări. Reclamantul a convocat pârâtele la conciliere prin scrisoare recomandată, respectând în totalitate dispoziţiile legale incidente. Chiar dacă această procedură nu a fost finalizată cu o tranzacţie, nu este inadmisibilă acţiunea reclamatului nici din perspectiva art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale.
A fost invocată inadmisibilitatea acţiunii de revendicare din perspectiva petitului al doilea al acţiunii prin care reclamantul solicita înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară.
Ordinul S.V. nu a fost niciodată înscris în C.F. aaa M., prin urmare, instanţa de fond nu putea dispune reînscrierea dreptului de proprietate al unei persoane care nu a fost înscrisă niciodată în cartea funciară şi prin urmare acest petit este inadmisibil.
Apelanta pârâtă a invocat în apărare, intervenţia uzucapiunii prevăzute de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, însă Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii. Art. 27 din acest act normativ prevede că în cazul când s-au înscris fără cauza legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani. În mod corect a fost respinsă această apărare de către instanţa de fond. Decretul nr. 358/1948 a fost un act nedrept notoriu, de la data adoptării lui şi acest caracter abuziv a fost recunoscut de legiuitorul român după schimbarea regimului comunist. În temeiul acestui act normativ imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român şi ulterior acesta l-a transmis în favoarea pârâtei apelante Mănăstirea Ortodoxă Română M. care şi-a intabulat dreptul de proprietate în 1963.
Dispoziţiile art. 1898 C. civ. (din 1864) stipulau că buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Or, în cazul de faţă era notorie acţiunea abuzivă a regimului politic de la aceea dată de a scoate în afara legii Biserica greco-catolică, împrejurare care trebuia sau putea fi cunoscută şi de către apelantă şi care nu putea fi ignorată.
Întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, notoriu, apelanta nu poate invoca faptul că a avut credinţa că Statul poate transmite valid proprietatea, aşa încât nu poate invoca cu succes prescripţia achizitivă.
2. Recursurile
2.1. Motive
Reclamantul Ordinul S.V. Provincia "S.P.P." România şi pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M. au declarat recurs.
Criticile formulate de către reclamant vizează următoarele aspecte:
Hotărârea este nelegală deoarece exista putere de lucru judecat a Deciziei nr. 291/2008 a Curţii de Apel Cluj şi cu privire la calitatea de proprietar al reclamantului asupra Mănăstirii M.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că mănăstirea a aparţinut cultului greco-catolic, iar reclamantul este continuatorul ordinului călugăresc căruia îi aparţinea mănăstirea. S-a reţinut că ordinul a fost desfiinţat abuziv, odată cu desfiinţarea cultului prin Decretul nr. 358/1948.
Greşit s-a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtei pentru că intervenienta nu a justificat interesul juridic în susţinerea poziţiei pârâtei. Parohiile ortodoxe au fost chemate în judecată doar pentru opozabilitatea hotărârii deoarece sunt împreună cu Mănăstirea Ortodoxă succesoarele Parohiei înscrisă în cartea funciară. Însă, prin admiterea sau respingerea acţiunii nu câştigă şi nu pierd absolut nimic.
Pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M. a formulat următoarele critici, arătând că se impune modificarea în parte a considerentelor, cu menţinerea soluţiei de admitere a apelului acestei părţi:
În mod greşit instanţa de apel nu a admis excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată de o persoană care nu are calitate procesuală activă.
Reclamantul nu a reuşit să probeze afirmaţia că este continuator al proprietarului tabular, iar instanţa de apel, care a reţinut anumite considerente care ar duce la concluzia că reclamantul nu are calitatea procesuală activă, nu a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
Reclamantul nu este înscris în cartea funciară şi nu poate promova o acţiune în revendicare.
Dacă s-ar considera, totuşi, că reclamantul are legitimare procesuală, s-ar impune admiterea excepţiei uzucapiunii, cu consecinţa paralizării acţiunii în revendicare.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Reclamantul a arătat faptul că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală întrucât a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei civile nr. 291/2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
Într-adevăr, ceea ce se tranşează jurisdicţional într-un proces, nu poate fi combătut într-o judecată ulterioară de părţile procesului iniţial, cărora hotărârea li se opune cu valoare normativă, nesusceptibilă de dovadă contrară.
În speţă, însă, ceea ce s-a dezlegat prin Decizia nr. 291/2008, şi de care instanţele de fond au ţinut seamă, a fost aspectul privitor la calitatea Ordinului S.V. Provincia "S.P.P." România de continuator la Ordinului S.V., care a funcţionat în România anterior anului 1948. S-a reţinut astfel, că reclamantul are calitatea procesuală de a cere rectificarea cărţii funciare, aşa cum s-a solicitat în cadrul procesului în care s-a pronunţat hotărârea invocată cu putere de lucru judecat.
Cât priveşte fondul raportului juridic litigios în acţiunea în revendicare, decizia menţionată nu mai putea fi opusă cu putere de lucru judecat, pentru că nu a statuat asupra calităţii autorului reclamantului de persoană notată în foaia de proprietate B, Mănăstirea Greco-Catolică din M. figurând numai în foaia A. S-a mai reţinut, de asemenea, faptul că la poziţia B1 din cartea funciară nu era înscrisă nicio persoană, iar la poziţia B2 era înscris dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române. Prin urmare, într-un proces ulterior nu putea fi opusă unei alte persoane calitatea de proprietar al autorului reclamantului, pentru că Decizia nr. 291/2008 nu i-a recunoscut o asemenea calitate.
Faţă de cele ce preced, critica privitoare la pronunţarea unei hotărâri cu nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al unei alte hotărâri judecătoreşti nu este întemeiată.
Nu este întemeiată nici critica ce vizează lipsa de interes a intervenientei accesorii, în condiţiile în care însuşi reclamantul arată că a chemat în judecată cele 4 parohii numai pentru a le face opozabilă hotărârea. Or, nu se poate susţine, aşa cum o face recurentul, că prin admiterea acţiunii împotriva lor aceste parohii, pârâte în proces, "nu pierd nimic". Aşadar, intervenirea în proces a unui terţ care doreşte să administreze dovezi pentru susţinerea unei asemenea părţi este justificată de interesul de a obţine respingerea acţiunii.
Ca atare, admiţând cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea unei pârâte, urmare a respingerii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu a provocat reclamantului o vătămare procesuală ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Având în vedere cele mai sus arătate, niciuna dintre criticile formulate de către reclamant nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul declarat a fost respins, în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul declarat de către pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M., pentru a obţine schimbarea considerentelor deciziei prin care acţiunea împotriva sa a fost respinsă ca nefondată, şi, drept urmare, să se respingă acţiunea pe temeiul admiterii excepţiei lipsei de calitate procesuală activă, este lipsit de interes.
Una dintre cerinţele interesului - condiţie de exerciţiu a acţiunii -, este ca interesul să fie determinat, adică să fie un interes care se apreciază în concret, la speţă. Or, împrejurarea că între părţi ar mai exista unele litigii, astfel încât pârâta intenţionează ca în cadrul procesului actual să preconstituie aspecte pe care, eventual, să le opună cu autoritate de lucru judecat în procesele ulterioare, nu este suficient pentru existenţa cerinţei interesului.
Întrucât instanţele soluţionează litigii concrete, Înalta Curte a apreciat că, în acţiunea în revendicare a imobilelor situate în comuna M. nr. 203, judeţ Maramureş, înscrise în CF aaa M., nr. top. bbb/2 respingerea acţiunii împotriva pârâtei, ca nefondată, reprezintă o soluţie mai favorabilă decât una ce ar fi pronunţată în temeiul unei excepţii procesuale, aşa cum solicită recurenta.
Drept urmare, recursul pârâtei a fost respins ca fiind lipsit de interes.
În raport de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., cheltuielile de judecată ale recurenţilor au fost compensate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ordinul S.V. Provincia "S.P.P." România împotriva Deciziei civile nr. 123/A din 14 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M. împotriva aceleiaşi decizii.
Compensează cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4781/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4785/2013. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
