ICCJ. Decizia nr. 4850/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4850/2013
Dosar nr. 12755/3/2009*
Şedinţa publică din 29 octombrie 2013
Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 februarie 2002, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi la plata contravalorii în RON a sumei de 85.000 dolari SUA reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartament situat în Bucureşti, Bulevardul N.T., în valoare de 60.000 dolari SUA şi bunuri mobile în valoare de 25.000 dolari SUA, bunuri sechestrate şi vândute la licitaţie în baza sentinţei penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 şi să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., reclamantul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 8/1981 a Tribunalului Bucureşti s-a dispus condamnarea sa la 17 ani închisoare şi 60 de ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi confiscarea bunurilor, sentinţă rămasă definitivă prin decizia penală nr. 929 din 16 aprilie 1981 a Tribunalului Suprem. Ulterior, după anul 1990, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, i-a admis recursul împotriva deciziei de condamnare şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului Bucureşti, dispunând anularea actelor de executare emise în baza hotărârii casate.
Reclamantul a mai arătat că prin decizia nr. 543 din 17 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus achitarea sa conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi ridicarea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor imobile şi mobile, inclusiv ridicarea inscripţiei ipotecare înfiinţate asupra apartamentului.
Reclamantul a învederat că, deşi, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a deciziei menţionate, prin decizia penală nr. 2962/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, a întreprins demersuri pentru a intra în posesia bunurilor, acestea au rămas fără rezultat, încă din anul 1981 pârâtul Ministerul Turismului valorificând bunurile prin vânzare la licitaţie.
Sub aspectul cererii de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la daune morale, s-a arătat că prejudiciul moral constă în atingerile aduse cinstei, onoarei, demnităţii, prestigiului şi reputaţiei sale, în condiţiile în care timp de 20 de ani a fost împiedicat să revină în ţară, fiind considerat infractor şi blamat în cercul cunoştinţelor şi rudelor sale ca urmare a hotărârii nedrepte de condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 11 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost admisă excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Turismului, totodată fiind respinsă ca prescrisă acţiunea faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a considerat că în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. numai Statul ar putea avea calitate procesuală pasivă, întrucât faptele imputate au fost reţinute ca şi sancţiuni penale, iar pe de altă parte, că de la data soluţionării procesului penal, 23 iunie 2000, până la data formulării acţiunii, 18 februarie 2002, a trecut termenul de 1 an prevăzut de art. 505 C. proc. pen. pentru exercitarea dreptului la despăgubiri.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, prin decizia nr. 517 A din 12 decembrie 2002, prin care s-a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menţionate a fost admis prin decizia nr. 3748 din 1 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin care s-a casat decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 1006 din 17 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV–a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Prin considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că, atât prin cererea introductivă, cât şi prin precizările ulterioare şi prin motivele apelului, reclamantul personal şi asistat de avocat, deci dispunând de apărare calificată, a stăruit să se judece în cadrul unei acţiuni civile în pretenţii, de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., declarând explicit că nu înţelege să recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept, reglementată de art. 504–506 C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pentru ca, în cadrul procesual şi cu respectarea obiectului şi temeiului acţiunii, precum şi a dreptului de apărare, să se pună în discuţia părţilor aspectele vizând admisibilitatea acţiunii de drept comun, calitatea procesuală şi prescripţia dreptului la acţiune.
Cu prilejul rejudecării, reclamantul a depus la dosar o cerere completatoare prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, SC P. SA, dată fiind participarea acesteia la procedura de executare silită, în calitate de creditor, precum şi faptul că suma rezultată în urma licitaţiei a fost consemnată la dispoziţia acesteia.
Pârâtul Statul Român a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii.
Pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, conform dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin încheierea de la 17 noiembrie 2004 au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe, excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
La data de 14 septembrie 2005, în baza art. II alin. (1) şi (4) din Legea nr. 219/2005, s-a transmis cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti întrucât obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare sub 5 miliarde RON.
Prin sentinţa civilă nr. 1384 din 24 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea introdusă de reclamant.
Prin decizia civilă nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe.
Prin decizia civilă nr. 1141 din 01 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admis recursul declarat de recurentul reclamant A.I. împotriva deciziei civile nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 dată de Tribunalul Bucureşti şi modificându-se această decizie a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 24 februarie 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, hotărârea fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Această instanță a pronunțat sentința nr. 323 din 30 aprilie 2008 prin care a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice aceștia fiind obligați în solidar la plata sumei de 239780 euro în echivalent la data plății și a sumei de 55836,68 reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 7000 euro în echivalent în RON la data plății reprezentând despăgubiri morale.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, astfel că prin decizia civilă nr. 1568 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București au fost admise apelurile, s-a anulat sentința apelată, reținându-se cauza spre rejudecare de către tribunal, ca primă instanță de fond, avându-se în vedere valoarea obiectului litigiului, care depășește 5 miliarde lei.
Prin sentinţa civilă nr. 202 din 15 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III--a civilă, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului la acţiune invocate de pârâţi; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata către reclamant a sumei de 239.780 euro echivalent în RON la data plăţii şi la suma de 55836,68 RON despăgubiri materiale. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 7000 euro, echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune morale şi au fost obligaţi pârâţii la 65.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin considerentele sentinţei menţionate, tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că persoana condamnată pe nedrept poate folosi acţiunea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 998–999 C. civ., astfel că existenţa acţiunii prevăzute de art. 504–506 C. proc. pen. nu poate reprezenta un fine de neprimire, reclamantul, conform principiului disponibilităţii, având alegerea între cele două căi în scopul valorificării pretenţiilor sale.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Tribunalul a considerat că termenul de prescripţie de 3 ani instituit prin Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea fiind promovată de reclamant în cadrul acestui termen, respectiv la data de 18 februarie 2002.
S-a reţinut că este neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că acţiunea formulată de reclamant are ca temei răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce priveşte temeiul juridic care a stat la baza acţiunii formulate de reclamant, prima instanţă a reţinut că, prin cererea modificatoare depusă la data de 10 martie 2008 la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 10469/302/2007, reclamantul a indicat ca temei de drept, pe lângă dispoziţiile art. 998–999 C. civ. şi prevederile art. 311 C. proc. civ., fără a întâmpina vreo opoziţie din partea pârâţilor.
S-a apreciat că, în condiţia în care titlul în baza căruia s-a trecut la executarea silită în ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, respectiv sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului Bucureşti a fost în totalitate desfiinţat, trebuie avute în vedere prevederile art. 4041 C. proc. civ., care stabilesc că în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
Reţinând că, aşa cum a rezultat din dovezile de la dosar, bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut reclamantului au fost sechestrate şi vândute la licitaţie publică la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obţinute din vânzare intrând în patrimoniul acestei instituţii, în condiţiile în care I.S.C.E. P. era subordonată Ministerului Turismului, tribunalul a constatat că acestuia din urmă îi revine obligaţia de a restitui echivalentul bunurilor ce au constituit obiect al executării silite.
La stabilirea valorii actualizate, a apartamentului şi bunurilor mobile sechestrate şi vândute în baza hotărârii penale de condamnare desfiinţate, instanţa a avut în vedere rapoartele de expertiză tehnică întocmite în anul 2005 şi, respectiv, 2008 de către experţii B.N. şi A.N.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului suferit de reclamant, tribunalul a constatat că nu pot fi ignorate aspectele reţinute prin considerentele deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, în care se arată că probele administrate în cauza penală conduceau la concluzia că reclamantul nu şi-a însuşit nicio sumă de bani din conturile agenţiei de turism pe care a gestionat-o şi că niciuna dintre instituţiile vizate nu a suferit pierderile specificate în rechizitoriu.
Ca atare, s-a motivat că statul răspunde pentru fapta culpabilă a instituţiilor sale, în speţă, a instanţelor care l-au condamnat pe reclamant în absenţa unor probe care să ateste vinovăţia acestuia, condamnarea apărând ca fiind „esenţial nelegală şi profund abuzivă” şi îndreptăţindu-l pe acesta la daune morale pentru lezarea onoarei, demnităţii şi a dreptului la propria imagine.
Prin decizia civilă nr. 682A din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către pârâți.
Prin decizia civilă nr. 699 din 7 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de către pârâți, casată decizia și trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Sunt fondate criticile referitoare la încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3748 din 1 octombrie 2003, prin care s-a reţinut că reclamantul intimat a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 998–999 C. civ., judecata urmând să se desfăşoare în acest cadru procesual.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu putea examina temeinicia pretenţiilor reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., care reglementează instituţia întoarcerii executării.
O eventuală modificare a acţiunii, în sensul indicării unui alt temei juridic, respectiv art. 311 C. proc. civ., nu se putea face decât în condiţiile art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, cu atât mai puţin în faza rejudecării fondului după casarea cu trimitere, soluţie ce a avut în vedere tocmai nerespectarea calificării acţiunii date de reclamant.
Modificarea acţiunii din Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la care face referire instanţa de apel în reţinerea investirii sale cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., s-a făcut prin concluziile scrise depuse de reclamant asupra excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune, depuse la data de 10 martie 2008.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, pârâtul putând accepta expres sau tacit o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare.
În condiţiile în care aceste note de şedinţă nu au fost comunicate celorlalte părţi şi nu a fost pusă în discuţie calificarea lor ca o modificare a acţiunii, este evident că nu se putea reţine lipsa de obiecţiuni a pârâţilor la primirea cererii (în realitate note de concluzii). De altfel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 14 aprilie 2008, a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, apărătorul pârâtului Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale a arătat că unicul temei al acţiunii îl reprezintă art. 998–999 C. civ., fiind exclusă aplicarea art. 311 C. proc. civ.
Înalta Curte a constatat, totodată, că instanţa de apel a examinat acţiunea reclamantului numai din perspectiva art. 311 C. proc. civ. şi nu şi a temeiului juridic reţinut de prima instanţă, respectiv art. 998 – 999 C. civ.
Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că dispoziţiile art. 311 C. proc. civ. nu putea forma temei al acţiunii împreună cu dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., întrucât desfiinţarea actelor de executare se poate face numai în cadrul unei proceduri speciale reglementate de dispoziţiile art. 4041 – 4043 C. proc. civ., cu care, aşa cum s-a arătat, instanţele nu au fost legal investite.
Ca atare, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv caracterul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept soluţionate de instanţa de recurs, reexaminând temeinicia pretenţiilor reclamantului, în baza unui alt temei al acţiunii decât cel statuat cu caracter irevocabil prin decizia de casare (şi care nu era formulat la momentul judecării primului recurs).
Prin urmare, s-a reţinut că neconformarea dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de trimitere atrage casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Celelalte critici invocate de pârâţi, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului material la acţiune nu au fost analizate în această fază procesuală, în raport de soluţia dată motivului de recurs deja examinat, urmând a fi avute în vedere la rejudecarea apelurilor.
Prin decizia civilă nr. 437A din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B. împotriva sentinţei civile nr. 202 din 15 februarie 2010 pronunţată în Dosar nr. 12755/3/2009 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.I.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, prin decizia nr. 3748 din 01 octombrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 501/2003, s-a statuat asupra temeiului de drept al acţiunii, în sensul că în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reclamantul a înţeles să se judece în cadrul unei acţiuni civile în pretenţii de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. Casarea deciziei civile nr. 517/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost determinată tocmai de împrejurarea că instanţa nu a ţinut cont de poziţia părţii şi a soluţionat cauza pe un alt temei de drept.
Ca atare, contrar susţinerilor apelantului Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, în analiza temeiniciei acţiunii, instanţa este limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., această chestiune fiind tranşată irevocabil de către instanţa de control judiciar, iar dispoziţiile acesteia sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă pricina, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Din acelaşi motiv, instanţa nu se poate raporta la termenul de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 505-506 C. proc. pen., ci, la termenul de prescripţie general, prevăzut de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958. Or, raportat la termenul general de prescripţie, dreptul material la acţiune nu este prescris, deoarece reclamantul a fost achitat prin sentinţa penală nr. 543 din 17 noiembrie 1999, iar acţiunea a fost promovată la 18 februarie 2002.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de acelaşi apelant este neîntemeiată, neexistând o interdicţie pentru persoana condamnată pe nedrept de a-şi valorifica pretenţiile pe calea dreptului comun. De altfel, deşi formal invocă această excepţie, motivându-şi susţinerile, apelantul face trimitere la neîndeplinirea condiţiilor de fond ale răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive, excepţie invocată de ambii apelanţi, Curtea a constatat că această excepţie este nefondată.
Eroarea judiciară săvârşită asupra intimatului-reclamant, şi-a produs efectele nu doar cu privire la latura penală a cauzei, ci şi cu privire la latura civilă, deoarece patrimoniul acestuia a fost valorificat în beneficiul Statului Român.
Contrar susţinerilor apelantului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 care stabilesc calitatea procesuală a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice, nu sunt excluse în cauză, deoarece temeiul acţiunii este reprezentat de dispoziţiile dreptului comun şi nu există un act normativ care să excludă responsabilitatea acestuia, acordând calitate procesuală unei alte instituţii.
Ca urmare a pronunţării hotărârii de achitare, responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat, revine Statului Român, indiferent dacă persoana vătămată foloseşte calea legii speciale sau, ca în speţă, cea a legii generale.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, din actele dosarului a rezultat că bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut intimatului-reclamant, au fost sechestrate şi valorificate prin licitaţie publică, la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obţinute din vânzare intrând în patrimoniul acestuia, prin intermediul ISCE P., întreprindere de stat subordonată Ministerului Turismului.
Cu privire la întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu prin vânzarea patrimoniului său, ca urmare a unei fapte ilicite constând în condamnarea acestuia pe nedrept. Determinarea întinderii prejudiciului a fost realizată prin expertizele întocmite în instanţa de fond şi necontestate de apelanţi.
Sub aspectul obligării Statului Român la plata unor daune morale, fapta ilicită săvârşită împotriva intimatului-reclamant i-a lezat acestuia onoarea şi demnitatea, cauzându-i şi un prejudiciu moral de natură a determina acordarea unor daune morale.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, la care apelanţii-pârâţi au fost obligaţi în solidar, Curtea a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cel care cade în pretenţii, va fi obligat la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Or, în speţă, ambii pârâţi au căzut în pretenţii, fiind obligaţi la plata unor despăgubiri către reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice
În motivarea recursului, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a arătat următoarele.
1. Instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, instituţie care a fost instituţia antecesoare actualei Autorităţi Naţionale pentru Turism.
Reclamantul a invocat pretinsa vânzare la licitaţie a apartamentului şi a bunurilor sale mobile de către această instituţie, potrivit procesului-verbal din data de 11 septembrie 1981 încheiat de către executorul judecătoresc, în Dosarul nr. 1027/1981 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1.
Din acest proces-verbal rezultă însă că executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei sectorului 1 a procedat la vânzarea prin licitaţie publică a apartamentului proprietatea reclamantului, la solicitarea ISCE P., iar nu a acestei instituţii.
În acelaşi proces-verbal se menţionează faptul că „suma realizată din vânzare se va consemna la C. pe seama şi la dispoziţia ISCE P.", instituţia recurentă neavând deci nici un profit de pe urma valorificării acestui bun.
În ceea ce priveşte bunurile mobile, singurul act depus la dosar este procesul-verbal din 15 iulie 1981 care priveşte sechestrul asigurător aplicat în dosarul penal de către fostele organe de miliţie, proces-verbal încheiat anterior sentinţei penale nr. 8/1981 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a II-a penală.
La dosarul cauzei nu există nici un înscris din care să rezulte destinaţia ulterioară a acestor bunuri sau vreo dovadă în sensul că acestea ar fi fost preluate şi valorificate în vreun fel de către instituţia recurentă. Instanţa de apel şi-a bazat sentinţa pe simple prezumţii, iar nu pe dovezi certe.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Turism.
2. Instanţa de apel a reţinut greşit temeiul de drept al acţiunii.
Intimatul-reclamant a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, în prezent Autoritatea Naţională pentru Turism şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata contravalorii în RON a 85.000 dolari SUA, reprezentând valoarea unui apartament şi a unor bunuri mobile, despre care a afirmat că ar fi fost sechestrate şi vândute la licitaţie în baza sentinţei penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981, precum şi obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 50.000 dolari SUA, reprezentând daune morale.
Unicul temei de drept al acţiunii a fost constituit de art. 998-999 C. civ., aşa cum a constatat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 3748 din 01 octombrie 2003.
Ţinând cont de caracterul obligatoriu al acestei decizii, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., consideră că instanţa de apel nu poate examina temeinicia susţinerilor reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ. şi art. 4041 şi urm. C. proc. civ.
3. Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. este inadmisibilă.
Dispoziţiile art. 998-999 C. civ. constituie temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altor persoane.
Angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: săvârşirea faptei ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de către reclamant. În prezenta cauză, reclamantul numeşte ca faptă ilicită vânzarea la licitaţie a imobilului şi a bunurilor sale mobile de către instituţia recurentă.
La data vânzării (anul 1981) sentinţa penală nr. 8/1981 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămăsese definitivă prin decizia penală nr. 929 din 16 aprilie 1981 a Tribunalului Suprem, astfel încât nu se poate aprecia că fapta de a vinde la licitaţie bunurile mai sus-menţionate ar avea caracter ilicit. Acest caracter trebuie apreciat la momentul săvârşirii faptei şi nu ulterior, la acel moment bunurile fiind deţinute de Statul Român, cu titlu în baza sentinţei penale nr. 8/1981. Împrejurarea că prin decizia penală nr. 1108/1991 a Curţii Supreme de Justiţie reclamantul a fost repus în termenul de recurs, s-a admis recursul şi prin decizia penală nr. 543/1999 a Curţii de Apel Bucureşti reclamantul a fost achitat, nu poate atrage, prin ea însăşi, un caracter ilicit ulterior asupra faptei imputabile.
4. Instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit ca termen de prescripţie a acţiunii termenul general de 3 ani stabilit de Decretul nr. 167/1958.
În cauză, intimatul-reclamant a solicitat obligarea statului român la plata de daune morale pentru repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea penală, constând în suferinţa determinată de privarea ilegală de bunurile sale, de imposibilitatea reîntoarcerii in ţară şi de blamarea de către rude, prieteni pentru condamnarea penală ilegală. Toate aceste elemente conduc în mod evident la concluzia că răspunderea angajată în acest caz este cea specială, prevăzută de art. 504 C. proc. pen. potrivit căruia orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputabilă ori că această faptă nu există.
Această formă a răspunderii statului pentru erorile judiciare în materie penală are caracter special, condiţiile exercitării acţiunii în repararea pagubei fiind reglementate expres de dispoziţiile art. 505 şi art. 506 C. proc. pen., inclusiv sub aspectul termenului în care aceasta poate fi exercitată.
Din probele administrate la dosarul cauzei rezultă faptul că de la data de la care s-a soluţionat procesul penal (decizia penală nr. 543 din 17 noiembrie 1999) şi până la data formulării acţiunii (18 februarie 2002) a trecut mai mult de un an, termen prevăzut la data introducerii acţiunii de art. 505 C. proc. pen., precum şi termenul de 18 luni stabilit de art. 506 C. proc. pen.
În subsidiar, solicită respingerea acţiunii formulată ca fiind netemeinică şi nelegală.
În drept au fost invocate prevederile art. 299, art. 300 şi urm., art. 3041 C. proc. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
În motivarea recursului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat următoarele.
Hotărârea a fost data cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
1. Instanţei de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe considerentul că "nu exista act normativ care să excludă responsabilitatea acestuia".
Niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nu se întrunește în speţa de faţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru fapta proprie, întrucât nu exista o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nu exista un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi nici vinovăţie.
Așa cum însăși instanţa a reţinut "bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut intimatului reclamant au fost sechestrate şi valorificate prin licitaţie publică, la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obţinute din vânzare intrând în patrimoniul acestuia, prin intermediul ISCE P.". Or, în această situaţie rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii Statului Român pentru prejudiciul material al reclamantului neexistând identitate între cel chemat să răspundă şi cel ce deţine calitatea de pârât în cauză.
Astfel, chiar dacă potrivit disp. art. 25 alin. (2), "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afara de cazurile in care legea stabileşte anume alte organe în acest scop", instanţa trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege.
Aceste limite sunt stabilite de dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 "Persoana juridică își exercită drepturile şi își îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.// Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.// Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.// Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât fata de persoana juridică, cât şi faţă de cel al treilea.”
Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele ale art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ unde se dispune în mod expres că "Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului."
Din interpretarea textelor de mai sus, reiese cu certitudine că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţineau instituţiilor acestuia, şi nu lui însuși.
2. Hotărârea atacată este nelegală şi in ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere prin care reclamantului i s-au acordat daune morale.
Dreptul reclamantului la daune se naşte în urma angajării răspunderii pentru fapta proprie, care consta în lipsirea de posibilitate a reclamantului de a munci. Or, aceste fapte nu sunt proprii Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 37 din Decretul nr. 31/1954 "Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat dacă ele sunt persoane juridice.”
De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului, răspunderea acestora putând fi angajata in nume propriu, pentru faptele lor sau ale funcţionarilor lor, care sunt şi faptele înseși ale acestor persoane juridice.
Astfel că, în temeiul acestui text de lege. Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele instituţiilor sale, şi deci, în raportul juridic dedus judecăţii, nu exista identitate între cel chemat să răspundă şi cel care deţine calitatea de pârât în cauză.
În cererea de chemare în judecată, reclamantul, solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral constând în ”lezarea cinstei, onoarei, demnităţii, prestigiului şi reputaţiei sale, timp de 20 de ani fiind împiedicat să revină în ţară, interval în care i-au decedat părinţii, iar colegii, rudele şi cunoştinţele l-au considerat un infractor şi un hoţ, fiind blamat în cercurile acestora."
Singurul caz, în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român, este cel reglementat la art. 52 din Constituţie "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilita numai in condiţiile legii." Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamantul nu a invocat incidenţa nici unei erori judiciare, pentru a se pune în discuţie aplicabilitatea unei astfel de răspunderi.
Mai mult având în vedere şi prevederile art. 96 pct. 4 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor conform cărora reclamantul nu face referire la o eroare judiciară efectivă nefăcând dovada existenţei unei hotărâri definitive prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului printr-o faptă săvârşită în cursul judecăţii.
În literatura de specialitate se menţionează că este necesar ca fapta prin care s-a produs prejudiciul să fie "imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acţionat deci cu vinovăţie". Or, în speţa de faţă, dacă exista vreo culpă, aceasta în nici un caz nu poate fi imputată Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român.
Astfel, în ceea ce priveşte aceste despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral, nu pot fi stabilite în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în temeiul răspunderii delictuale a Statului Român, întrucât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Faţă de argumentele prezentate, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă respingerea acestui capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Hotărârea instanţei este nelegală și în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare în recurs.
Înalta Curte a constatat fondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Turism, în primul rând este de precizat că instanța a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun, art. 998, 999 C. civ.
Această problemă a fost lămurită prin deciziile de casare anterioare fiind obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. astfel că nu mai poate face obiectul disputei în prezentul recurs.
De altfel, în considerentele deciziei atacate s-a reținut temeiul juridic al acțiunii, art. 998, 999 C. civ., iar nu art. 311 C. proc. civ., făcându-se trimitere expresă la decizia nr. 3748 din 01 octombrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În consecință, nu au legătură cu decizia atacată prin prezentul recurs susținerile recurentei Autoritatea Naţională pentru Turism în sensul că instanța de apel ar fi analizat temeinicia acțiunii din perspectiva art. 311 C. proc. civ.
Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține prescripția dreptului la acțiune prin raportare la termenul special de prescripție prevăzut de art. 505 și 506 C. proc. pen.
În mod corect a reținut instanța de apel că nu se poate raporta la termenul de prescripție special atâta timp cât s-a reținut prin decizia de casare nr. 3748 din 1 octombrie 2003, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că temeiul juridic al acțiunii, în aplicarea principiului disponibilității, este reprezentat de art. 998, 999 C. civ. (dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale), reclamantul declarând explicit că nu înțelege să recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept (răspunderea specială a statului pentru erorile judiciare), reglementată de art. 504-506 C. proc. pen.
Or, în ceea ce privește durata termenului de prescripție (singurul aspect sub care a fost criticată decizia pronunțată în apel, raportat la soluționarea excepției prescripției extinctive), sediul materiei este reprezentat de dispozițiile dreptului comun, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, temei de drept reținut corect de către instanța de apel.
Înalta Curte a constatat nefondate și criticile formulate de către recurenta Autoritatea Naţională pentru Turism prin care se susține nelegala respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, antecesoarea recurentei.
Astfel, prin acţiunea înregistrată la data de 18 februarie 2002, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi la plata contravalorii în RON a sumei de 85.000 dolari SUA reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartament situat în Bucureşti, Bulevardul N.T., în valoare de 60.000 dolari SUA şi bunuri mobile în valoare de 25.000 dolari SUA, bunuri sechestrate şi vândute la licitaţie în baza sentinţei penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 şi să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Reclamantul a solicitat să fie despăgubit pentru prejudiciul ce i-a fost adus ca urmare a condamnării sale pe nedrept prin sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi rămasă definitivă la data de 16 aprilie 1981, hotărâre în baza căreia, în cadrul dosarului de executare nr. 1027/1981 s-a procedat la vânzarea la licitaţie publică a apartamentului proprietatea reclamantului, precum şi a bunurilor mobile aflate în imobil, iar suma obţinută din vânzare a fost consemnată la C. pe seama şi la dispoziţia I.S.C.E. P.
Faptul că Întreprinderea de Comerț Exterior - P. - Agenția Română de Publicitate pentru Turism București, parte civilă în procesul penal în care s-a pronunțat sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, era subordonată Ministerului Turismului, așa cum au reținut instanțele de fond, nu a fost contestat de către recurentă. De altfel, acest lucru este confirmat de faptul că executarea silită a bunurilor reclamantului, ca urmare a condamnării penale prin sentința menționată anterior, a fost începută la cererea Ministerului Turismului.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că această întreprindere ar mai exista ca entitate de stat sau că drepturile și obligațiile sale ar fi fost preluate de o altă instituție de stat.
Prin acțiune reclamantul solicită restituirea contravalorii bunurilor sale de la persoana în patrimoniul căreia consideră că au intrat în mod nejustificat, aceasta fiind partea civilă din procesul penal, unitate de stat care se afla în subordinea Ministerului Turismului.
Dovedirea faptului dacă aceste sume au intrat sau nu efectiv în patrimoniul acestei instituții ține de fondul litigiului, iar nu de soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține inadmisibilitatea acțiunii, se constată că recurenta pârâtă a invocat neîndeplinirea condițiilor pentru a interveni răspunderea civilă delictuală, critici ce țin de analizarea fondului pretențiilor iar nu de soluționarea cauzei în temeiul unei excepții.
Astfel, aceste critici, ce se încadrează în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și care vizează legala interpretare și aplicare a prevederilor art. 998, 999 C. civ. din perspectiva existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, a vinovăției, condiții cumulative, vor fi analizate prin raportare la soluționarea pe fond a cauzei.
Referitor la fapta ilicită pretinsă de către reclamant, reprezentată de condamnarea sa pe nedrept prin sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, prin care i s-a creat prejudiciul constând în contravaloarea bunurilor sale înstrăinate urmare a punerii în executare a acestei sentințe, Înalta Curte a constatat că nu s-a dovedit existența vinovăției recurentei Autoritatea Naţională pentru Turism (prin antecesorii săi), pe de o parte, pentru că nu aceasta a fost instituția care a pronunțat respectiva hotărâre, iar, pe de altă parte, nu s-a pretins în prezenta cauză că fapta ilicită ar consta în comportamentul procesual abuziv avut cu prilejul desfășurării procesului de către partea civilă din acel dosar, care ar fi determinat pronunțarea acelei condamnări.
Simpla calitate de parte, vătămată sau civilă, avută în cadrul unui litigiu penal nu poate duce la concluzia vinovăției acelei părți, și nici la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite, în cazul în care se constată ulterior că este vorba despre o eroare judiciară.
Referitor la cererea de restituire a contravalorii bunurilor vândute pentru acoperirea prejudiciului părții civile în cadrul executării sentinţei penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981, în cazul în care fapta pretins săvârșită ar fi punerea în executare a acelei sentințe, aceasta este o faptă licită atâta timp cât la acea dată sentința era executorie și se bucura de prezumția de validitate. Aprecierea unei fapte ca fiind licită sau ilicită se realizează în funcție de situația existentă la momentul săvârșirii faptei, iar nu prin raportare la un moment viitor.
Astfel, nici sub acest aspect nu este îndeplinită cel puțin una dintre condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale.
În consecință, sunt fondate motivele de recurs prin care se susține nelegala interpretare a prevederilor art. 998, 999 C. civ. de către instanța de apel.
În ceea ce privește recursul formulat de către Statul Român, Înalta Curte a constatat fondat motivul de recurs prin care se susține excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți.
Nu se poate reține inadmisibilitatea formulării criticilor cu privire la lipsa calității procesuale pasive pe motivul că ar fi fost respinsă prin încheierea din 17 noiembrie 2004 de către prima instanță de fond într-un ciclu procesual anterior, încheiere care nu ar fi fost atacată (apărare invocată, de altfel, de către reclamant cu prilejul dezbaterilor pe fond în cadrul prezentului recurs), având în vedere că obiectul apelului, finalizat prin decizia atacată prin prezentul recurs, îl constituie sentinţa nr. 202 din 15 februarie 2010 prin care a fost respinsă prin dispozitiv excepția lipsei calității procesuale pasive.
Împotriva acestei sentințe Statul Român a formulat apel în cadrul căruia a formulat critici și cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.
Încheierea din 17 noiembrie 2004 la care face trimitere reclamantul a fost pronunțată în ciclul procesual finalizat prin sentința civilă nr. 1384/2006 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea, astfel că pârâții nu aveau interesul să o atace, sentința fiind, de altfel, desființată ca urmare a recursului reclamantului, prin decizia civilă nr. 1141/2007, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Motivul pentru care s-a desființat sentința prin acest recurs a fost tocmai acela că prima instanță nu s-ar fi conformat deciziei de casare nr. 3748 din 1 octombrie 2003 de a pune în discuția părților aspectele vizând admisibilitatea acțiunii în dreptul comun, calitatea procesuală și prescripția dreptului la acțiune, încheierea din 17 noiembrie 2004 la care face trimitere reclamantul rămânând astfel fără efecte.
Referitor la motivul de recurs, așa cum s-a reținut mai sus, prin acţiunea înregistrată la data de 18 februarie 2002, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi la plata contravalorii în RON a sumei de 85.000 dolari SUA reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartament situat în Bucureşti, Bulevardul N.T., în valoare de 60.000 dolari SUA şi bunuri mobile în valoare de 25.000 dolari SUA, bunuri sechestrate şi vândute la licitaţie în baza sentinţei penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 și să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Reclamantul a solicitat să fie despăgubit pentru prejudiciul ce i-a fost adus ca urmare a condamnării sale pe nedrept prin sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi rămasă definitivă la data de 16 aprilie 1981, hotărâre în baza căreia, în cadrul dosarului de executare nr. 1027/1981 s-a procedat la vânzarea la licitaţie publică a apartamentului proprietatea reclamantului precum şi a bunurilor mobile aflate în imobil, iar suma obţinută din vânzare a fost consemnată la C. pe seama şi la dispoziţia I.S.C.E. P.
După cum se poate observa fapta ilicită pretinsă de către reclamant este reprezentată de condamnarea sa pe nedrept prin sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, din aceasta decurgând atât prejudiciul material cât și cel moral pretins.
În cazul răspunderii civile delictuale întemeiată pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ. (dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale) calitate procesuală pasivă are persoana despre care se pretinde că a săvârșit fapta ilicită.
Or, fapta ilicită fiind reprezentată, așa cum s-a menționat anterior, de condamnarea reclamantului pe nedrept prin sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, este evident că nu se poate pretinde că aceasta a fost înfăptuită efectiv de către Statul Român.
De asemenea, bunurile urmărite conform sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 nu au fost valorificate în beneficiul statului ci în beneficiul părții civile, care în acea cauză penală a fost o instituție de stat cu personalitate juridică proprie.
De altfel, așa cum corect susține recurentul Statul Român, legiuitorul a prevăzut expres regula generală, sub acest aspect, în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, dispoziții potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor şi celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor şi organizațiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.”
Aceasta fiind regula generală, concluzia nu poate fi decât aceea că statul poate răspunde pentru obligațiile altor instituții de stat doar în temeiul unei norme speciale, cum este, de exemplu, cea prevăzută de art. 504 C. proc. pen., temei de drept care nu este aplicabil în cauză dat fiind actul de dispoziție expres al reclamantului care a insistat în menținerea ca temei de drept a art. 998, 999 C. civ.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ. va admite recursurile, va modifica decizia recurată, va admite, în temeiul art. 296, apelurile formulate de către pârâţi, va schimba, în parte, sentinţa atacată, în sensul că va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi va respinge acţiunea în contradictoriu cu acesta. Va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului A.I. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Turism. Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la respingerea ca neîntemeiate a excepţiilor privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (calitate procesuală preluată de Autoritatea Naţională pentru Turism), inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului la acţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Turism şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 437A din 12 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor pârâţilor împotriva sentinţei nr. 202 din 15 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa atacată, în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respinge acţiunea în contradictoriu cu acesta.
Respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului A.I. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Turism.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4828/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4852/2013. Civil → |
|---|
