ICCJ. Decizia nr. 4825/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4825/2013
Dosar nr. 11673/109/2012
Şedinţa publică din 25 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 iunie 2012, la Tribunalul Argeş, reclamantul B.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 1.500.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale politice la 5 ani închisoare şi confiscarea totală a averii.
În motivare a arătat, în esenţă, că acţiunea sa nu se fundamentează pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ci pe cele ale dispoziţiilor europene în materie, respectiv art. 3, 5, 8, 9, 17 şi 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor omului, art. 17 şi 25 din Carta Drepturilor Fundamentale, art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţia APCE nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006, art. 1349 din noul C. civ. – fost art. 998 C. civ.
La termenul de judecată din 09 octombrie 2012 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar prin sentinţa civilă nr. 349, pronunţată la aceeaşi dată, Tribunalul Argeş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamant, reţinând următoarele:
La data de 22 aprilie 1959 reclamantul a fost arestat şi condamnat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 228 C. pen. combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., iar prin sentinţa nr. 205/1959 a Tribunalului Militar Regiunea a II-a – Tribunalul de fond i s-a confiscat toată averea, fiind eliberat la data de 19 aprilie 1964.
Potrivit art. 1357 din noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 noul C. civ., texte ce preiau dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen şi curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În anul 1989 a avut loc o răsturnare a regimului politic comunist ce a atras şi persecuţii politice, fie prin condamnări politice, fie prin alte măsuri administrative ori civile împotriva adversarilor săi.
După acest an, statul nou instaurat a recunoscut, prin edictarea Decretului nr. 118/1990, săvârşirea de către statul precursor a acestor fapte ilicite de persecuţie, stabilind unele măsuri de reparaţie a prejudiciului.
În anul 2009, menţinându-se aceeaşi recunoaştere, statul a luat noi măsuri de reparare a prejudiciilor, măsuri care însă s-au constatat, în contenciosul constituţional, a fi contrare legii fundamentale a statului.
Nu se poate vorbi despre o necunoaştere a prejudiciului, a faptei cauzatoare a acestuia şi a autorului lui înainte de anul 2009. Reclamantul a precizat că nu îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel că nu se poate raporta la momentul intrării acesteia în vigoare şi nici nu se poate reţine un temei de drept diferit pentru prescripţie şi un altul pentru fondul litigiului.
Nici despre o întrerupere a termenului de prescripţie prin operarea unei noi recunoaşteri din partea statului, odată cu edictarea noii norme în anul 2009, nu se poate vorbi.
Momentul naşterii dreptului la acţiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990 cu modificările aduse de O.G. nr. 105/1999, act normativ ce constituie legea specială în repararea prejudiciilor morale suferite de persoanele care au executat o pedeapsă privativă de liberate în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni cu caracter politic săvârşite în perioada de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. În consecinţă, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune s-a împlinit încă din anul 1993.
În ceea ce priveşte faptul că tribunalul a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2512 alin. (2) al noului C. civ., art. 2663 al noului C. civ. prevăzând că prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi. În cauză se precizează că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi că se invocă dispoziţiile C. civ. nou, însă, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 105/1999, dispoziţiile art. 998-999 şi urm. C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obţinerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situaţia reglementată de Decretul-lege nr. 118/1990 şi cu atât mai puţin prevederile art. 1349 din noul C. civ., având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat apel reclamantul B.P.
Prin decizia civilă nr. 40 din 27 februarie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul, pentru următoarele considerente:
Fiind întemeiată acţiunea din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, acţiunea trebuia formulată în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit acestor prevederi legale prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportat la faptul că reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul 1959, acesta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenţiei şi a regimului la care a fost supus, cât şi pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul Român, prin organele sale represiune din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul arestării sale şi respectiv la momentul eliberării sale din detenţie, la data de 19 aprilie 1964.
Se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că acţiunea formulată de reclamant este prescrisă, avându-se în vedere că momentul naşterii dreptului la acţiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările aduse ulterior.
Susţinerile recurentului în sensul că instanţa nu trebuia să invoce din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu pot fi primite, întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din noul C. civ., actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul- reclamant B.P., fără a-l motiva în drept.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanţa de apel nu se referă la critica conform căreia, potrivit art. 2512 alin. (2) al noului C. civ., prescripţia nu poate fi aplicată din oficiu de către organul de jurisdicţie.
Instanţa de apel trebuia să motiveze de ce nu s-ar aplica în speţă art. 2512 alin. (2) al noului C. civ., având în vedere că acest articol reglementează de fapt chestiuni procedurale care sunt de strictă aplicare şi nu se interpretează.
Doar Legea nr. 221/2009 marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, întrucât acesta este primul şi singurul act normativ care, în cuprinsul art. 1 alin. (2), enumeră limitativ condamnările care au de drept caracter politic, însă instanţa de apel nu a analizată această critică.
Decretul-lege nr. 118/1990 nu este legea specială aplicabilă în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite, întrucât se referă la alte modalităţi de compensare decât daunele morale. Din acest motiv instanţa nu trebuie să aplice Decretul-lege nr. 118/1990 nici în tratarea admisibilităţii acţiunii şi nici în tratarea prescripţiei dreptului la acţiune.
Mai mult, verificarea caracterului politic al condamnării, conform Decretului-lege nr. 118/1990, revenea unei comisii din cadrul Direcţiilor de Muncă şi Protecţie Socială care nu aveau criterii de apreciere a caracterului politic, limitativ şi exact prevăzute de lege, ceea ce a făcut să existe numeroase cazuri în care aceste comisii au acordat drepturi şi pentru alte condamnări decât cele politice.
Victimele regimului comunist au suferit două categorii de prejudicii: materiale (în sensul că nu au mai câştigat salariul cuvenit şi ulterior nu li s-a recunoscut perioada privării de libertate ca vechime în muncă pentru calculul pensiei) şi morale (prejudiciu care are o natură distinctă, particulară). Decretul-lege nr. 118/1990 se referă la prima categorie de prejudicii.
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în despăgubiri pentru daunele morale, raportat la temeiurile juridice invocate, recurentul consideră că trebuiau analizate toate temeiurile juridice invocate, atât cele de drept intern, cât şi cele de drept internaţional. De asemenea, apreciază ca nelegal punctul de vedere al instanţei care tratează excepţia de inadmisibilitate înaintea celei a prescripţiei, care este de ordine publică, în condiţiile în care inadmisibilitatea nu este o excepţie, ci o apărare de fond.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurentul critică decizia instanţei de apel sub două aspecte: al nemotivării, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât şi pentru nelegalitate, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul apreciază că nu a fost analizată critica din apel privind începutul curgerii termenului de prescripţie de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, câtă vreme aceasta este singura lege care enumeră condamnările care au, de drept, caracter politic, cât şi neanalizarea aspectului legat de imposibilitatea instanţei de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în temeiul art. 2512 alin. (2) din noul C. civ.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei pronunţate că prevederile noului C. civ. nu sunt aplicabile, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din acest act normativ „ Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”.
Or, în prezenta cauză, izvorul raportului juridic dedus judecăţii constă în săvârşirea unei fapte ilicite, respectiv în măsurile abuzive luate faţă de reclamant de regimul comunist în anul 1959, când acesta a fost condamnat, cât şi în anul 1964, când i s-a stabilit domiciliul forţat, ceea ce face aplicabilă legea în vigoare la data producerii lor, anume art. 998 C. civ. de la 1865.
Astfel fiind, cât timp noul C. civ. (Legea nr. 287/2009, republicată) nu este incident în cauză, prevederile sale nu puteau face obiectul verificării de legalitate în apel.
Sub aspectul neanalizării în apel a criticii referitoare la stabilirea momentului de la care se reia cursul termenului de prescripţie în raport de Legea nr. 221/2009, Înalta Curte observă că acest moment a fost identificat cu cel al intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, această constatare făcând inutilă prezentarea unor argumente suplimentare care să justifice de ce sunt lipsite de relevanţă alte acte normative.
Lipsa unor argumente suplimentare, care să justifice înlăturarea celorlalte critici din apel, nu poate conduce la casarea deciziei recurate pentru nemotivare, întrucât considerentele deciziei din apel sunt clare şi concise, reflectând conţinutul raţionamentului juridic pe care instanţa l-a avut în vedere.
De altfel, în recursul de faţă sunt reluate criticile referitoare la o incompletă motivare, instanţa de recurs urmând a verifica aceste argumente aduse în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul apreciază că Decretul-lege nr. 118/1990 nu prezintă relevanţă în verificarea împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) al Decretului nr. 167/1958, deoarece acest decret nu prevede acordarea de daune morale, astfel cum se solicită prin prezenta acţiune, ci numai recunoaşterea unui supliment la pensie, decurgând din luarea în considerare a vechimii în muncă pentru perioada în care reclamantul a fost supus unor măsuri abuzive, din considerente politice, în timpul regimului comunist.
Înalta Curte apreciază ca irelevant faptul că Decretul-lege nr. 118/1990 nu reglementa posibilitatea acordării de daune morale, întrucât esenţială în curgerea cursului prescripţiei extinctive este menţionarea pe cale legislativă a dreptului de a cere constatarea pe cale judecătorească a caracterului politic al faptei, deci recunoaşterea caracterului ilicit al fapte, iar nu tipul de măsuri reparatorii recunoscute pentru prejudiciul cauzat.
De aceea, incidenţa legilor de reparaţie, în cazul persoanelor persecutate de regimul comunist pentru motive politice, trebuie abordată strict din perspectiva datei la care victimele persecuţiei se puteau adresa instanţei de judecată pentru constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive luate împotriva lor de regimul comunist.
O astfel de reglementare este necesară întrucât caracterul politic al măsurilor abuzive luate de regimul comunist nu se poate prezuma, acesta trebuind să fie prevăzut prin lege şi constatat de către instanţă.
În absenţa unei prevederi legale exprese, întrucât condamnarea regimului comunist este exclusiv atributul puterii legislative, judecătorului nu îi poate fi recunoscut dreptul de a acorda despăgubiri pentru o faptă ilicită, constând în represiunile politice dispuse de regimul comunist, în caz contrar având loc o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Prin urmare, în perioada în care legea nu prevedea calea de acces la justiţie pentru constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive luate de regimul comunist, termenul de prescripţie a rămas suspendat.
Aceasta întrucât măsura suspendării a operat, în temeiul art. 13 lit. a) al Decretului nr. 167/1958, pe perioada în care regimul comunist a acţionat, întrucât acest interval de timp poate fi asimilat unui caz de forţă majoră, cel îndreptăţit a acţiona fiind împiedicat să facă acte de întrerupere, cunoscută fiind teroarea instaurată de regimul comunist împotriva oponenţilor săi.
Astfel, suspendarea a avut loc între momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (deci chiar de când ar fi trebuit să înceapă să curgă termenul de prescripţie) şi data la care regimul comunist a încetat oficial să existe, respectiv 22 decembrie 1989, continuând şi după această dată, până în momentul în care legislaţia a condamnat atrocităţile comise de regimul comunist, când faptele au dobândit caracter ilicit, prin recunoaşterea represiunii politice în baza cărora au fost realizate.
În răstimpul în care, ulterior lui 22 decembrie 1989, fapta producătoare de prejudiciu nu putea fi considerată ca ilicită, în absenţa condamnării prin lege a comunismului, nu exista cadrul legal pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, deci nu se putea pretinde victimelor abuzurilor regimului comunist să solicite instanţei măsuri reparatorii în temeiul răspunderii civile delictuale.
Potrivit art. 998 C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale, trebuie ca fapta să aibă caracter ilicit, iar acest caracter este dat de posibilitatea legală a constatării că luarea respectivelor măsuri împotriva reclamantului s-a dispus din motive politice, ca urmare a opoziţiei faţă de regimul totalitar de la acel moment.
De altfel, imediat după anul 1989, legiuitorul s-a delimitat de abuzurile statului comunist, adoptând Decretul-lege nr. 118/1990 care, în art. 1, acorda anumite facilităţi persoanelor persecutate „din motive politice” după data de 6 martie 1945, acest act normativ fiind cel prin care a fost condamnat regimul comunist.
Ca atare, Înalta Curte consideră că reluarea cursului prescripţiei a avut loc la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, de la acest moment fiind deschis accesul la justiţie pentru constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive luate de statul comunist împotriva reclamantului, în scopul acordării unor reparaţii. De altfel, chiar recurentul recunoaşte că astfel de constatări au avut loc, chiar în mod abuziv, în temeiul acestui act normativ.
Urmare a unei astfel de constatări, se putea solicita acordarea de daune morale, în temeiul dreptului comun, astfel cum se solicită prin prezenta cerere.
Argumentul recurentului, că reluarea cursului prescripţiei s-a realizat în temeiul Legii nr. 221/2009 deoarece numai în cuprinsul acestei legi au fost enumerate infracţiunile considerate a avea caracter politic de drept, este fără relevanţă câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, reluarea cursului prescripţiei este determinată de posibilitatea legală de solicitare în instanţă a constatării caracterului politic al măsurilor dispuse împotriva reclamantului. Această posibilitate a fost prevăzută în Decretul-lege nr. 118/1990.
Recurentul invocă şi critici vizând greşita analizare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii anterior excepţiei prescripţiei, însă acestea sunt străine de soluţia pronunţată în cauză, în care prioritar a fost analizată excepţia prescripţiei, iar nu cea a inadmisibilităţii.
Excepţia inadmisibilităţii a fost invocată prin întâmpinare, iar instanţa, în încheierea din 04 septembrie 2012, a apreciat-o ca fiind o apărare de fond, asupra căreia nu s-a mai pronunţat, antamând cu prioritate excepţia prescripţiei care, având caracter peremptoriu, a justificat neanalizarea celorlalte aspecte deduse din t oate temeiurile juridice invocate, astfel încât, şi sub acest aspect, soluţia instanţei de apel este corectă.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 40 din 27 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4824/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4826/2013. Civil → |
|---|
