ICCJ. Decizia nr. 4861/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4861/2013
Dosar nr. 13480/118/2011
Şedinţa publică din 29 octombrie 2013
Prin decizia civilă nr. 136/C din data de 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, cu majoritate, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii Z.I. şi Z.E. împotriva sentinţei civile nr. 2012 din 11 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. Au fost obligaţi apelanţii la 124,95 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin încheierea pronunţată la termenul din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Constanţa a admis excepţia prematurităţii cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, invocată prin întâmpinare de către pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 2021 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Constanța a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare parţială a deciziei de expropriere nr. 604 din 19 mai 2011, poziţia nr. 13, şi a respins primul capăt de cerere de stabilire a cuantumului despăgubirilor ca prematur introdus, iar pe cel de-al doilea, ca inadmisibil.
Tribunalul a reținut incidenţa prevederilor art. 8, 9, 18, 19 alin. (1), 20, 21 şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, iar din coroborarea acestor norme legale a concluzionat că finalizarea fazei administrative a procedurii exproprierii şi declanşarea procedurii judiciare pot interveni numai după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora. Deci, pentru a lua naştere dreptul reclamanţilor de a contesta, în calitate de persoane expropriate, cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator, este necesar ca acesta să emită o hotărâre în acest sens, care în cauză nu a fost emisă până la momentul sesizării instanţei de judecată.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile din cererea de apel formulată de reclamanți, instanţa a reţinut următoarele:
În situaţia lucrărilor de autostrăzi şi drumuri naţionale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii, care nu a fost epuizată în speţă, deoarece comisia constituită în temeiul art. 18, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul sesizării instanţei de judecată nicio hotărâre referitoare la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, sub sancţiunea decăderii.
Prin urmare, declanşarea procedurii judiciare a exproprierii este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat şi cum în speţă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamanţilor nu fusese emisă până la momentul la care aceştia au sesizat instanţa de judecată, în mod corect a apreciat Tribunalul că acţiunea este prematură în raport de situaţia de fapt a litigiului şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat H.G. nr. 200/2011, invocată de apelanţi, care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Medgidia-Constanţa, a proprietarilor sau deţinătorilor acestora, precum şi a sumelor individuale aferente despăgubirilor” pentru că din economia dispoziţiilor art. 8, coroborat cu art. 7 din lege, rezultă că valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamanţilor este orientativă, stabilită doar pentru determinarea bugetului de cheltuieli necesar exproprierii.
Nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei apărările din apel referitoare la rolul şi efectele unei hotărâri de guvern câtă vreme actul normativ vizat (H.G. nr. 200/2011) asigură, cel puţin formal, îndeplinirea primei etape în procedura exproprierii, iar orice întârziere sau culpă a autorităţilor în derularea cu celeritate a tuturor celorlalte etape legale (inclusiv în ce priveşte formalitatea comunicării procedurale a actelor emise) poate fi sancţionată în instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Acțiunea nu este prematură, întrucât instanţele sunt obligate să analizeze cererea de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lor, soluțiile pronunțate fiind de natură să le încalce dreptul la un proces echitabil.
S-a menţionat în decizia nr. 604 din 19 mai 2011 că orice contestaţie împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate şi că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei de expropriere menţionată.
Raţionamentul primei instanţe, cât şi al instanţei de apel - conform căruia H.G. nr. 200/2011 şi decizia de expropriere menționată doar stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii şi sumele individuale cuvenite și că dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naşte abia după emiterea unei hotărâri în acest sens, este nelegal, dreptul de proprietate fiind afectat din perspectiva principiilor constituţionale care garantează vocaţia la o „dreaptă şi prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri pentru utilitate publică [art. 44 alin. (3) Constituție] şi posibilitatea stabilirii despăgubirilor prin justiţie în caz de divergenţă [art. 44 alin. (6) şi art. 21 Constituţie]. Totodată, art. 481 C. civ. prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
2. Nu s-au aplicat corect dispoziţiile legale incidente.
Instanţa de apel trebuia sa aibă în vedere că procedura de emitere a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii începe în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, stabilindu-se obligații în acest sens în sarcina expropriatorului, nefăcându-se dovada îndeplinirii niciuneia dintre formalităţile prevăzute la art. 18-23 din Legea nr. 255/2010 (începând cu simpla desemnare a membrilor comisiei de verificare a dreptului de proprietate).
Întrucât de dinainte de data emiterii deciziei nr. 604 din 19 mai 2011 recurenţii-reclamanţi au fost lipsiţi de proprietatea bunurilor lor, dreptul Statului Român a fost intabulat, lucrarea de utilitate publică a fost finalizată, iar până în prezent expropriaţii nu au posibilitatea contestării sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, aceștia au dreptul să ceară instanţei suplinirea lipsei de activitate a statului, a cărui atitudine culpabilă îi împiedică să-i ceară să se pronunţe asupra caracterului just al despăgubirilor stabilite prin actul normativ şi actul administrativ emise de către acesta (H.G. nr. 200/2011 şi decizia de expropriere nr. 604 din 19 mai 2011). De fapt, suma cuvenită proprietarilor de teren ca despăgubire a fost stabilită prin H.G. nr. 415/2010, iar H.G. nr. 200/2011 doar o completează.
Decizia nr. XX/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este pe deplin aplicabilă şi în situaţia în speță, în care, contrar Legii nr. 255/2010, nu se emite hotărârea din culpa expropriatorului, acest lucru echivalând cu refuzul despăgubirii pentru preluarea imobilului, ce nu poate rămâne necenzurat. Aceasta întrucât nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui cere se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, Constituţia prevăzând la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime. Înalta Curte a statuat și că reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.
Analizând decizia în raport de raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele :
În aplicarea H.G. nr. 200/2011, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a emis decizia de expropriere nr. 604 din 19 mai 2011 pentru coridorul lucrării „Autostrada Bucureşti-Constanţa, tronsonul 6 Cernavodă-Constanţa” aflată pe tronsonul Medgidia-Constanţa, în a cărei anexă sunt menţionaţi şi reclamanţii-recurenţi.
În această decizie se arată că: actul constituie titlu executoriu, fără alte formalităţi, pentru predarea bunurilor imobile cuprinse în anexă, împotriva celor expropriaţi; sumele reprezentând despăgubiri au fost consemnate, transferându-se astfel de drept la data emiterii deciziei dreptul de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexă din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a Statului Român şi în administrarea expropriatorului; contestaţiile împotriva deciziei nu suspendă transferul dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.
a. Neemiterea hotărârii individuale de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată în lumina dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, a justificat respingerea primului capăt de cerere ca prematur formulat.
Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, care se stabileşte, potrivit art. 44 alin. (6) de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie. În sensul dispoziţiilor art. 44 alin. (3) sunt şi cele ale art. 481 C. civ. (în forma în vigoare la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii), care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Art. 20 din Legea nr. 255/2010 se prevede că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condiţiile acestei legi se comunică solicitantului, precum şi celorlalţi titulari ori, după caz, titulari aparenţi, se afişează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat şi în extras pe pagina proprie de internet a expropriatorului.
Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate – potrivit art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege.
În art. 4 din aceeaşi lege sunt arătate etapele procedurii de expropriere, în care legiuitorul a prevăzut termene scurte tocmai din perspectiva faptului că se pune problema transferului unui drept de proprietate, iar încălcarea acestora – care generează şi nesocotirea dispoziţiilor sus-menţionate îi este imputabilă exclusiv expropriatorului.
Faptul că în cauză nu s-a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată, potrivit normelor legale sus-menţionate, nu poate îngrădi dreptul expropriatului de a se adresa instanţei de judecată atât timp cât activitatea expropriatorul, prevăzută de aceeaşi lege, respectiv de a emite şi comunica hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se circumscrie unui termen rezonabil, iar proprietarii sunt lipsiţi de bunul lor şi se află într-o situaţie incertă privind despăgubirile care li se cuvin şi care trebuie să fie conforme normelor legale sus-menţionate.
Prin neemiterea acestei hotărâri, nejustificat, expropriaţii sunt puşi în imposibilitate de a proceda întocmai normelor legale sus-menţionate. Aceştia nu îşi pot exprima nici acordul şi nici nu pot constata intervenirea unei divergenţe în stabilirea cuantumului despăgubirilor, aşa cum prevede art. 44 alin. (6) din Constituţie; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 18 din lege, care prevede că î n termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.
Practic, prin neexecutarea unei obligaţii legale, expropriatorul şi prematuritatea reţinută îi pun pe reclamanţii-recurenţi într-o stare de incertitudine, fără nicio perspectivă de valorificare a drepturilor pe care le deţin – atât cel de proprietate, cât şi de acces la instanţă, lipsiţi fiind însă de bunul lor şi obligaţi astfel să accepte o despăgubire provizorie impusă prin decizia colectivă de expropriere, fără posibilitatea cenzurării în vreun fel a acesteia – elemente ce le afectează şi drepturile recunoscute şi protejate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Mai mult, art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010 prevede că t ransferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii – ipoteză legală valorificată de altfel de către expropriator prin decizia colectivă de expropriere.
Situaţia este similară celei ce a primit rezolvare prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, care pentru identitate de raţiune poate fi avută în vedere. Prin această decizie, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, însăşi Constituţia prevăzând, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Dat fiind refuzul nejustificat de emitere a hotărârii de despăgubire, o respingere a cererii reclamanţilor ca prematur formulată le încalcă acestora dreptul de a se adresa instanţei pentru apărarea dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituţie, art. 480 şi urm. C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi dreptul de acces la instanţă, recunoscut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie.
b. Inadmisibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere, referitor la anularea parţială a deciziei nr. 604 din 19 mai 2011, poziţia nr. 31 cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, a fost susţinută de către pârât în faţa primei instanţe pe dispoziţiile art. 22 alin. (1) din lege, care dă dreptul contestării în faţa instanţei numai a hotărârii de stabilire a despăgubirilor – excepţie acceptată de prima instanţă, astfel cum a fost justificată.
Argumentele pentru care s-a soluţionat cauza prin reţinerea a două excepţii sunt, de fapt, aceleaşi, motiv pentru care şi criticile de recurs le vizează pe ambele – condiţii în care nu este întemeiată cererea intimatului-pârât prin care se solicită să se constate că recursul nu cuprinde motive de nelegalitate decât în privinţa prematurităţii.
În condiţiile în care o astfel de hotărâre nu a fost emisă, actul contestat fiind singurul emis, este atrasă incidenţa în cauză a aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva aceloraşi considerente de fapt şi de drept arătate anterior.
În considerarea acestor argumente, cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanţi. Întrucât ambele instanţe au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu aplicarea şi a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., sentinţa va fi anulată, iar cauza va fi trimisă spre soluţionare pe fond tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii Z.I. şi Z.E. împotriva deciziei nr. 136/C din data de 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Modifică decizia, în sensul că:
Admite apelul declarat de aceiaşi reclamanţi împotriva sentinţei nr. 2021 din data de 11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Anulează sentinţa şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4860/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4864/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
