ICCJ. Decizia nr. 5471/2013. Civil. Expropriere. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5471/2013
Dosar nr. 3183/1/2013
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1446 din 11 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, în contradictoriu cu pârâta C.I. şi pârâtul C.I.
La adoptarea soluţiei prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994 au fost abrogate implicit prin Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, care stabileşte o procedură distinctă de expropriere, în cadrul căreia instanţa de judecată poate interveni numai în condiţiile art. 9 din acest act normativ pentru soluţionarea contestaţiei împotriva cuantumului despăgubirilor.
Exproprierea se declanşează potrivit legii nr. 198/2004, prin H.G. sau a autorităţii publice locale, prin care se stabileşte, printre alte elemente, suma globală a despăgubirilor estimată de către expropriator.
Instanţa de fond a constatat că la dosar au fost depuse H.G. nr. 592/2010, prin care a fost aprobată declanşarea procedurilor de expropriere şi cu privire la imobilul în litigiu, precum şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 05 august 2010, în favoarea pârâtei C.I.
Având în vedere că petitul principal vizează exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 136 mp, procedură ce a fost declanşată prin H.G. nr. 592/2010, iar capătul de cerere accesoriu referitor la despăgubiri se regăseşte în hotărârea Municipiului Bucureşti, instanţa a reţinut că prezenta acţiune a rămas fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 582 din 31 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul C.I. având în vedere următoarele considerente:
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea formulată la data de 28 octombrie 2009, pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi dispoziţiile art. 481 C. civ.
Prin Hotărârea din 02 noiembrie 2006 Consiliul General al Municipiului Bucureşti în aplicarea art. 7 din acelaşi act normativ, a declarat de utilitate publică terenul din litigiu, după ce în prealabil a efectuat cercetarea prealabilă.
La data emiterii hotărârii erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, prin art. 21 prevedeau în mod expres că soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau a Tribunalului Municipiului Bucureşti, în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a formulat întâmpinare, care a fost respinsă prin Decizia nr. 73 din 11 octombrie 2007 a Comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor.
Din chiar susţinerile apelantului, a rezultat că împotriva acestei decizii, acesta a formulat contestaţie, ce i-a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1644 din 14 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Ulterior soluţionării contestaţiei, prin respingere, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul a intentat acţiunea pentru a se dispune exproprierea de către instanţa judecătorească, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căruia „Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere, sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condiţiile art. 18 - 20”.
S-a reţinut că la data intentării acţiunii, în temeiul textelor de lege sus citate, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, şi în condiţiile respingerii contestaţiei de către pârât, exproprierea terenului din litigiu nu s-a produs.
Ca urmare, critica referitoare la faptul că exproprierea terenului s-a produs în anul 2007, s-a reţinut a fi neîntemeiată.
S-a avut în vedere că Legea nr. 33/1994 a suferit modificări implicite prin Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, care la rândul ei, a suferit modificări prin Legea nr. 184/2008, O.U.G. nr. 228/2008 şi Legea nr. 35/2009.
Astfel, prin Legea nr. 198/2004 completată şi modificată în modalitatea arătată mai sus, s-a schimbat competenţa organului îndrituit să dispună asupra exproprierii, în sensul că autoritatea administrativă centrală sau cea locală dispune exproprierea, şi nu instanţa de judecată.
În aplicarea acestei legi, pe parcursul judecăţii cauzei, Guvernul României a publicat Hotărârea nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local, „Supralărgire str. G.I.S. - B-dul I.I.B.”, prin care a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere, inclusiv a imobilului din litigiu situat în str. G.I.S.
De abia în acest moment, în baza Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, O.U.G. nr. 228/2008 şi Legea nr. 35/2009, s-a produs exproprierea imobilului din litigiu.
S-a reţinut ca fiind inexactă susţinerea apelantului conform căreia, de vreme ce procedura prealabilă exproprierii şi declararea terenului de utilitate publică, s-au produs anterior intrării în vigoare a Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată ulterior, nu-i sunt aplicabile prevederile acestei legi, ci prevederile Legii nr. 33/1994.
Aceasta întrucât, procedura exproprierii nu s-a consumat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 198/2004, modificată şi republicată, în forma publicată în M. Of. la data de 20 martie 2009, ci la data din 25 iunie 2010, când s-a publicat în M. Of. Hotărârea nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local „Supralărgire str. G.I.S. - B-dul I.I.B.”, prin care s-a dispus exproprierea imobilului din litigiu.
A aprecia altfel, a reţinut instanţa, înseamnă a încălca principiul aplicării imediate a legii noi, în raporturile juridice ale căror efecte nu s-au produs până la data intrării în vigoare a acesteia şi a permite ultraactivitatea legii vechi.
Or, la data de 25 iunie 2010, când s-s produs exproprierea, pârâtul-apelant nu mai era proprietarul imobilului în litigiu pentru a putea pretinde vreo despăgubire pentru expropriere.
Aceasta întrucât, prin sentinţa civilă nr. 2679 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost declarată desfăcută căsătoria dintre el şi pârâta C.I.
S-a reţinut, de asemenea că prin sentinţa civilă nr. 10772 din 06 octombrie 2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a luat act de tranzacţia privind partajul bunurilor comune, intervenit între cei doi soţi, iar întreaga suprafaţă de 1.633 mp teren situat în Municipiul Bucureşti, Sector 1, incluzând inclusiv terenul expropriat, a căzut în lotul pârâtei C.I.
Astfel, pârâta C.I. a devenit proprietara exclusivă a terenului rămas neexpropriat, cât şi a creanţei reprezentând despăgubirea de expropriere.
În consecinţă, la data producerii exproprierii, 25 iunie 2010, apelantul-pârât nu mai avea niciun drept asupra terenului din litigiu şi asupra creanţei rezultată din expropriere, astfel încât, nefiind titularul raportului obligaţional dedus judecăţii, nu poate emite pretenţii asupra acestuia şi nici asupra creanţei rezultate din expropriere.
În consecinţă, s-a reţinut că titulara despăgubirii este numai pârâta C.I., care s-a declarat de acord cu exproprierea şi despăgubirea acordată prin Hotărârea de Stabilire a Despăgubirilor din 05 august 2010 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 şi care nu a declarat apel în cauză.
Prin Decizia nr. 3843 din data de 29 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în calitate de expropriator, a chemat în judecată pe pârâta C.I., în calitate de expropriat, solicitând să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a suprafeţei de 136 mp din imobilul proprietatea pârâtei, identificat cu număr cadastral, format din teren în suprafaţă de 214 m.p., sector 1 şi trecerea imobilului menţionat în proprietatea expropriatorului cu obligarea sa la achitarea către pârâtă a despăgubirilor în valoare de 204.494 lei potrivit Legii nr. 33/1994.
Prin hotărârea din 02 noiembrie 2006, Consiliul General al municipiului Bucureşti, în aplicarea art. 7 din acelaşi act normativ, a declarat de utilitate publică terenul în litigiu după ce în prealabil a fost efectuată cercetarea prealabilă.
La data emiterii hotărârii erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, prin art. 21 prevedea în mod expres că soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa Tribunalului Judeţean sau a Tribunalului Municipiului Bucureşti, în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere.
Împotriva hotărârii mai sus menţionată, pârâtul C.I. a formulat întâmpinare care a fost respinsă prin Decizia nr. 73 din 11 octombrie 2007 a Comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor.
Din chiar susţinerile pârâtului C.I. rezultă că, împotriva acestei decizii, acesta a formulat contestaţie, ce i-a fost respinsă conform sentinţei civile nr. 1644 din 14 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Ulterior soluţionării contestaţiei prin respingere, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul a intentat acţiune pentru a se dispune exproprierea de către instanţa de judecată, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
S-a reţinut că, la data introducerii acţiunii, în temeiul textelor de lege sus citate, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, şi în condiţiile respingerii contestaţiei de către pârât, exproprierea terenului din litigiu nu s-a produs, astfel că nu este întemeiată critica potrivit căreia exproprierea s-ar fi realizat în anul 2007.
S-a mai reţinut că Legea nr. 33/1994 a suferit modificări implicite prin Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie autostrăzi şi drumuri naţionale care, la rândul ei, a suferit modificări prin Legea nr. 184/2008, O.U.G. nr. 228/2008 şi Legea nr. 35/2009.
Prin Legea nr. 198/2004 completată şi modificată, în modalitatea arătată, s-a schimbat competenţa organului îndrituit să dispună asupra exproprierii, în sensul că autoritatea administrativă centrală sau cea locală dispune de expropriere şi nu instanţa de judecată.
În aplicarea acestei legi, pe parcursul judecăţii cauzei, Guvernul României a publicat H.G. nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local, „Supralărgirea str. G.I.S. - B-dul I.I.B.”, prin care s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere, inclusiv a imobilului în litigiu situat în str. G.I.S.
Astfel, s-a statuat că la momentul mai sus menţionat, în baza Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 35/2009, s-a produs exproprierea imobilului în litigiu.
S-a mai reţinut că procedura exproprierii nu s-a consumat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 198/2004, modificată şi republicată, în forma publicată în M. Of. la data de 20 martie 2009, ci la data din 25 iunie 2010, când s-a publicat în M. Of. H.G. nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietatea privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local „Supralărgire str. G.I.S. - B.-dul I.I.B.” prin care s-a dispus exproprierea imobilului din litigiu.
Or, la data de 25 iunie 2010 când s-a produs exproprierea, pârâtul-recurent C.I. nu mai era proprietarul imobilului în litigiu pentru a putea pretinde vreo despăgubire pentru expropriere.
Acest lucru cu atât mai mult cu cât prin sentinţa civilă nr. 2679 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti a fost declarată desfăcută căsătoria dintre recurent şi pârâta C.I.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 10772 din 06 octombrie 2009 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, s-a luat act de tranzacţia privind partajul bunurilor comune, intervenit între cei doi foşti soţi, iar întreaga suprafaţă de 1.633 mp teren situat în municipiul Bucureşti, sector 1, incluzând şi terenul expropriat, a fost cuprins în lotul pârâtei C.I.
În consecinţă, s-a reţinut că instanţa de apel în mod judicios a reţinut faptul că la data producerii exproprierii, 25 iunie 2010, recurentul-pârât nu mai avea niciun drept asupra terenului în litigiu, precum şi asupra creanţei rezultată din expropriere.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a formulat contestaţie în anulare contestatorul C.I. şi a solicitat admiterea contestaţiei, anularea hotărârii atacate, invocând dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 C. proc. civ.
În susţinerea cererii, s-a arătat că instanţa, pentru a constata temeinicia motivelor invocate de recurent, trebuia să dispună o cercetare la faţa locului, pentru a constata că lucrările de supralărgire a B-dului G.I.S., erau finalizate, încă din anul 2007.
Astfel, contestatorul este nemulţumit de faptul că instanţa a avut în vedere prevederile H.G 592/2010, fără a cerceta şi analiza fondul cauzei ceea ce a a condus la o interpretare greşită, materializata printr-o eroare judiciara, ce necesita a fi îndreptata.
Contestatorul susţine că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale, intrucât instanţa a omis să confrunte elemente şi date materiale importante, determinante în soluţionarea recursului.
Mai susţine contestatorul că instanţa de recurs a încălcat principiul autorităţii lucrului judecat în condiţiile în care, Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 29 martie 2010, a respins ca neîntemeiată, excepţia calităţii procesuale pasive a sa, pe considerentul "că la data când s-a produs efectul translativ de proprietate către stat, ambii soţi aveau calitatea de proprietari ai imobilului".
Contestatorul arată şi faptul că deşi reprezentantul Parchetului, în apel, a pus concluzii de admitere a căii de atac, instanţa, nu a ţinut cont de concluziile acestuia şi a respins apelul ceea ce reprezintă o încălcare a actelor procedurale privind desfăşurarea unui proces echitabil.
În finalul cererii sale, contestatorul susţine că, respingând recursul, instanţa a omis să cerceteze toate motivele de recurs aşa cum au fost formulate, fapt ce a condus la o soluţie nelegala.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Retractarea pe calea contestaţiei în anulare a unei hotărâri irevocabile este limitată la cele patru motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 şi art. 318 C. proc. civ., respectiv judecarea pricinii cu lipsă de procedură, încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, săvârşirea unei greşeli materiale la dezlegarea recursului şi omisiunea de cercetare a vreunui motiv de recurs.
Totodată, din economia dispoziţiilor art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. rezultă că neregularităţile procedurale pe care aceste dispoziţii le reglementează ca motive de contestaţie în anulare trebuie să vizeze hotărârea atacată cu contestaţie în anulare.
Deşi contestatorul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 317 şi următoarele C. proc. civ., din expunerea de motive a acesteia nu rezultă sesizarea, în legătură cu hotărârea atacată, a vreuneia dintre neregularităţile procedurale prevăzute de aceste dispoziţii legale.
În fapt, contestatorul se rezumă să arate soluţiile primite în prezentul litigiu, interpretări personale ale unor dispoziţii legale, nemulţumiri faţă de soluţiile date, împrejurări care nu se circumscriu niciunui motiv de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. şi nici nu vizează decizia atacată cu contestaţie, respectiv Decizia nr. 3843 din data de 29 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
În sensul textului citat, greşeala materială se referă la aspectele formale, procedurale, ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate eventuale greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
În speţă, contestatorul nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci susţine că instanţa a omis să confrunte elemente şi date materiale importante, determinante în soluţionarea recursului cum ar fi cercetarea la faţa locului.
De asemenea, contestatorul a susţinut că instanţa de recurs a interpretat greşit H.G. nr. 592/2010, fără a cerceta şi analiza fondul cauzei ceea ce a a condus la o interpretare greşită.
Or, în cadrul contestaţiei în anulare o atare re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar aspectele invocate de contestator nu sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi extraordinare de atac, deoarece dacă s-ar proceda astfel, s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate în finalul cererii de către contestator, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Nici aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât instanţa de recurs a analizat toate motivele invocate prin cererea de recurs, şi a arătat, în considerentele hotărârii, argumentele pe care se sprijină.
În condiţiile arătate, instanţa de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Constatând că în cauză nu se poate reţine incidenţa art. 317 şi 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestator, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva Deciziei nr. 3843 din data de 29 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 42699/3/2009.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5343/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5492/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
