ICCJ. Decizia nr. 5435/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5435/2013
Dosar nr. 2209/97/2010
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, la data de 06 mai 2010, reclamantul D.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul statul român, reprezentant de SC S.P.E.E.H.H. SA Bucureşti, prin Sucursala H. Haţeg, să se constate că reclamantul este proprietar, în calitate de fiu, al antecesorilor săi J.A. (căsătorită D.) şi J.I. (bunic), asupra terenului în suprafaţă de 7.767,73 mp, teren ocupat de către pârâta SC H. SA din anul1990 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu au primit nici un fel de despăgubire; să fie obligat pârâtul să-i plătească cu titlu de despăgubire suma de 69.909,57 euro (7.767,73 mp x 9 euro/mp) reprezentând preţul real al terenului ocupat şi expropriat şi în sumă de 138.600 lei sau echivalentul în euro la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat şi expropriat pentru perioada1990-2010, respectiv contravaloarea produselor şi recoltei care s-ar fi putut obţine de pe acest teren; să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată al despăgubirilor, iar plata să fie făcută în lei la cursul oficial de schimb al B.N.R. din data efectivă a plăţii.
Prin întâmpinare, pârâtul statul român prin SC H. SA a solicitat respingerea acţiunii în principal ca inadmisibilă, prematură şi în subsidiar ca nefondată. S-a mai invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA pentru plata despăgubirilor.
De asemenea, pârâtul statul român prin SC H. SA a formulat o cerere de chemare în garanţie a M.F.P.
Prin încheierea de şedinţă din 03 septembrie 2010 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA şi cea a inadmisibilităţii acţiunii şi au fost unite cu fondul excepţiile prematurităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 160/2012, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P., a respins cererea de chemare în garanţie şi a respins excepţiile prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D.T. A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.T. împotriva pârâtului statul român, reprezentat legal prin SC H. SA Bucureşti şi, în consecinţă, a constatat că reclamantul D.T. are calitate de persoană expropriată cu privire la terenul în suprafaţă de 7.463 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experţii R.M., M.N., I.V. şi S.M.
A obligat pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantului suma de 258.346 lei cu titlu de despăgubiri, din care 190.306 lei reprezentând contravaloare teren şi 68.040 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum şi suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată parţiale la fond. A respins în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că M.F.P. nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză, neexistând nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina M.F.P. faţă de SC H. SA care se află în subordinea M.E.C.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului acestea au fost respinse ca neîntemeiate câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de utilitate publică şi expropriată în favoarea statului întreaga suprafaţă de teren necesară amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria cu consecinţele ce decurg din Legea nr. 33/1994. Prin urmare, toţi proprietarii sau moştenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariţia Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994, şi persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă, putându-şi valorifica drepturile cuvenite în justiţie în temeiul art. 22.
Referitor la pretinsa prematuritate a acţiunii s-a reţinut că, în pofida tuturor diligenţelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a respectat şi nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu îşi poate invoca propria turpitudine în cauză.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că lucrarea de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situaţia în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.
Odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea statului român reprezentat prin SC S.P.E.E.H. SA Bucureşti. Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent.
Reclamantul D.T., în calitate de moştenitor al proprietarilor tabulari ai terenurilor expropriate, identificaţi în anexa la raportul de expertiză, a fost lipsit de dreptul de a folosi şi de a dispune de terenurile sale ocupate de pârâta SC H. SA în suprafaţă de 7.463 mp, din care 4.510,2 mp teren intravilan şi 2.953 mp teren extravilan.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 - 4 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, care în speţă se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosinţa terenului.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel, în termen legal, pârâtul statul român, prin SC H. S.A., prin administrator judiciar Euro Insolv Sprl.
Prin Decizia civilă nr. 15 din 28 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, sub aspectul despăgubirilor reprezentând folosul de tras şi, rejudecând în aceste limite, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 22.680 lei. A menţinut în rest sentinţa atacată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că reclamantul este moştenitorul proprietarilor tabulari J.A. şi J.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă şi extrasele de carte funciară (filele 3-12, 19-28, 249-261 fond), aspecte necontestate de pârât.
Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 2003 (fila 15). Conform adeverinţei din 2010 a comunei Sîntamaria Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994 (fila 13).
Contrar susţinerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren (filele 271-275, fond apel), însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafaţă, care de altfel nu a fost identificată din punct de vedere topografic. Ca urmare, susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind statul român prin SC P.E.E.H. SA.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii în acest sens. În acest scop, pârâtul i-a notificat şi pe antecesorii reclamantului (filele 65-68 fond), aceştia fiind decedaţi la momentul emiterii notificărilor.
Faţă de această stare de fapt, Curtea a apreciat ca nefondate excepţiile invocate de apelant, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelantul a susţinut în sprijinul acestei excepţii, două argumente, şi anume: că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă pentru că nu poate retroactiva, şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Aşa cum s-a reţinut, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menţionate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia civilă nr. 3383/2011).
Nu este lipsită de importanţă nici atitudinea pârâtului care, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, el însuşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi că li se cuvin despăgubiri conform legislaţiei ce reglementează exproprierea.
Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, Curtea nu a primit argumentele apelantului-pârât că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi ea nu îşi poate produce efecte ultraactiv.
Pentru cele expuse, s-a constatat că instanţa de fond, în mod corect, a respins excepţia inadmisibilităţii.
În ce priveşte excepţia prematurităţii, motivată de nedovedirea parcurgerii procedurilor Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 33/1994, Curtea a constatat că susţinerile apelantului sunt, de asemenea, nefondate, întrucât nu pot fi imputate reclamantului nici lipsa finalizării procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de construcţiile hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate. Contrar susţinerilor apelantului, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul, statul român, este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-a constatat că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, în temeiul Legea nr. 18/1991, iar îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de statul român prin demararea procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariţia H.G. nr. 392/2002.
Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care li s-a recunoscut antecesorilor reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza că reclamantul nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acţiunii de faţă, acestuia să i se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptăţit să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificări. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă.
Reclamantul a justificat legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin titlul de proprietate din 2003 şi adeverinţa din 2010 statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului. Ca urmare, reclamantul are cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).
În speţă, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate de moştenitor ai proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, Curtea a constatat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă.
Apelantul a invocat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor.
Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în discuţie a fost recunoscut, pârâtul notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar - acte de stare civilă, certificat de moştenitor, arbore genealogic - reclamantul este succesorul proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu. Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate şi în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune care este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară.
Câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor după aceştia, Curtea nu poate primi argumentele apelantului în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.
Apelantul a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., însă această critică a fost înlăturată cu motivarea că pârâta nu a stat în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. 392/2002. Ca urmare, se constată că prima instanţă, în mod corect, a respins cererea de chemare în garanţie.
În ceea ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, Curtea a constatat că prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză.
Curtea a constatat ca fiind nefondate susţinerile apelantei pârâte cu privire la valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat.
Dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce priveşte calculul cuantumului despăgubirilor, că experţii şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Cum în cauză experţii au arătat că în zonă nu sunt tranzacţii cu imobilele de acelaşi fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacţii (contractul depus neavând relevanţă deoarece este încheiat cu 10 ani în urmă), în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a preţului.
Dintre toate variantele, instanţa de fond a ales-o pe cea care a stabilit valoarea cea mai mică, respectiv de 190.306 lei (5,93 euro/mp), valoare pe care reclamantul nu a contestat-o.
În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă a adus critici sub un dublu aspect: în primul rând a criticat cuantumul acestora, iar în al doilea rând s-a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, susţinând că reclamantul ar fi putut fi îndreptăţit la acordarea acestor despăgubiri doar pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei acţiunea în pretenţii fiind prescrisă.
Pentru a compara cuantumul lipsei de folosinţă determinat la fond şi în apel, este necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experţii să aibă în vedere aceeaşi distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experţii la fond este cea obiectivă şi corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.
Modalitatea de calcul folosită în apel a fost înlăturată, deoarece expertul a stabilit arbitrar, fără niciun argument tehnic şi obiectiv, suprafeţele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi.
În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, d reptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Curtea nu a primit susţinerile reclamantului-intimat în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii şi nu că este anterior acesteia.
Eventualul prejudiciu produs prin expropriere, ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
În cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, pârâtul statul român prin SC S.P.E.E.H.H. SA şi apelantul-reclamant D.T., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul statul român prin SC S.P.E.E.H.H. SA a arătat că este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care consacră principiul neretroactivităţii acesteia.
În mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafeţe de 685 ha de teren situate în judeţul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.
Terenurile au fost trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, din patrimoniul cărora au fost preluate şi expropriate.
Reţinerile instanţei de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă, ocuparea şi începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiţii precum şi a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuţie.
Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, aşadar nu a fost preluat din proprietatea şi posesia reclamantului ori a antecesorilor lui în vederea realizării obiectivului de interes naţional.
Intimatul-reclamant nu a probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declaraţia martorului administrată în dosarul de fond şi reţinerile experţilor din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză.
Cum în speţă reclamantul nu a făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, în speţă nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994 deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor”, astfel încât acţiunea întemeiată pe aceste dispoziţii este inadmisibilă.
Art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii, vizează exact situaţia existentă în speţă, astfel încât trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin aceea că includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.
Nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acţiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariţiei acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situaţia regăsită în prezenta speţă în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în temeiul Legii nr. 1/2000.
Recurentul apreciază că, în situaţia în care se va constata că acţiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 şi, pe cale de consecinţă prematuritatea promovării prezentei acţiuni. De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamantul trebuia sancţionat cu respingerea acţiunii ca fiind prematur introdusă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute, recurentul susţine că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este statul român, care a concesionat societăţii care îl reprezintă aceste obiective şi terenuri, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional, bunurile în litigiu aparţinând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.
În cazul în care instanţa reţine îndreptăţirea reclamantului la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reţinute în sarcina SC H. SA, ci a statului român, prin entitatea în măsură să facă aceste plaţi, în speţă M.F.P.
Deşi s-a solicitat prin cererea de chemare în garanţie introducerea în cauză a M.F.P. ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, Curtea de Apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Hidroelectrica S.A sub aspectul plăţii despăgubirilor, ceea ce face incident în speţă motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, recurenta susţine că nu este făcută dovada unei vocaţii succesorale concrete.
Probatoriul administrat în speţă nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară şi ţinând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.
Reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.
Mai mult decât atât, reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.
Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică şi de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.
În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgenţă procedura privind notificarea persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.
SC H. SA a demarat procedura de expropriere înţelegând să îşi clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamantului este pentru simplul motiv că aceştia apăreau în cartea funciară şi doar pentru că C.A.P.-ul nu îşi intabulase dreptul de proprietate, aşa fiind procedura la acel moment.
Reclamantul din prezenta cauză nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că acesta a acceptat în mod tacit oferta de preţ propusă. Reclamantul nu a depus niciodată actele doveditoare ale calităţii de proprietar al acestor terenuri (certificate de moştenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.
Instanţa de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reţine că „reclamantul nu a avut cunoştinţă de aceste notificări”, iar pe de altă parte reţine că „pârâta l-a notificat pe acesta în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994”.
Aceste aspecte greşit reţinute de instanţa de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a M.F.P., H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit că exproprierea este făcută de statul român prin SC H. SA. Expropriatorul este statul român iar obiectivul este declarat de interes naţional.
SC H. SA este o persoană juridică de drept privat şi nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.
În aceste condiţii, statul, ca unic beneficiar al investiţiei respective, ca singur organism îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speţă plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi.
Pe fondul cauzei, recurenta critică valorile indicate de experţi ca fiind stabilite arbitrar. În opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice şi nereale şi nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experţii reţinând că în zonă nu există o piaţă a terenurilor.
Apreciază ca neprobată existenţa dreptului de proprietate al reclamantului (direct sau prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări, întrucât la momentul deversării lacului de acumulare terenul era proprietatea fostei C.A.P.
În opinia sa, intimatul-reclamant nu ar fi îndreptăţit să primească preţul propus prin notificarea transmisă, întrucât nu societatea este vinovată de pasivitatea acestuia care nu a înţeles să formuleze în termen legal întâmpinare la propunerea formulată şi nu a răspuns solicitărilor făcute în vederea completării dosarelor privind dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri.
În mod nejustificat instanţa de fond şi, ulterior, instanţa de apel au acordat reclamantului despăgubirile menţionate în sentinţa de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, deşi acestea au fost criticate de către recurentă prin obiecţiuni şi chiar printr-o solicitare de contraexpertiză.
2. În motivarea recursului declarat, reclamantul D.T. a făcut referire la motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
În considerentele hotărârii atacate se recunoaşte şi se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că iniţial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990 şi exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, dar se concluzionează că dreptul la acţiune privind acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat curge de la data notificării realizate în temeiul Legii nr. 33/1994, respectiv din anul 2002. Aceste notificări (filele 65-66 din dosarul de fond) au fost făcute de către expropriator către antecesorii reclamantului: J.P., R.A., J.l., J.S., care însă nu l-au primit pentru simplul motiv că decedaseră anterior anului 1990. Dacă, potrivit tezei instanţei de apel, dreptul la acţiune, privind valoarea terenului, s-ar naşte de la data acestor notificări, respectiv din anul 2002, atunci s-a prescris şi dreptul reclamantului de a cere despăgubiri constând în valoarea terenului deoarece acţiunea reclamantului având acest obiect a fost introdusă la instanţa competentă doar în anul 2010.
Un alt argument adus în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este şi cel menţionat la pag. 12 alin. (3) din considerentele hotărârii atacate, în care instanţa reţine pe de o parte că „în ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani”, pentru ca mai apoi să arate că reclamantul a solicitat în subsidiar despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, luând în considerare actul exproprierii, H.G. nr. 392/2002. Astfel, apare ca neclar momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru lipsa de folosinţă.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a interpretat greşit acţiunea formulată de reclamant, considerând-o ca o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsa de folosinţă pentru terenul ocupat şi expropriat. În realitate, acţiunea civilă formulată de reclamant este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 1 - 4, art. 21, 26 şi art. 30 şi art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) și (3) din Constituţia României, art. 61 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acţiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal: constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv, şi un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat şi echivalentul lipsei de folosinţă. Acţiunile complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către majoritatea autorilor din literatura juridică.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a interpretat greşit atât dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât şi pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat, constând în valoarea terenului şi prejudiciul adus acestuia cu ocazia exproprierii, sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziţii care se aplică cu precădere şi atunci când vin în concurs cu cele de drept comun. Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece nu face nicio referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului şi nici o distincţie în privinţa unor categorii de prejudicii relative, este de maximă generalitate şi se interpretează în sensul că în noţiunea de prejudiciu se include şi se subsumează şi despăgubirea constând în lipsa de folosinţă asupra terenului expropriat, de la data exproprierii şi până la data plăţii despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătoreşti prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.
Cu alte cuvinte, prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat, deci nu poate avea alte cauze şi temeiuri juridice.
Dreptul la acţiune privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenţionat nu se poate naşte decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acţiune şi cum termenul de prescripţie se calculează de la data naşterii dreptului la acţiune, reclamantul-intimat este îndreptăţit, în propria sa cerere, la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului, cel puţin de la data exproprierii (anul 2002), dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului (anul 1990).
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.
1. Cu privire la recursul declarat de pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC P.E.E.H.H. SA, Înalta Curte constată următoarele:
Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamantului, conform menţiunilor de carte funciară, această calitate nefiind contestată.
Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".
Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deşi fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foştilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceştia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foştilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri, deşi aceştia erau decedaţi la acel moment.
Recurenta susţine că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafaţa de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în faţa instanţei de apel.
Prin urmare, în perioada 1990-2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a aflat în proprietatea statului român în absenţa unui titlu valabil, aspect care constituie un fapt ilicit şi determină analizarea cererii de acordare de despăgubiri pentru această perioadă în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor expropriate în temeiul legii. Ca excepţie, în perioada 2000-2002, ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri este constituit de această lege specială care, la rândul său îşi încetează efectele ca efect al exproprierii legale a terenului prin H.G. nr. 392/2002, care determină incidenţa Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.
În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în perioada 1989-2010.
Dacă în privinţa despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispoziţiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru perioada 1990-2010, urmează a se face distincţie între perioada anterioară şi cea ulterioară exproprierii prin H.G. nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenţii este diferit.
Astfel, ca urmare a absenţei unui titlu valabil al statului, în perioada 1990-2000 aceste despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale, iar în perioada 2000-2002 în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G. nr. 392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noţiunea de prejudiciu urmând a fi analizată în temeiul accepţiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994.
În contextul menţionatei succesiuni în timp a legilor de reparaţie şi a faptului ca exproprierea de fapt nu atrage incidenţa Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată susţinerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determina ca prezenta acţiune să devină inadmisibilă.
Recurenta invocă inadmisibilitatea acţiunii şi în raport de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 1/2000.
Deşi la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare şi art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situaţia imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepţiei inadmisibilităţii, pentru două considerente.
Primul este acela că, în forma iniţială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, situaţie care se regăseşte în speţă numai pentru perioada 2000-2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi până la preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.
În urma modificării aduse art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiţia preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.
Întrucât Legea nr. 1/2000 se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor de către stat prin expropriere.
În aplicarea principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002, acestea putând fi invocate ca temei juridic numai pentru despăgubirile rezultate din preluarea imobilului de către stat în perioada 2000-2002.
De asemenea, admisibilitatea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează şi pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O., care cere ca accesul la justiţie să fie efectiv.
Această cerinţă nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantului să iniţieze o nouă procedură, în condiţiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii reclamantului, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase.
Prin urmare, dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acţiuni.
Celelalte critici în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii privesc lipsa calităţii de proprietari ai autorilor reclamantului asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurentul invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menţionată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptăţite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii. Recurentul susţine că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamantului.
Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acţiunii, fiind maidegrabă o critică de nelegalitate.
Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalităţii soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Recurentul a criticat şi soluţia dată excepţiei prematurităţii, arătând că cererea de chemare în judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 33/1994 şi a Legii nr. 18/1991, legi în temeiul cărora puteau fi obţinute despăgubiri.
Înalta Curte observă că reclamantul a dat dovadă de maximă diligenţă pentru valorificarea dreptului său solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea Titlului de proprietate din 2003 pentru acea suprafaţă de teren, proprietate a autorilor săi, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002. Conform adeverinţei din 2010 a comunei Sîntămăria Orlea, pentru acest teren reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura Legii nr. 33/1994. Acesta procedură a fost iniţiată, dar nu este finalizată.
Prin urmare, reclamantului i s-a comunicat că nu poate beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul juridic al terenului s-a modificat, iar procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 33/1994 se află în curs.
În aceste condiţii, aplicarea sancţiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere intereselor reclamantului care şi-ar vedea zădărnicite şansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condiţiile în care obligaţia finalizării acestei proceduri revenea statului. Statul, reprezentat legal de recurentă, nu îşi poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea procedurii, pentru a pretinde sancţionarea persoanei îndreptăţite prin respingerea cererii ca prematură.
Nici criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.
Înalta Curte observă că prima instanţă de fond a obligat pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantului suma de 258.346 lei cu titlu de despăgubiri, din care 190.306 lei reprezentând contravaloare teren şi 68.040 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum şi suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată parţiale la fond, soluţie menţinută în parte de către instanţa de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras.
Cuprinsul acestei dispoziţii relevă în mod neechivoc că debitor al obligaţiei de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligaţiei ce face parte din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.
Instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002.
Această motivare nu atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocă ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluţiei date acestei excepţii, întrucât SC H. SA nu putea fi obligată la plată, cât timp nu este calitatea de parte în proces.
Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes naţional, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat în garanţie, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.
Însă SC H. SA nu poate „cădea în pretenţiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că nu justifică un interes pentru formularea unei astfel de cereri. Mai mult, nu s-a invocat nici un temei care să justifice existenţa unui raport juridic în temeiul căruia recurenta să se poată îndrepta împotriva M.F.P.
Greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual active este motivată de faptul că reclamantul nu a dovedit vocaţie concretă la moştenire, întrucât autorii săi nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării acestuia de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susţine în consecinţă că, atâta vreme cât foştii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparaţie, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută autorilor reclamantului în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaştere a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, ci doar declanşarea procedurii pentru clarificarea situaţiei juridice a terenurilor.
Înalta Curte apreciază aceste apărări ca nefondate pentru următoarele considerente: autorii reclamantului au fost proprietari ai terenului în litigiu la momentul preluării acestuia de către stat prin cooperativizare, aspect de altfel, necontestat. Menţionarea lor ca proprietari în cartea funciară şi în prezent dovedeşte numai faptul că imobilul nu a fost înstrăinat anterior cooperativizării, astfel că reclamantul este persoană îndreptăţită să solicite despăgubiri în temeiul legilor de reparaţie, în calitate de moştenitor al foştilor proprietari.
Întrucât terenul în litigiu a trecut iniţial în proprietate statului ca urmare a cooperativizării, reclamantul a urmat procedura Legii nr. 18/1991, ca primă lege specială de reparaţie, obţinând Titlul de proprietate din 2003 numai pentru o parte din terenul deţinut în proprietate, iar pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, prin adresa din 2010 a comunei Sîntamaria Orlea, i s-a recomandat să urmeze procedura Legii nr. 33/1994 privind exproprierea.
Odată cu emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care a fost expropriat şi terenul în litigiu, procedura Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materie de expropriere, a fost iniţiată, autorii reclamantului fiind notificaţi cu propunere de despăgubiri de către expropriator.
Ca atare, reclamantul a urmat procedura legilor de reparaţie, atât a Legii nr. 18/1991, cât şi a Legii nr. 33/1994, însă instituţiile competente au apreciat că terenul în litigiu intră numai sub incidenţa Legii nr. 33/1994 şi au recunoscut calitatea autorilor reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, prin emiterea notificării cu propunere de despăgubiri e numele autorilor săi.
Recunoaşterea de către expropriator a calităţii de foşti proprietari ai imobilului în litigiu în persoana autorilor reclamantului naşte în patrimoniul acestora o speranţă legitimă, constând într-o creanţă născută din dreptul la despăgubiri.
Această speranţa legitimă, protejată de art. 1 al Primului Protocol al C.E.D.O., se întemeiază pe faptul că respectiva creanţă are valoare patrimonială, câtă vreme se bucură de o bază suficientă în dreptul intern.
Prin recunoaşterea parţială a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului cu privire la partea din teren care intra sub incidenţa Legii nr. 18/1991, prin recomandarea ca pentru restul terenului, care face obiect al prezentului litigiu, să se urmeze procedura de expropriere conform Legii nr. 33/1994, prin demararea acestei proceduri în baza H.G. nr. 392/2002 şi notificarea autorilor reclamantului cu propunere de acordare de despăgubiri există o bază suficientă în dreptul intern.
Reclamantul a îndeplinit condiţia parcurgerii procedurilor legale şi a recunoaşterii de către instituţiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că acesta îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecţie în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparaţie şi a devenit speranţă legitimă prin verificarea, de către instituţiile competente, a îndeplinirii condiţiilor legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanţă în acest context, reclamantul dobândeşte o speranţă legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei, deoarece se află sub protecţia sa.
Reclamantul îşi justifică astfel vocaţia concretă la moştenire întrucât, în momentul notificării, în patrimoniul autorilor reclamantului s-a născut o speranţă legitimă, care poate fi transmisă pe cale succesorală. Numai de la acest moment reclamantul poate pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost produs, deoarece numai de la acest moment s-a reîntors în patrimoniul său o valoare patrimonială protejată de art. 1 al Primului Protocol la Convenţie ca măsură reparatorie pentru dreptul de proprietate de care a fost privat prin cooperativizare.
Apărarea recurentei potrivit cu care notificările, emise în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, nu fac dovada recunoaşterii dreptului de proprietate, ci declanşează procedura de clarificare a situaţiei juridice a terenului nu pot fi primite întrucât notificarea proprietarilor are loc ulterior clarificării situaţiei juridice a terenului expropriat, realizată în temeiul art. 8 şi 12 al Legii nr. 33/1994, astfel cum rezultă din chiar numerotarea articolelor.
Conform art. 8 al Legii nr. 33/1994, „Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei”, iar în art. 12 al Legii nr. 33/1994 se prevede că „După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire”. Întrucât lucrarea se va înscrie în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, iar acestea trebuie aprobate conform legii, este evident că toate aspectele referitoare la situaţia juridică a terenurilor sunt clarificate anterior notificării.
Astfel, sunt identificate terenurile care vor fi expropriate cât şi proprietarii afectaţi, după care are loc notificarea.
Nu constituie un argument pertinent în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active nici faptul că reclamantul nu a formulat întâmpinare în condiţiile Legii nr. 33/1994 şi că nu a depus actele necesare în scopul finalizării procedurii de expropriere, câtă vreme notificările formulate în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994 au fost comunicate autorilor reclamantului, decedaţi la acel moment, iar nu reclamantului. Prin urmare, acesta nu putea formula întâmpinare, nefiind încunoştinţat despre declanşarea procedurii Legii nr. 33/1994. În condiţiile în care oferta de despăgubire nu i-a fost comunicată, nu se poate susţine că reclamantul a acceptat-o tacit. De asemenea, nu i se poate imputa că nu s-a supus obligaţiilor legale impuse de o procedură de care nu a avut cunoştinţă.
Cu privire la procedura de notificare, instanţa de apel a reţinut că notificarea a fost adresată autorilor reclamantului, iar nu reclamantului astfel că, sub acest aspect, nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulţumită de valorile despăgubirilor stabilite de experţi, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri asemănătoare, întrucât nu ar exista o piaţă a terenurilor din zonă. Celelalte argumente aduse în susţinere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calităţii procesuale active de către reclamant.
Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluţionare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.
Înalta Curte observă că raportul de expertiză efectuat în primă instanţă a luat în considerare alte metode de stabilire a preţului, deoarece nu existau comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, întrucât terenuri asemănătoare cu cel în litigiu se află sub ape, neputând fi tranzacţionate pe piaţă.
Recurenta nu a precizat care ar fi comparabilele pe care instanţa trebuia să le solicite pentru o corectă aplicare a art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, însă afirmă că puteau fi acordate cel mult despăgubiri în cuantumul propus prin notificare.
Această susţinere nu poate fi primită deoarece introduce un criteriu de cuantificare a despăgubirilor stabilit în mod unilateral de către pârât, cu privire la care reclamantul nu poate formula obiecţiuni, încălcându-se principiul egalităţii de arme în administrarea probelor.
Înalta Curte consideră că au fost respectate dispoziţiile art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 întrucât metodele de stabilire a preţului menţionate anterior prezintă caracter obiectiv, iar dintre acestea a fost aleasă varianta cu valoarea cea mai mică, pe care reclamantul nu a contestat-o.
2. Analizând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul invocă mai multe argumente.
Primul se referă la reţinerea de către instanţă a două momente la care a avut loc exproprierea: în fapt, în anul 1990, iar în temeiul unui act de expropriere, în anul 2002, pentru ca mai apoi, în ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat, instanţa să aprecieze că momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel la care s-a realizat notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, adică anul 2002. Recurentul apreciază că motivarea este contradictorie deoarece, raportat la acest moment, dreptul la acţiune ar fi fost prescris.
Înalta Curte consideră că raţionamentul instanţei de apel nu este contradictoriu, deoarece nu prezintă relevanţă distincţia dintre momentul preluării imobilului în fapt şi cel al exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002 pentru curgerea termenului de prescripţie al dreptului la acţiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în valoarea terenului expropriat.
Cuantumul măsurilor reparatorii constând în valoarea terenului expropriat se identifică după criteriile prevăzute în temeiul legii speciale privind exproprierea în vigoare în 2002 care, astfel cum s-a arătat în precedent, este Legea nr. 33/1994.
Relevanţă pentru determinarea temeiului juridic al cererii având ca obiect plata contravalorii imobilului expropriat prezintă numai momentul exproprierii legale, deci anul 2002, nu şi momentul la care se susţine că a avut loc o expropriere în fapt, respectiv anul 1990, întrucât potrivit art. 3 al Legii nr. 33/1994, utilitatea publică se poate declara numai în temeiul legii.
Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”, iar dreptul la acţiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru imobilul expropriat se naşte în momentul în care persoana expropriată a luat cunoştinţă despre măsura exproprierii şi despre despăgubirea propusă. O astfel de încunoştinţare a fost realizată prin notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994.
Ca atare, este legală concluzia instanţei de apel că termenul de prescripţie curge de la momentul notificării.
Însă imediat începerii curgerii sale, termenul de prescripţie a fost suspendat, întrucât notificarea a fost realizată pe numele unor persoane decedate, astfel încât reclamantul, în calitate de moştenitor legal, s-a aflat în imposibilitate de a face acte de întrerupere, ceea ce determină incidenţa art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Suspendarea a subzistat până la data la care reclamantul a luat cunoştinţă despre măsura exproprierii şi a despăgubirilor propuse de către expropriator. Acest moment poate fi stabilit cu certitudine doar prin raportare la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată de către reclamant al cărui obiect dovedeşte că fusese încunoştinţat drepturile recunoscute autorilor săi.
Suspendarea a încetat în anul 2010, când a fost introdusă acţiunea, astfel încât dreptul la acţiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în contravaloarea terenului, născut în anul 2002, nu este prescris după 7 ani, când a fost introdusă acţiunea, fiind suspendat în tot acest răstimp, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.
Un al doilea argument adus în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constă în motivarea contradictorie cu privire la momentul avut în vedere pentru începerea curgerii termenului de prescripţie al dreptului la acţiune referitor la acordarea despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă a terenului expropriat. În opinia recurentului-reclamant nu este clar dacă instanţa de apel s-a raportat la anul 1990 sau la anul 2002.
Înalta Curte observă că cele două momente de referinţă reflectă situaţia juridică a terenului care a fost „expropriat în fapt” în anul 1990, pentru ca în anul 2002 să facă obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392. De aceea şi pretenţiile reclamantului vizează ambele două momente.
Întrucât criticile au repercusiuni asupra stabilirii momentului curgerii termenului de prescripţie pentru cererea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului expropriat, nu pot fundamenta motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant precizează că instanţa de apel a interpretat greşit art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 care, nefăcând nici o referire la natura prejudiciului cauzat, este de maximă generalitate, incluzând în cadrul despăgubirilor acordate pentru expropriere şi lipsa de folosinţă a terenului. S-a făcut, în opinia recurentului-reclamant, o greşită interpretare a art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul la acţiune cu privire la această categorie de despăgubiri se naşte din momentul sesizării instanţei de către expropriator, în temeiul art. 21 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, iar cum o astfel de sesizare nu s-a realizat, reclamantul este îndreptăţit la contravaloarea lipsei de folosinţă începând cu anul 2002, dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului, anul1990.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a modificat soluţia primei instanţe de fond doar prin restrângerea intervalului pentru care a fost acordată contravaloarea lipsei de folosinţă, la termenul de prescripţie de 3 ani.
Astfel, ambele instanţe de fond au apreciat că reclamantul este îndreptăţit să primească şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, anterior introducerii acţiunii. Deşi instanţa de apel motivează în principal nelegalitatea acordării acestor despăgubiri, în subsidiar recunoaşte posibilitatea recunoaşterii acestui drept, considerând că în noţiunea de prejudiciu, la care face referire art. 26 al Legii nr. 33/1994, intră şi contravaloare lipsei de folosinţă a terenului, dovadă fiind menţinerea în apel a soluţiei de acordare a acestei categorii de despăgubire.
Îndreptăţirea reclamantului la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă nu face obiect al nici unui recurs, deci nu poate fi reanalizat.
În ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie al dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosinţă, Înalta Curte consideră că trebuie să se aibă în vedere natura unui astfel de prejudiciu, rezultând din izvorul său.
Din coroborarea art. 3 şi art. 31 alin. (1) ale Legii nr. 33/1994 rezultă că exproprierea se realizează numai în temeiul unui act normativ, iar punerea în posesie a expropriatorului are loc după constatarea de către instanţă a îndeplinirii obligaţiilor privind despăgubirea, stabilite prin hotărâre judecătorească. Ca atare, pierderea posesiei imobilului de către expropriat anterior acestui moment constituie o faptă ilicită care antrenează răspunderea civilă delictuală. Totodată, se observă că izvorul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este diferit de cel al despăgubirilor care se referă la valoarea imobilului expropriat, care este un fapt licit, rezultând din puterea legii.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deci din momentul deposedării.
Lipsa de folosinţă pretinsă constă în pierderea suferită ca urmare a imposibilităţii cultivării agricole a terenului expropriat ca urmare a pierderii posesiei. Datorită periodicităţii pe care o presupun culturile agricole, devine incident art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, fiind vorba despre prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Ca atare, primul termen de prescripţie a început să curgă încă de la momentul deposedării, împlinindu-se după o perioadă de 3 ani, reclamantul rămânând îndreptăţit la despăgubiri numai pentru ultimii trei ani anteriori datei formulării prezentei acţiuni, corespunzători termenului general de prescripţie de 3 ani.
În cazul despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosinţă, suspendarea cursului prescripţiei nu mai poate fi invocată întrucât faptul ilicit al deposedării putea fi cunoscut, persoanele care se considerau îndreptăţite la obţinerea contravalorii lipsei de folosinţă nefiind împiedicate să acţioneze de un caz de forţă majoră pentru a fi incident art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă greşita calificare a naturii juridice a cererii de chemare în judecată ca fiind o cerere pur patrimonială, în despăgubiri deşi, în opinia sa, această cerere are natura unei acţiuni mixte, care vizează atât constatarea unui drept real, cât şi acordarea de despăgubiri, iar acţiunea mixtă este imprescriptibilă. Prin aceasta recurentul-reclamant susţine implicit că este greşită aprecierea capătului doi al cererii ca fiind supus regulilor prescripţiei extinctive.
Se constată însă că şi această critică se circumscrie tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, care nu se confundă cu cererea de chemare în judecată.
Actul juridic dedus judecăţii constituie manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, pe când cererea de chemare în judecată constituie actul de procedură prin care se pune în mişcare acţiunea civilă. Astfel, interpretarea actului juridic dedus judecăţii, la care face referire art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este echivalentă cu greşita calificare a acţiunii civile, care poate constitui doar motiv de aplicare greşită a legii care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Calificarea prezentei acţiuni civile ca fiind o acţiune mixtă, adică o acţiune care împrumută caracteristicile unei acţiuni reale, personale şi în constatare, este invocată de către recurentul-reclamant pentru a justifica imprescriptibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosinţă.
Cererea de chemare în judecată are un prim capăt de cerere principal, cel prin care se solicită constatarea calităţii reclamantului de proprietar al terenului expropriat şi un al doilea capăt de cerere, accesoriu, constând în obligarea pârâtului la plata de despăgubiri (reprezentând contravaloarea terenului şi a lipsei de folosinţă), deoarece acordarea de despăgubiri depinde de soluţia dată cererii principale.
Înalta Curte nu îşi însuşeşte opinia doctrinară invocată de recurent, potrivit căreia acţiunea mixtă ar avea caracter imprescriptibil, întrucât nu se poate susţine că dreptul de creanţă, supus prescripţiei, ca drept patrimonial, ar deveni imprescriptibil doar în considerarea caracterului său accesoriu faţă de acţiunea în constatare, care este imprescriptibilă.
Deşi doctrina nu constituie izvor de drept, chiar opiniile doctrinare sunt divergente atât în ceea ce priveşte acceptarea calificării acţiunilor în acţiuni reale, personale şi mixte, cât şi asupra imprescriptibilităţii acţiunilor mixte.
În doctrină este exprimată şi opinia potrivit căreia problema prescriptibilităţii acţiunilor mixte nu depinde de calificarea dată acestora, ci se determină de la caz la caz, în funcţie de calificarea dată în concret acţiunii sau capetelor de cerere formulate în cuprinsul aceleiaşi acţiuni, după cum dreptul pretins dedus judecăţii este patrimonial sau extrapatrimonial, real sau de creanţă.
Cum prin ambele capete ale cererii de chemare în judecată se valorifică drepturi patrimoniale, Înalta Curte consideră că ambele capetele de cerere sunt supuse prescripţiei, în temeiul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.
Însă capătul 1 al cererii, punând în mişcare o acţiune în constatare, are caracter imprescriptibil, caracter recunoscut acestui tip de acţiune tocmai în considerarea faptului că nu urmăreşte realizarea dreptului, prin obţinerea unui folos imediat, caz în care acţiunea în constatare ar deveni inadmisibilă, potrivit art. 111 C. proc. civ.
Întrucât prin capătul doi al prezentei acţiuni reclamantul tinde la valorificarea dreptului de a obţine măsuri reparatorii, deci la obţinerea unui folos material, caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatare nu se poate extinde, deoarece ar dispare raţiunea pentru care a fost recunoscut.
Totodată, Înalta Curte consideră că regula prescriptibilităţii în materia acţiunilor întemeiate pe drepturi patrimoniale nu poate fi înlăturată de caracterul accesoriu al unei asemenea cereri faţă de o cerere principală în constatare, care este imprescriptibilă.
Astfel fiind şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.T. şi de pârâtul statul român prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 15 din 28 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5432/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5464/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
