ICCJ. Decizia nr. 5488/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5488/2013
Dosar nr. 39207/3/2012
Şedinţa din camera de consiliu din 26 noiembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 9 octombrie 2012 reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C.R.E.D.I.D.A.M. - a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei SC A.O. SRL la plata sumei de 5090, 82 lei (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie aferentă perioadei 01 ianuarie 2008-31 martie 2010, a sumei de 5.042, 82 lei, penalităţi de întârziere calculate pentru facturile fiscale restante şi la plata sumei de 11.853,78 lei (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie aferentă perioadei 01 aprilie 2010-20 iunie 2012.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâta avea obligaţia legală să achite remuneraţia datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, respectiv restaurant, bar de zi, hotel de 3 stele, magazin staţie P. din Şos. Alba Iulia şi magazin staţie P. din str. Dima.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, deoarece faţă de disp. art. 5 şi 7 C. proc. civ. competenţa aparţine Tribunalului Sibiu, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Totodată, pârâta a susţinut excepţia nulităţii absolute a autorizaţiei/licenţei pentru comunicarea publică a fonogramelor.
Prin sentinţa civilă nr. 764/2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Sibiu, reţinând spre soluţionare cererea doar în limita pretenţiilor aferente perioadei ianuarie 2008 - aprilie 2008, pentru care a format un dosar nou, urmare a disjungerii.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere împrejurarea că sediul pârâtei este în Sibiu, şi că nu se mai pot reţine prevederile referitoare la art. 10 pct. 1 C. proc civ. privind competenţa în materie contractuală, competenţă care este într-adevăr alternativă, deoarece din interpretarea coroborată a art. VI şi VII din cele două licenţe rezultă încetarea de drept a autorizaţiei pentru întârzieri la plată mai mult de 90 de zile. În raport de această situaţie s-a reţinut că cererea nu mai este una bazată pe contract, ci este o cerere de despăgubiri, care atrage competenţa de la domiciliul pârâtului.
La data de 22 mai 2013, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, care la termenul din 19 septembrie 2013 a reţinut-o spre soluţionare, cu privire la excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de reclamant.
Prin sentinţa nr. 1102 din 19 septembrie 2013, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalului Sibiu, a reţinut că prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat plata remuneraţiei datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, invocând autorizaţia /licenţă neexclusivă, autorizaţie cu caracter parţial contractual, în care se reţine că orice litigii intervenite între părţi privind interpretarea şi executarea autorizaţiei se vor soluţiona de instanţele competente material din Bucureşti.
S-a mai avut în vedere că atâta vreme cât se invocă plata unor astfel de sume pe baza actului menţionat, instanţa sesizată nu putea, înainte de orice dezbatere asupra fondului cauzei, să reţină că a intervenit rezilierea de drept a contractului şi că urmare faptul că nu ar mai exista un contract nu ar mai exista o competenţă teritorială alternativă dată de art. 10 pct. 1 C. proc. civ. Competenţa nu se determină în raport de temeinicia pretenţiilor, ci doar în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.
În altă ordine de idei Tribunalul Sibiu a constatat că şi în situaţia în care acţiunea ar fi una în despăgubiri bazată pe existenţa unui fapt ilicit constând în neîndeplinirea unor obligaţii legale, potrivit art. 10 pct. 8 C. proc civ, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit mai este competentă în afară de instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, instanţa în circumscripţia căruia s-a săvârşit acest fapt, or invocându-se neîndeplinirea unor obligaţii legale imperative se consideră că faptul ilicit a fost săvârşit la locul unde aceste obligaţii trebuiau executate, adică la sediul reclamantului.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei SC A.O. SRL la repararea prejudiciului cauzat Centrului Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C.R.E.D.I.D.A.M. constând în remuneraţia echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizualului începând cu data de 01 aprilie 2010-30 iunie 2012.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în drept pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, precum şi ale art. 1166 din noul C. civ.
Într-adevăr, la cerere s-a ataşat licenţa neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial şi a reproducerilor acestora, acordată pârâtei la data de 12 decembrie 2012 pentru o perioadă de un an, în care la art. VII se arată că eventualele litigii vor fi soluţionate de către instanţa de judecată competentă din Bucureşti la care s-a făcut referire cu ocazia declanşării conflictului de competenţă.
Reclamantul nu îşi întemeiază însă cererea pe acest act, ci susţine că valabilitatea licenţei este condiţionată de achitarea remuneraţiei echitabile. În acest sens, în art. VI pct. 4 din licenţa neexclusivă se prevede că autorizaţia încetează de plin drept în cazul întârzierilor de plată mai mari de 90 de zile de la data scadenţei.
Clauza contractuală se referă deci la obligaţii derivate din contracte, aşadar la o răspundere contractuală.
Este de reţinut faptul că pentru pretenţiile solicitate de reclamant aferente perioadei 1 aprilie 2010- 30 iunie 2012 nu există prevederi contractuale şi în aceste condiţii, devin aplicabile dispoziţiile codului de procedură civilă în materia competenţei.
Conform dispoziţiilor art. 5 teza I C. proc. civ. „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.” – normă care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are sediul pârâtul.
Principiul consacrat de art. 5 C. proc. civ. este adaptat de legiuitor în mod corespunzător şi pentru acţiunile îndreptate împotriva persoanelor juridice.
În acest sens, art. 7 alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea îndreptată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.
Şi în condiţiile în care reclamantul invocă întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, sunt atrase în discuţie şi dispoziţiile art. 10 pct. 8 C. proc. civ., conform cărora, în afară de instanţa de domiciliu a pârâtei, mai este competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
În aplicarea prevederilor mai sus citate, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanţa domiciliului pârâtului şi instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Or, Tribunalul Bucureşti nu este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza în niciuna din ipotezele prevăzute de competenţa alternativă reglementată de dispoziţiile legale enunţate, dreptul de opţiune aparţinând oricum reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ.
Pârâta îşi are sediul social în Sibiu iar reclamantul pretinde săvârşirea faptului ilicit în aceeaşi locaţie.
Faţă de considerentele reţinute, soluţionarea pricinii este de competenţa Tribunalului Sibiu, în favoarea căruia urmează a fi stabilită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5474/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5491/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
