ICCJ. Decizia nr. 5593/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5593/2013
Dosar nr. 8730/2/2011
Şedinţa publică din 3 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 19 octombrie 1995, S.T. a solicitat Tribunalului Municipiului Bucureşti - în contradictoriu cu SC H.N. SA şi Consiliul local al Municipiului Bucureşti - să oblige pârâţii a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 300 m.p., situat în Bucureşti, str. Năvodari nr. 13, sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că terenul a fost dobândit prin succesiune de la autorii săi - s-au invocat menţiunile din certificatul de moştenitor nr. x/1972 - şi a fost preluat de Stat prin Decretul de expropriere nr. 39/1973, ulterior construcţia fiind demolată, iar terenul rămânând „neutilizat”, nemişcătorul fiind şi în prezent liber, neafectat de detalii de sistematizare.
După două cicluri procesuale, finalizate prin casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 742 din 22 aprilie 2011, a respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, reţinând în esenţă că, sub aspectul poziţionării exacte a nemişcătorului, au rămas câştigate cauzei cele două rapoarte de expertiză efectuate în ciclul procesul anterior - în faţa Curţii de Apel Bucureşti - care au confirmat că terenul se află în incinta Ambasadei Republicii Populare Chineze.
Cât priveşte cadrul procesual, s-au reţinut precizările făcute de reclamanţi (continuatori ai procesului, în calitate de moştenitori ai T.S.) la termenul din 19 mai 2010, în sensul că pârâtul cu care înţeleg să se judece este Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi respectiv la termenul din 17 august 2010, în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cu referire la fondul litigiului, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu îşi justifică cererea, în condiţiile în care nu au putut să invoce în sprijinul dreptului lor de proprietate, decât certificatul de moştenitor nr. 584 emis la 12 aprilie 1972 de notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti act care, nu constituie titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestuia se constată că bunul a fost deţinut de către defunct, fără vreun titlu.
Cu atât mai mult se impune soluţia, reţine prima instanţă, cu cât imobilul se află situat în incinta unei ambasade a unui stat străin, situaţie în care terenul nu este teritoriu al României şi nu poate face obiectul unui litigiu.
Referitor la cererea, formulată de reclamanţi în subsidiar, în faţa Curţii de Apel, în ciclul procesual anterior, referitoare la acordarea despăgubirilor sau a unui teren în compensaţie, tribunalul a reţinut - în raport şi de considerentele deciziei din recurs, potrivit căreia trimiterile la prevederile Legii nr. 10/2001, sunt străine raportului juridic dedus judecăţii - că nu este investit cu judecarea unei cereri vizând pronunţarea asupra unei notificări de restituire, formulată conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte îndrumările date de instanţa supremă prin cea de-a doua decizie de casare, tribunalul a considerat că prin soluţia sa, a respectat întru totul această decizie, care a dezlegat strict problema calităţii procesuale, iar nu şi pe cea a temeiniciei apartenenţei dreptului de proprietate la patrimoniul reclamanţilor, pentru că, în acest din urmă caz, instanţa de recurs ar fi trebuit să dea ea însăşi o soluţie în fond.
Astfel, cu privire la decizia civilă nr. 2135 din 27 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, s-a constatat că aceasta a statuat că reclamanţii justifică, în cauză, calitatea procesuală activă, prin aceea că autorităţile nu au contestat, ci, prin deschiderea de rol fiscal şi acceptarea plăţii impozitelor, răspunsul la diferite cereri, au recunoscut practic, dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Soluţia instanţei de recurs, se arată, nu doar că se impune instanţelor fondului potrivit art. 315 C. proc. civ., dar este şi corectă, întrucât, chiar şi în revendicare, chestiunea legitimării procesuale active (care face obiectul excepţiei lipsei de calitate procesuală) şi chestiunea temeiniciei - sau nu - în fond a acţiunii, legată de probarea şi stabilirea existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, deşi apropiate, nu se confundă, întrucât excepţia este prin definiţie un impediment în cercetarea fondului şi îl premerge.
Calitatea procesuală activă aparţine persoanei care se identifică cu titulara dreptului astfel cum a fost afirmat prin acţiune şi, în consecinţă, lipseşte calitatea procesuală persoanei care nu este aceeaşi cu cea căreia i-ar aparţine drepturile astfel cum au fost afirmate în cerere.
Atunci când însă, persoana reclamantului este aceeaşi cu cea a titularului dreptului afirmat, dar se constată că existenţa dreptului afirmat nu se confirmă, atunci reclamantul este legitimat procesual, dar acţiunea este neîntemeiată.
În lumina celor mai sus dezvoltate, conchide tribunalul, apare cu claritate că instanţa de recurs nu a statuat, obligatoriu pentru instanţele fondului, decât că reclamanţii sunt legitimaţi procesual activ (au calitate procesuală), întrucât sunt persoanele care au stăpânit imobilul până la expropriere, au avut deschis rol fiscal, sunt cei de la care a fost expropriat bunul, astfel încât pretenţiile şi existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul lor trebuie verificate în fond.
Or, în fond, cercetate fiind pretenţiile afirmate, s-a constatat că acestea nu sunt fondate.
Situaţia a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin decizia nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că reclamanţii nu au putut să invoce, în sprijinul cererii lor, un titlu de proprietate valabil asupra imobilului.
Astfel, probele administrate au confirmat că autorul reclamanţilor, Z.M., a deţinut imobilul „fără acte” şi nici nu s-a putut dovedi că reclamanţii sunt moştenitori sezinari ai defunctei F.N.R. în favoarea căruia, s-a încheiat doar un antecontract de vânzare-cumpărare („chitanţa” autentificată sub nr. 7496 din 7 decembrie 1957) ulterior, transferul proprietăţii nemaiavând loc.
Reclamanţii nu pot invoca în sprijinul cererii lor, nici prescripţia achizitivă întrucât, autorii lor au posedat terenul din anul 1965-1966 până la data exproprierii acestuia prin Decretul nr. 39/1973, deci doar un interval de 8 ani.
Nu s-a putut reţine nici joncţiunea posesiilor exercitate de Z.M. şi S.T., cu aceea exercitată de I.F., întrucât în speţă, nu s-a dovedit dobândirea posesiei de la aceasta din urmă şi nici faptul că aceasta ar fi posedat imobilul.
Faptul că autoarea reclamanţilor este trecută în actul normativ de preluare, ca şi proprietar al imobilului, nu le poate profita reclamanţilor, decât în cadrul reglementărilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 (art. 24 din acest act normativ) iar nu într-o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Aceeaşi instanţă, prin decizia nr. 35/ A din 13 februarie 2013, a respins ca nefondată cererea formulată de apelanţii-reclamanţi vizând lămurirea cu privire la înţelesul şi aplicarea dispozitivului deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 şi completarea acesteia, reţinând că, în realitate, aceştia înţeleg să formuleze critici ce privesc fondul cauzei care, pot constitui eventuale greşeli de judecată ce nu pot fi îndreptate decât prin intermediul căilor de atac şi nu pot face obiectul procedurilor de îndreptare a erorilor materiale ori de completare a hotărârii.
Tot astfel, se reţine, dispozitivul deciziei este clar şi nu cuprinde prevederi potrivnice iar modalitatea de redactare a acestuia nu dă naştere la o altă interpretare decât aceea că, a fost menţinută sentinţa instanţei de fond.
Nici cerinţele art. 2812 (1) C. proc. civ. nu au fost îndeplinite, întrucât instanţa nu a omis să se pronunţe cu privire la vreun capăt de cerere.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, reclamanţii S.G. şi S.M.A. care, invocând prevederile art. 304 pct. 2, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de faţă, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- a fost încălcat principiul continuităţii, reglementat prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, întrucât hotărârea a fost dată de un alt judecător decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Astfel, înlocuirea din completul legal constituit s-a produs cu nesocotirea dispoziţiilor din regulamentul instanţelor, referitor la soluţionarea incidentelor procedurale întrucât, judecătorul care a luat parte la judecată, este îndreptăţit să se pronunţe chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei.
- instanţa a încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel, deşi a admis proba cu înscrisuri, a refuzat „obţinerea situaţiei juridice”, după identificarea înscrisurilor privind înstrăinarea terenului, acte pe care Municipiul Bucureşti - prin primar General a refuzat să le predea, timp de 17 ani.
- în loc să aplice regulile procesuale ale acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., instanţele s-au axat, greşit, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
- au fost încălcate şi principiile de drept procesual ale oralităţii şi contradictorialităţii, în condiţiile în care apelanţilor li s-a dat cuvântul „parţial” şi nu asupra aspectelor de fond ale cauzei iar hotărârea s-a pronunţat faţă de persoane străine (F.N., F.G. şi C.E.) care „ar fi” proprietarii terenului de 361 m.p.
Or, se arată, cadrul procesual stabilit de apelanţi, era obligatoriu de respectat, în aplicarea principiului disponibilităţii.
- hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, motivarea fiind sumară şi confuză.
- instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, motivându-şi soluţia respingerii acţiunii în revendicare, pe soluţia dată în procedura prealabilă (vizată de Legea nr. 10/2001) de soluţionare a notificării.
Tot astfel, în mod greşit, „chitanţa” autentică privind vânzarea-cumpărarea terenului, nu este considerată un act valabil de înstrăinare a terenului deşi, actul atestă voinţa vânzătorilor de a încasa preţul şi a cumpărătorilor de a dobândi imobilul (art. 977-985 C. civ.).
Or, mai arată recurenţii, terenul a fost lăsat în posesia reclamanţilor şi a autorului lor, timp de 16 ani, „chitanţa” valorând antecontract de vânzare-cumpărare autentic, aspecte de care s-a ţinut seama în eliberarea certificatului de moştenitor care, face dovada deplină cu privire la calitatea de moştenitori a reclamanţilor, a cotei şi respectiv bunurilor ce se cuvin fiecăruia în parte.
- invocând şi prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţele au „denaturat” actul juridic dedus judecăţii” ca urmare a interpretării greşite ce a condus la aplicarea unor alte dispoziţii de drept.
Astfel, s-a apreciat greşit că imobilul în litigiu a fost transmis prin act de donaţie deşi, în realitate, este vorba despre un antecontract de vânzare-cumpărare ale cărui clauze au fost „nesocotite” deşi constituie legea părţilor.
Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013 a aceleiaşi instanţe, prin care a fost soluţionată cererea de lămurire cu privire la înţelesul şi aplicarea dispozitivului deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012, se susţin următoarele:
- au fost depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 304 alin. (4) C. proc. civ.), în condiţiile în care instanţa constată că Z.T. a devenit proprietară în urma exproprierii, excluzând faptul că terenul de 361 m.p. a fost înscris în C.F. din 1941, moştenitorii vânzători devenind proprietari prin act de partaj autentic.
- hotărârea a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., (art. 304 alin. (5) C. proc. civ.).
Astfel, se arată, au fost greşit avute în vedere actele depuse de Municipiul Bucureşti, „lovite de nulitate absolută”, prin care au fost induse în eroare instanţele, privind construcţia Ambasadei chineze, începând cu anul 1995, când în realitate aceasta era construită încă din anul 1975.
Se face referire, ca şi în primul recurs, la „amânarea nejustificată” a procesului, timp de 17 ani, din cauză că Municipiul Bucureşti nu a predat actele terenului necesar construirii ambasadei chineze.
În continuare, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenţii reiterează criticile formulate împotriva primei decizii, dată în soluţionarea apelului, vizând: nemotivarea hotărârii, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, încălcarea principiilor de drept ale oralităţii şi contradictorialităţii şi pronunţarea hotărârii faţă de persoane străine cauzei, contrar principiului disponibilităţii procesuale.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Principiul continuităţii, derivat implicit din cel al nemijlocirii (exprimat prin dispoziţiile art. 169 alin. (1) C. proc. civ.) implică, în adevăr, pe de o parte, obligaţia instanţei de a cerceta direct toate elementele care interesează dezlegarea pricinii, iar pe de alta, cerinţa ca judecarea pricinii să se facă pe cât este posibil, de acelaşi complet de judecată în faţa căruia s-au pus concluzii de către părţi, în şedinţa care să se încheie cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
Formulând critica vizată de prevederile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, recurenţii nu argumentează în ce modalitate se apreciază că a fost încălcat acest principiu care, alăturat altor principii de drept, guvernează procesul civil.
Ca şi în cazul altor critici, ce urmează a fi examinate în cele ce urmează, se invocă textul de lege şi se citează pasaje din doctrină şi jurisprudenţă (atât naţională cât şi europeană) fără a se arăta, punctual, în ce modalitate s-a încălcat principiul şi respectiv norma legală.
În speţă, aşa cum s-a arătat, pricina a parcurs trei cicluri procesuale, primele două fiind finalizate prin casare, de către instanţa supremă, a hotărârilor pronunţate atât la fond, cât şi în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.
Urmare celei de-a treia rejudecări, tribunalul, în compunerea legală, a pronunţat sentinţa nr. 742 din 22 aprilie 2011 (în legătură cu care, în apel, nu s-a invocat încălcarea principiului continuităţii) hotărâre ce a fost supusă controlului judiciar, exercitat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.
Examinând compunerea completului, de la data repartizării aleatorii şi până la pronunţarea hotărârii, se constată că alcătuirea acestuia a rămas aceeaşi, sub aspectul judecătorilor investiţi cu soluţionarea pricinii, context în care critica formulată de recurenţi, apare ca surprinzătoare.
Astfel, hotărârea s-a dat de către aceeaşi judecători care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, atât minuta cât şi decizia fiind semnată de către aceştia.
Tot astfel, hotărârea a fost redactată de către unul din membrii completului de judecată.
În situaţia în care recurenţii (care, aşa cum s-a arătat, nu îşi dezvoltă critica) apreciază că pricina ar fi trebuit soluţionată de către aceeaşi judecători investiţi în primul ciclu procesual, sunt de reamintit prevederile art. 24 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează unul din cazurile clasice de incompatibilitate.
Nu poate fi reţinută nici critica, fondată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) ale aceluiaşi cod.
Astfel, sub imperiul acestui motiv de recurs se pot invoca doar neregularităţi de ordin procedural ce constau fie în nesocotirea unor norme procedurale de ordine publică, fie în încălcarea celor stabilite în interesul uneia dintre părţi.
Cum, în cauză, nu se face vorbire de vreun caz de nulitate absolută, recurenţii făcând - în aceeaşi termeni echivoci - trimitere la nulitatea relativă, este de reţinut că aceasta trebuia invocată în limine litis în faţa instanţei de fond, care să o fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra ei, şi de asemenea să fi fost reiterată, fără succes, în faţa instanţei de apel.
Or, împrejurarea invocată şi anume aceea că instanţa, în opinia recurenţilor „a refuzat obţinerea situaţiei juridice” a imobilului, prin „identificarea” unor înscrisuri reţinute cu rea credinţă de Primăria Municipiului Bucureşti, nu poate fi interpretată ca o neregularitate procedurală subsumată prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Se constată că în aprecierea asupra situaţiei juridice a imobilului, instanţa s-a bazat pe amplul probatoriu existent la dosarul cauzei vizând: istoricul de rol fiscal, acte notariale şi alte înscrisuri care au putut proba succesiunea celor care, în timp, au deţinut dreptul de proprietate asupra nemişcătorului şi care, nu sunt autorii reclamanţilor.
Şi cadrul procesual a fost corect stabilit de instanţe, cererea fiind analizată prin prisma îndeplinirii cerinţelor art. 480-481 C. civ., de la 1864.
Prin prisma acestei încadrări, din perspectiva căreia proprietarul neposesor trebuie să producă dovada dreptului său de proprietate, instanţele au reţinut corect că titlul de proprietate asupra nemişcătorului a aparţinut doar moştenitorilor defunctului C.N.C., terenul fiind deţinut în fapt de autorul reclamanţilor din anul 1966, fără niciun act care să ateste transmiterea proprietăţii.
Ca atare, trimiterile făcute de instanţă, la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, - în contextul în care s-a invocat că autorul reclamanţilor a fost trecut în decretul de expropriere, ca proprietar al imobilului - nu pot fi interpretate ca o soluţionare a cererii, prin prisma dispoziţiilor legii speciale.
Din contră, instanţa de control judiciar, a apreciat judicios că asemenea consemnări puteau fi invocate de reclamanţi, în favoarea lor, doar în cadrul procedurii speciale instituită prin actul normativ mai sus citat, procedură care, de altfel, a şi fost demarată de cei în cauză şi finalizată prin emiterea unei dispoziţii motivate, care, nu a fost însă supusă controlului judiciar.
În analiza următorului motiv de recurs, din examinarea încheierilor date în cauză, nu rezultă că instanţele ar fi încălcat principiul oralităţii, complementar celui al publicităţii dezbaterilor.
Astfel, părţilor li s-a dat posibilitatea de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a propune probe, de a discuta regularitatea actelor de procedură şi de a formula concluzii, în acord cu prevederile art. 127 C. proc. civ., potrivit căruia „pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”.
Tot astfel, părţilor li s-a acordat posibilitatea de a argumenta orice chestiune de fapt sau de drept, apărută pe parcursul soluţionării litigiului, de a-şi aduce reciproc la cunoştinţă pretenţiile şi apărările precum şi probele de care înţeleg să se servească iar încuviinţarea probelor sau, după caz, respingerea cererii vizând administrarea unor probe, s-a făcut de către instanţă după ce părţile s-au pronunţat asupra admisibilităţii acestora.
În consecinţă, nu se poate reţine nici încălcarea principiului contradictorialităţii.
Nefondată apare şi critica vizând nerespectarea cadrului procesual stabilit de reclamanţi, sub aspectul persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâţi.
Astfel, trimiterile făcute de instanţă la persoanele care, în concret, deţin un titlu valabil de proprietate asupra imobilului sau, au calitatea de moştenitori ai fostului proprietar (F.N.C.) nu echivalează cu extinderea „din oficiu” a cadrului procesual, în speţă, calitatea procesuală pasivă aparţinând doar Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu care, reclamanţii au înţeles să se soluţioneze cererea privind revendicarea nemişcătorului.
Văzând considerentele hotărârii atacate, se constată că aceasta cuprinde motivele (de fapt şi de drept) în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, neputând fi susţinută critica referitoare la o motivare „sumară şi confuză”.
De asemenea, în susţinerea soluţiei pronunţate, au fost prezentate considerente care nu sunt străine de natura pricinii, aşa cum, nefondat, susţin recurenţii.
Astfel înscrisul intitulat „chitanţă”, autentificat din 7 decembrie 1957, prin care F.G. şi C.E. (moştenitorii fostului proprietar F.N.C.) se obligă să vândă F.N.R., mătuşa reclamanţilor, suprafaţa de 300 m.p., situată în Bucureşti, str. Năvodari nr. 13, în litigiu, a fost corect interpretat ca un antecontract de vânzare-cumpărare, operaţiune juridică ce nu poate avea ca efect transmiterea valabilă a dreptului de proprietate.
Ulterior întocmirii acestui înscris, aşa cum s-a arătat, nefiind obţinute autorizaţiile cerute de lege, contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu s-a mai încheiat, la nivelul anului 1960, în rolul fiscal figurând ca proprietari tot F.G. şi C.E.
De altfel, probele cauzei atestă că reclamanţii nu au putut face dovada nici a calităţii lor de moştenitori (legali, testamentari or sezinari) ai F.N.R., promitent cumpărător în actul mai sus invocat, din certificatul de moştenitor autentificat sub nr. x/1973 rezultând că aceasta l-a avut ca singur moştenitor, pe Nae Ion, în calitate de soţ supravieţuitor.
Un alt act exhibat de reclamanţi în susţinerea demersului lor judiciar, este certificatul de moştenitor autentificat sub nr. 584 din 12 aprilie 1974, de către fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 Bucureşti (fila 366 - Vol. II - Dosar nr. 23652/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Or, este îndeobşte recunoscut - atât de doctrină cât şi de practica judiciară - că certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul său este atestată deţinerea bunului de către de cujus, fără un titlu valabil.
Este cazul în speţă, în actul mai sus indicat fiind menţionat că terenul a fost „stăpânit în fapt” de către defunctul Z.M., autorul reclamantei Tudora Segărceanu, începând cu anul 1965, când i-a fost „donat” fără acte de către F.N.R., promitentă-cumpărătoare, în actul intitulat „chitanţă”.
Ca atare, în mod corect au reţinut şi motivat instanţele, că reclamanţii nu justifică un drept de proprietate asupra nemişcătorului, în condiţiile în care nu s-a putut proba că imobilul a intrat în patrimoniul lor sau al autorilor lor, stăpânirea în fapt, fără acte autentice care să probeze transmiterea legală a proprietăţii, neputând fundamenta o acţiune în revendicare.
De menţionat că referirile făcute de instanţa fondului, la „donaţie” ca operaţiune juridică, nu reprezintă o „denaturare” a actului juridic dedus judecăţii, astfel cum susţin recurenţii ci o trimitere, chiar la conţinutul certificatului de moştenitor, mai sus analizat, potrivit căruia succesoarea T.S. a declarat în faţa notarului că terenul „i-a fost donat, fără acte”, de mătuşa sa N.F.
Nefondat se priveşte şi recursul declarat împotriva deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013, pronunţată de aceeaşi instanţă în soluţionarea cererii de lămurire cu privire la înţelesul şi aplicarea dispozitivului şi de completare a hotărârii, fondată pe dispoziţiile art. 2811 şi 2812 C. proc. civ. de la 1865.
De remarcat că, în susţinerea căii de atac, recurenţii invocă în mare parte aceleaşi critici ca cele îndreptate împotriva deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012, prin care s-a soluţionat apelul în cauză, în plus, invocându-se şi depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, pe considerentul reţinerii incorecte a operaţiunii juridice prin care nemişcătorul a intrat în proprietatea autoarei Z.T.
Aceste critici, cu referire neechivocă la soluţionarea fondului cauzei, nu vor fi (din nou) analizate, în considerarea naturii speciale a instituţiilor, lămuririi şi completării hotărârii care, nu pot fi folosite pentru îndreptarea pretinselor greşeli de judecată, sau rectificarea soluţiilor date cu privire la unele capete de cerere.
Astfel, prin solicitarea fondată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., părţile pot cere instanţei să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice, reglementarea (introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000) fiind menită să scutească partea interesată de formularea unei contestaţii la executare, în situaţia în care hotărârea este ambiguă şi o pune în situaţia imposibilităţii valorificării ulterioare a dreptului recunoscut.
Completarea hotărârii, constituie şi ea o instituţie complementară cu revizuirea, caracterul general al acesteia găsindu-şi aplicarea doar în privinţa omisiunii de a soluţiona un capăt de cerere, indiferent de natura lui.
Or, din criticile formulate rezultă că recurenţii-reclamanţi au urmărit prin iniţierea acestor demersuri, doar schimbarea soluţiei dată asupra fondului cauzei, ceea ce, aşa cum s-a arătat, nu este posibil.
Cum, nu s-au dovedit nici erori materiale ori omisiuni în cuprinsul deciziei dată în soluţionarea apelului, nici necesitatea unor lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, or existenţa unor dispoziţii potrivnice şi nici omisiuni de pronunţare asupra unor capete de cerere, în mod corect cererile au fost respinse, cu motivarea că nu sunt întrunite cerinţele art. 281, 2811 şi 2812 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.G. şi S.M.A. împotriva deciziei nr. 349/ A din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a deciziei nr. 35/ A din 13 februarie 2013 a aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5522/2013. Civil. Hotarâre care sa tina loc... | ICCJ. Decizia nr. 5594/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
