ICCJ. Decizia nr. 5519/2013. Civil. Revocare donaţie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5519/2013
Dosar nr. 17324/118/2010
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1621 din 27 martie 2012 a Tribunalului Constanţa, a fost respinsă acţiunea reclamantului V.M., formulată în contradictoriu cu pârâţii Comuna Topalu prin Primar şi Muzeul De Artă Constanţa, cererea faţă de Muzeul,,D. şi S.V.” din Topalu fiind respinsă pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestei entităţi.
Prima instanţă a pornit de la premisa acestui litigiu, anume încheierea, la data de 27 august 1960, a contractului de donaţie între V.D.G., în calitate de donator şi Sfatul Popular al Comunei Topalu, în calitate de donatar, pentru întreaga colecţie de lucrări de artă a donatorului, însumând 228 de piese (picturi, rasteluri, acuarele, schiţe şi sculpturi).
Contractul stipula că această colecţie, cu inventar anexat, a fost donată în mod expres şi exclusiv Sfatului Popular al comunei Topalu, ca un semn de omagiu adus locului unde s-a născut; că voinţa donatorului, de care depindea însăşi soarta contractului, a fost ca operele de artă să nu iasă niciodată din patrimoniul donatarului, urmând ca ele să fie totodată expuse în condiţii bune, spre a nu fi supuse la intemperii şi avarii, în clădirea Muzeului ,,D. şi S.V.’’ din comuna Topalu, jud. Constanţa.
La finalul contractului a fost inserată şi sancţiunea nulităţii actului în situaţia nerespectării totale sau parţiale a sarcinilor donaţiei, consecinţa fiind reintrarea colecţiei, de drept şi de fapt, în patrimoniul donatorului sau al moştenitorilor săi legali, fără nici un fel de pretenţii.
Instanţa de fond a parcurs referirile doctrinare privitoare la contractul de donaţie, cu trimitere la normele în vigoare la data sesizării tribunalului (art. 801, 803 şi 822-824 C. civ. 1864).
S-a reţinut că principalele argumente pentru care reclamantul - fiul donatorului - susţine că donatarul comuna Topalu nu şi-a îndeplinit sarcinile impuse prin contract vizează: presupusul transfer de piese din colecţie către Muzeul de Artă din Constanţa (realizându-se în acest mod ieşirea din patrimoniul donatarului a multor opere de artă); absenţa unei expuneri publice integrale şi continue a colecţiei; neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de protejare, conservare şi restaurare a operelor de artă.
În baza probelor administrate, judecătorul fondului a stabilit că aceste susţineri nu sunt întemeiate, câtă vreme prin raportul de expertiză muzeografică efectuat de d-na expert D.E.M. s-a constatat că sunt în circuitul public 199 de piese, adică integral donaţia de pictură - 181 de lucrări, 16 sculpturi în bronz şi 2 piese de grafică, restul de 29 de piese de grafică fiind păstrate în custodie la Muzeul de Artă din Constanţa, în depozitul de grafică, fiecare piesă fiind protejată cu hârtie Japon, conform normelor internaţionale de conservare; cele 199 de piese expuse la Topalu sunt în stare foarte bună de conservare, fără urme de degradări, picturile fiind încadrate corect, iar sculpturile în bronz nu au urme de degradări fizico-chimice, ceea ce demonstrează că s-a realizat o atentă prezervare a operelor de-a lungul timpului.
Instanţa a mai reţinut că expertiza a regăsit urme ale îmbătrânirii pe cele 29 de lucrări de grafică românească modernă păstrate în depozitul Muzeului din Constanţa, expertul exprimându-şi însă opinia că această situaţie poate fi anterioară momentului donării - conservatorul muzeului constănţean luând măsura corectă a dezrămării lor şi depozitarea în casete, în mape de hârtie neutră tip Japon, pentru cel puţin 3 ani.
Tribunalul a considerat că toate acţiunile Muzeului ,,D. şi S.V.’’, dar şi ale Muzeului de Artă Constanţa, au vizat asigurarea bunelor condiţii de expunere a colecţiei donate, prin amenajarea spaţiului care să corespundă parametrilor şi cerinţelor pe care le implică operele de artă, clădirea muzeului fiind integral renovată în anul 2007; astfel, la data întocmirii raportului de expertiză s-a constatat existenţa unui microclimat situat în parametri acceptabili (temperatura cuprinsă între 190 C şi 240 C, valoarea umidităţii fiind între 39% şi 34%, conformă cu studiile de conservare ale I.C.O.M).
Muzeul de Artă Constanţa a arătat la interogatoriu că la 15 august 2003 au fost plătiţi 198.290,50 lei, ca măsură reparatorie în echivalent pentru clădirea muzeului din Topalu, conform Legii nr. 10/2001, ulterior fiind efectuate reparaţii capitale în decursul anilor 2006, 2007 şi 2008, evaluate la cca. 100.000 euro, cheltuielile suportate fiind evidenţiate prin înscrisurile depuse: ordine de plată, devize de lucrări şi facturi fiscale. Că rezultă din chiar Decizia civilă nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a curţii de apel că modificările aduse la clădirea Muzeului ,,D. şi S.V.’’ depăşeau la acea dată de 9 ori valoarea acestuia, în considerarea acestui fapt dispunându-se restituirea prin echivalent a imobilului, către foştii proprietari.
Tribunalul a înlăturat şi critica privitoare la pretinsa înstrăinare a unei părţi din colecţie, prin transferarea ei în patrimoniul Muzeului de Artă din Constanţa, reţinând că Muzeul de Artă are atribuţii de conservare faţă de toate operele din patrimoniul pe care îl administrează, fiind administratorul lucrărilor deţinute în calitate de proprietari de către Consiliul Judeţean Constanţa şi de Consiliul Local Topalu; că în îndeplinirea acestor atribuţii s-a procedat la aducerea unora dintre operele de artă în conservatorul muzeului constănţean.
Concluziile expertizei au fost corelate cu declaraţiile martorilor M.M. (directorul Muzeului de Artă Constanţa) şi B.M. (gestionar la Muzeul ,,D. şi S.V.’’), care au relevat faptul că muzeul din Topalu a fost renovat integral şi dotat cu aparatura necesară în vederea expunerii colecţiei în parametri optimi; că operele de artă sunt expuse publicului, cu excepţia pieselor ce necesită lucrări de conservare şi că întreaga colecţie a fost depozitată la Muzeul de Artă Constanţa doar în perioada în care muzeul s-a aflat în reparaţii capitale. În acelaşi sens, instanţa de fond a apreciat ca subiectivă declaraţia martorei P.L.D., care a vizitat Muzeul din Topalu după formularea acţiunii de către reclamant şi care a susţinut că acea clădire nu îndeplineşte condiţiile necesare expunerii operelor de artă donate, că nu s-ar regăsi expuse toate piesele, că atmosfera părea a fi umedă, în capătul muzeului fiind văzută o baltă de apă (cca. 1/2 l), iar pe doi dintre pereţii din ultima sală fiind zone cu tencuială degradată.
Această declaraţie, care nu a relevat că există vreo lucrare compromisă datorită microclimatului perceput la momentul vizitei, a fost înlăturată, aşa cum s-a procedat şi cu cea a martorei P.R. - profesor la Universitatea Naţională de Artă Bucureşti, care a vizitat muzeul împreună cu d-na P. după numirea lor ca martore în proces; d-na P. a declarat că,,starea muzeului nu era cea pe care orice doritor de artă şi-ar dori-o’’, în ultima sală fiind văzută igrasie, existând urme de degradare a peretelui din cauza umidităţii excesive, o baltă sub un calorifer, fără însă ca lucrările de pictură să fie afectate.
Pe de altă parte, au fost înlăturate de către prima instanţă şi susţinerile reclamantului privind degradarea în timp a imobilului Muzeului din Topalu, cu decenii în urmă, câtă vreme prin decizia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 7 octombrie 2010 s-a stabilit că instanţa este învestită cu analiza neîndeplinirii sarcinilor donaţiei, în termenul de prescripţie de 3 ani calculat de la data promovării acţiunii.
În aceste condiţii s-a conchis de către judecătorul fondului că sarcinile impuse prin contractul de donaţie au fost şi sunt în continuare îndeplinite, toate piesele din colecţie fiind în proprietatea donatarului - comuna Topalu, transferarea acestora către Muzeul de Artă fiind doar pe perioade determinate, în scopul conservării, colecţia fiind expusă publicului, cu excepţia pieselor de grafică ce necesită conservarea; că donatarul a asigurat şi asigură condiţii corespunzătoare expunerii operelor de artă şi se preocupă de întreţinerea colecţiei, astfel cum s-a stipulat prin contract, astfel că nu sunt îndeplinite premisele revocării donaţiei.
Împotriva acestei hotărâri, cât şi a încheierii din 13 martie 2012 (prin care au fost respinse probele suplimentare cerute de reclamant), V.M. a formulat, în termen legal, apel, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a încheierii menţionate, dar şi a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
Criticile dezvoltate în cuprinsul apelului s-au raportat, în esenţă, la greşita interpretare a probelor administrate în faţa instanţei de fond ori la ignorarea altora, apreciate ca relevante, reclamantul apelant considerând că este necesară completarea probelor care pot atesta neîndeplinirea sarcinilor donaţiei.
S-a susţinut, sub un prim aspect, că tribunalul a dat expertizei efectuate de d-na expert M. o valoare probatorie superioară celorlalte probe, cu toate că raportul nu a respectat obiectivele impuse, ignorându-se totodată de către instanţă carenţele evidenţiate de dl. expert parte I.D. şi de reclamant; că argumentul îndeplinirii tuturor sarcinilor donaţiei a fost dedus exclusiv în urma redării unor pasaje din acest raport, fără nici o referire la concluziile expertului în restaurare şi conservare I.D.
Fiind făcută trimiterea la rolul şi forţa juridică a expertizei în ansamblul probelor, astfel cum sunt reflectate în literatura juridică şi în jurisprudenţă, apelantul a susţinut că instanţa de fond a greşit atunci când a achiesat, într-un mod necondiţionat şi nemotivat, la datele raportului de expertiză M., preluând afirmaţiile neprobate ori imposibil de verificat ale acestuia (referitoare la starea de conservare a unora dintre operele de artă şi la cauza probabilă a urmelor de îmbătrânire prezente pe unele din ele), deşi experta a arătat că nu a evaluat ca stare fiecare lucrare în parte.
Apelantul a criticat, în acelaşi context, înlăturarea relevanţei probatorii a declaraţiilor martorelor P.L.D. şi P.R., considerate a fi subiective, exclusiv pe argumentul că ele contravin raportului de expertiză efectuat de d-na M.; s-a solicitat să se constate că P.D. are calitatea de expert restaurator, iar R.P. este profesor la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti, martorele spunându-şi părerea ca experţi şi relevând în această calitate disfuncţionalităţile percepute în mod direct, cu ocazia vizitării muzeului din Topalu: lipsa a două sculpturi şi a pieselor de grafică, precum şi un microclimat necorespunzător. Apelantul a arătat că martora P. nu a fost întrebată dacă există vreo lucrare compromisă, declaraţia sa fiind denaturată.
O altă critică în apel a vizat înlăturarea forţei probante a adresei din 19 aprilie 2011 emisă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, prin care se atestă că potrivit inventarului bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional, unicul deţinător al bunurilor mobile incluse în colecţia ,,D. şi S.V.’’ este Muzeul de Artă Constanţa, iar nu comuna Topalu; această situaţie este atestată explicit de Hotărârile de clasare din 2004 şi 2008.
Apelantul reclamant a susţinut că în acest mod au fost ignorate clauzele care prevedeau, sub sancţiunea nulităţii, interdicţia impusă de donator ca această colecţie să iasă vreodată, în tot sau în parte, din patrimoniul sfatului popular al comunei Topalu, respectiv din muzeul ,,D. şi S.V.’’, precum şi obligaţia expunerii ei zilnice, în bune condiţii, ferită de intemperii şi avarii.
S-a susţinut că instanţa de fond a ignorat transferarea mai întâi de facto şi ulterior de jure, din patrimoniul comunei Topalu în cel al Muzeului de Artă Constanţa, a unor piese importante ale colecţiei de artă, multe dintre acestea ieşind din,,aria teritorială a comunei Topalu’’, împotriva voinţei donatorului, ele fiind ulterior văzute la muzeul din Constanţa.
A fost apreciată ca neîntemeiată argumentaţia privitoare la asigurarea de către donatar, ori de câte ori era necesar, a condiţiilor corespunzătoare de expunere a operelor de artă, apelantul arătând că instanţa de fond a ignorat neîndeplinirea acestei cerinţe în perioada 2006-2008; că starea anterioară de degradare a clădirii este recunoscută implicit prin alocarea sumelor importante pentru reparaţii (ceea ce prezumă o degradare corelativă şi a operelor de artă, ca,,efect firesc al expunerii într-un mediu necorespunzător’’).
S-a criticat ignorarea expunerii şi în prezent a picturilor sub caloriferele care degajă temperaturi nocive, a existenţei instalaţiei de apă pe deasupra, ceea ce poate duce la scurgeri accidentale, precum şi nefuncţionarea sistemului de supraveghere video la momentul efectuării expertizei; că împrejurarea remedierii, în timpul procesului, a unora din neregulile constatate nu scuză lipsa de diligenţă a pârâţilor de-a lungul deceniilor.
Apelantul a solicitat să se ia act că unele picturi relevă la vizualizare craq-ueluri în stratul de culoare, ceea ce arată omisiunea donatarului de a restaura piesele vădit degradate din colecţie. S-a făcut trimitere la expertiza efectuată de dl. D.I. şi la concluziile acesteia privitoare la consecinţele nefaste ale condiţiilor de expunere a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât - arată apelantul - degradarea unor piese (găurirea lor, lipsa unui colţ sau afectarea de cleiuri rigidizate) fiind constatată şi de d-na expert M.
S-a conchis de către apelant că în speţă s-a făcut pe deplin dovada neîndeplinirii sarcinilor donaţiei, operând în acest caz sancţiunea revocării.
A fost totodată criticată şi soluţia dispusă în privinţa lipsei capacităţii de folosinţă a Muzeului din Topalu, apelantul susţinând că ea nu este confirmată de înscrisurile existente la dosar.
S-a solicitat să se aibă în vedere că, în disonanţă cu prevederile legale incidente şi cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în primul ciclu procesual, tribunalul nu a dat eficienţă situaţiei de neîndeplinire a sarcinilor donaţiei în perioada anterioară termenului de trei ani dinaintea promovării acţiunii, invocându-se incorect Decizia civilă nr. 5068 din 07 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care nu impune o limitare temporală, ci doar indică data de la care a început să curgă termenul prescripţiei.
Prin cererea fondată pe disp. art. 295 alin. (2) C. proc. civ., apelantul a solicitat să se ordone prezentarea de către pârâţi a înregistrărilor termohigografice efectuate în sălile muzeului din Topalu şi constatarea printr-o nouă expertiză a stării fizice a fiecăreia dintre cele 228 de piese ale Colecţiei de Artă Plastică ,,D. şi S.V.’’, gradul de întreţinere, conservare şi condiţiile de păstrare, stabilirea existenţei condiţiilor optime de păstrare şi expunere.
Prin încheierea din 19 noiembrie 2012, curtea a admis excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării de către pârâtul Muzeul de Artă Constanţa, prin raportare la dispoziţiile art. 1141 alin. (2) şi art. 118 alin. (1) C. proc. civ., iar prin încheierea din 10 decembrie 2012 a fost respinsă cererea de suplimentare a probei cu expertiza de specialitate vizând identificarea stării fiecărei piese din colecţie, fiind însă admisă proba cu înscrisuri în susţinerea tezei probatorii a neîndeplinirii sarcinii de menţinere în patrimoniul comunei Topalu a colecţiei donate, dar şi a celei vizând lucrările efectuate ca reparaţii capitale, amenajări şi utilări a clădirii muzeului.
Prin Decizia civilă nr. 9C din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului V.M., formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 martie 2012 şi a sentinţei civile nr. 1621 din 27 martie 2012 pronunţate de Tribunalul Constanţa.
Analizând criticile de netemeinicie şi de nelegalitate a soluţiei pronunţate (cu referire atât la dezlegarea dată fondului raportului litigios, cât şi la încheierea care a tranşat sfera probatoriului înainte de închiderea dezbaterilor), faţă de disp. art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
În speţă, apelantul reclamant a solicitat revocarea donaţiei făcută de tatăl său, G.V., în favoarea donatarei pârâte comuna Topalu conform contractului de donaţie cu sarcini autentificat din 1960, pe considerentul că nu au fost îndeplinite sarcinile donaţiei, de menţinere a operelor de artă în patrimoniul comunei Topalu şi de a întreţine colecţia; ca o consecinţă a revocării, reclamantul a cerut obligarea pârâţilor comuna Topalu, Muzeul ,,D. şi S.V.’’ din Topalu şi Muzeul de Artă Constanţa să-i predea piesele „Colecţiei de Artă Plastică D. şi S. V.”.
Întrucât cauza a parcurs un prim ciclu procesual, instanţa a reţinut că problema de drept dezlegată înainte de rejudecare a vizat determinarea perioadei înăuntrul căreia se putea exercita acţiunea în revocare, care prin natura ei personală şi caracterul patrimonial este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În acest sens, prin Decizia civilă nr. 289/ C din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, menţinută prin Decizia 5068 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în Dosarul nr. 6474/118/2008, s-a decis că reclamantul V.M. a luat cunoştinţă de starea colecţiei de artă plastică la data de 18 iunie 2008, când a apreciat că nu sunt îndeplinite în mod corespunzător sarcinile donaţiei făcute de autorul său - astfel că acţiunea promovată la 5 august 2008 era promovată în termenul general de prescripţie.
Din această perspectivă, aserţiunile legate de ignorarea de către prima instanţă a nerespectării clauzelor contractului de donaţie,,de-a lungul deceniilor’’ este vădit nefondată, instanţele stabilind în prima judecată că reclamantul nu are dreptul de a acţiona pentru pretinsele nesocotiri ale sarcinilor donatorului produse în afara termenului de prescripţie de trei ani, calculat retroactiv de la momentul sesizării lor (18 iunie 2008).
O a doua chestiune care trebuie clarificată în ordinea logică a motivelor de apel, chiar dacă apelul nu a fost dezvoltat în susţinerea ei, o reprezintă calitatea procesuală a pârâtului Muzeul ,,D. şi S.V.’’ din comuna Topalu - aspect care permite verificarea corectei statuări asupra cadrului procesual.
Instanţa de fond a pronunţat o soluţie judicioasă în acest sens, câtă vreme documentaţia depusă în cursul judecăţii atestă că această entitate este organizată ca secţie teritorială a Muzeului de Artă Constanţa, conform hotărârilor Consiliului Judeţean din 2007 şi 2008 de aprobare a înfiinţării şi organigramei, situaţie faţă de care disp. art. 13 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, entitatea menţionată ce nu are personalitate juridică - această aptitudine având-o forul tutelar, Muzeul de Artă Constanţa.
Asupra fondului a reţinut că:
1). Una din principalele obligaţii impuse conform contractului autentificat din 1960 şi pretins încălcate de donatar, ar constitui-o scoaterea de fapt şi ulterior de drept a unor părţi ale colecţiei de artă din patrimoniul comunei Topalu, pentru ca acestea să se regăsească mai târziu în patrimoniul Muzeului de Artă Constanţa.
Astfel, contractul de donaţie impunea ca sarcină ca această colecţie de artă să,,nu poată ieşi niciodată, sub nici o formă, nici în total şi nici în parte, din patrimoniul sfatului popular al comunei Topalu, respectiv din muzeul comuna Topalu D. şi S.V.’’, donatorul explicând natura expresă a clauzei - anume, conferirea donaţiei ca semn de omagiu adus locului în care s-a născut, dar şi părinţilor săi.
În această privinţă, având în vedere că apelantul reclamant a înţeles să probeze nesocotirea acestei cerinţe explicite prin conţinutul adresei din 19 aprilie 2011 emisă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (fila 43 vol. 1 fond) şi prin hotărârile de clasare (filele 96-100 apel), prin care se atestă că potrivit inventarului bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional, unicul deţinător al bunurilor mobile incluse în colecţia ,,D şi S.V.’’ este Muzeul de Artă Constanţa, instanţa a reţinut că în cauză trebuie făcută distincţia între noţiunea de patrimoniu, înţeleasă în sens juridic ca ansamblu al drepturilor şi obligaţiilor unei persoane (deci, incluzând şi dreptul de proprietate asupra bunurilor) şi cea de patrimoniu cultural naţional definit prin art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 182/2000 modif. prin Legea nr. 488/2006.
Conform art. 4 din Lege, bunurile aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil (în care se includ şi operele de artă plastică potrivit art. 3 alin. (2) pct. 2, indiferent de forma de proprietate) fac parte din fondul patrimoniului cultural naţional, textul art. 2 alin. (4) al legii definind ansamblul operaţiunilor menite să asigure protejarea acestui patrimoniu (între care, inventarierea, clasarea, conservarea, asigurarea securităţii, restaurarea). Art. 10 din Legea nr. 182/2000 arată în ce constă procedura clasării (respectiv, stabilirea apartenenţei unor bunuri culturale la acest patrimoniu specific), iar textul art. 17 prevede că în timpul desfăşurării procedurii de clasare din oficiu a unui bun cultural mobil, acesta se află sub regimul de protecţie prevăzut, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, pentru bunurile clasate în,,tezaur’’ (astfel cum arată de altfel şi hotărârile de clasare depuse la dosar).
Art. 28, ca şi legislaţia adiacentă (Norma aprobată prin H.G. nr. 216/2004, modif.) indică faptul că lucrările de conservare şi restaurare se fac în acest caz numai de către persoane specializate, conservatori şi restauratori acreditaţi, în laboratoare care funcţionează în cadrul instituţiilor publice muzeale.
Art. 52 din Legea nr. 182/2000 modificată arată că descoperirea, colectarea, cercetarea, expertizarea, clasarea, inventarierea, depozitarea, conservarea, prepararea, restaurarea, protejarea, achiziţionarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional mobil se realizează prin organisme şi instituţii specializate, care au competenţe generale şi speciale în domeniu (în speţă, Muzeul de Artă din Constanţa), iar art. 6 alin. (1) stabileşte că atributul coordonării activităţilor specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional mobil revine Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (deci, şi entităţilor cu personalitate juridică din subordine) şi Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
Legea nr. 182/2000 prevede şi că aceste bunuri pot face obiectul expoziţiilor (art. 34), cu procedurile prin care ele pot fi relocate în acest scop.
Prin urmare, operaţiunile realizate cu bunurile aparţinând fondului patrimoniului cultural naţional, ca în speţă, privind clasarea, transferul în laboratoarele specializate pentru conservare sau prezentarea în expoziţii nu au semnificaţia indusă de apelantul reclamant, piesele acestei colecţii de artă nefiind apropriate de Muzeul de Artă prin sustragerea lor din patrimoniul juridic al donatarului. Faptul că o parte din operele de artă au ieşit din,,aria teritorială’’ a comunei donatare pentru a fi prezentată în expoziţii organizate la Muzeul de Artă din Constanţa, ori pentru a fi supusă procedurii de conservare, în condiţiile legii, nu echivalează cu nesocotirea voinţei donatorului, ca aceste valori culturale să aparţină din punct de vedere juridic comunităţii faţă de care a înţeles să dispună cu titlu gratuit.
Clauza sus-menţionată nu poate fi interpretată într-o manieră excesivă, în sensul că donatorul ar fi urmărit ca operele de artă să nu părăsească niciodată incinta muzeului din Topalu, interzicând integrarea lor în circuitul firesc al bunurilor de patrimoniu; ceea ce a pretins donatorul a fost respectarea scopului pentru care a înţeles să lase această colecţie comunităţii locale de care a fost legat afectiv şi în care părinţii săi şi-au adus la rândul lor contribuţia, fiind aşadar exclusă prin actul donaţiei posibilitatea transferării dreptului de proprietate în favoarea unui terţ.
Din acest punct de vedere nu pot fi apreciate ca relevante, aşa cum solicită apelantul reclamant, declaraţiile martorei P. privind constatarea lipsei din expoziţie a unor piese ale colecţiei la data vizitării muzeului din Topalu, ori consemnarea - în procesul-verbal datat 18 iunie 2008 al B.E.J. S.N. încheiat prin compararea cu lista inventar - a absenţei unor lucrări din incinta muzeului.
Cu aceste argumente, care acoperă integral criticile referitoare la scoaterea unei părţi din colecţie din muzeul din Topalu şi înlătură probele care atestă, în acest context, nerespectarea acestei sarcini a donaţiei, au fost respinse ca neîntemeiate aceste critici ale apelului.
2). Cât priveşte pretinsa impunere a obligaţiei de prezentare integrală şi zilnică a acestor opere de artă, curtea a avut în vedere că aceste susţineri nu sunt întemeiate. Parcurgând clauzele contractului se constată că donatorul nu a impus o sarcină excesivă, de această natură, ci doar ca expunerea lucrărilor să se facă,,în zilele fixate prin regulament’’ şi,,în condiţii bune’’, ceea ce implică derularea unui program de vizitare impus de instituţie, precum şi luarea măsurilor de întreţinere şi/sau conservare, acestea implicând indiscutabil retragerea pentru aceste operaţiuni, pe perioade de timp determinate prin reglementările din domeniu, a operelor care urmează a fi recondiţionate.
3). Întrucât este susceptibilă de o motivare mai amplă, principala critică adusă soluţiei pronunţate de instanţa de fond - vizând neîndeplinirea obligaţiei asumate de donatar de păstrare în stare corespunzătoare şi de asigurare a condiţiilor necesare expunerii colecţiei - a fost analizată în cele ce urmează, cu referire şi la dispoziţiile asupra probelor suplimentare solicitate în calea de atac.
În esenţă, reclamantul a invocat prin cererea de chemare în judecată că deşi în perioada 2006 - august 2007 au fost efectuate lucrări de reparaţie capitală şi de reamenajare a clădirii în care funcţionează Muzeul ,,D. şi S.V.’’, imobilul nu era apt nici la data judecării cauzei să asigure expunerea şi conservarea lucrărilor de artă; s-a apreciat că nici la momentul redeschiderii muzeului reamenajat, în septembrie 2007, nu erau asigurate aceste condiţii speciale privind climatul în încăperi cu dotarea tehnică necesară controlului temperaturii şi umidităţii, încăperile prezentând urme de igrasie (aspecte consemnate cu ocazia unei deplasări la sediul muzeului, împreună cu executorul jud. S.N., în data de 18 iunie 2008).
În evaluarea acestei sarcini, curtea a pornit de la conţinutul actului de donaţie care reflectă voinţa donatorului, reţinând că obligaţia impusă s-a referit la expunerea publică,,în clădirea amenajată expres de organele sfatului popular al comunei Topalu’’, ca,,lucrările de artă să fie expuse în condiţiuni bune, spre a nu fi supuse la intemperii şi avarii, deoarece ştiinţa muzeologiei a ajuns să creeze condiţiuni în care operele de artă să reziste secolelor’’.
Actul mai prevede că donatarul are obligaţia de a restaura eventualele deteriorări de rame, geamuri etc. şi,,să întreţină colecţia donată, tablourile neputând fi lăsate fără geamuri, pentru buna lor întreţinere’’.
Astfel fiind, curtea a reţinut că cerinţa impusă de donator a fost una de diligenţă, impunând donatarului păstrarea, conservarea şi expunerea în bune condiţii, în acord cu realizările ştiinţei, operele de artă lăsate în clădirea muzeului din Topalu. Îndeplinirea unei asemenea condiţii, cât priveşte reabilitarea şi amenajarea clădirii, a fost sub un prim aspect certificată prin soluţia irevocabilă pronunţată în cauza vizând restituirea acestui imobil în deplină proprietate şi liniştită posesie; s-a indicat în acest context în considerente că restituirea în natură nu este posibilă faţă de modificările aduse construcţiei şi transformarea esenţială a edificiului care adăposteşte operele de artă - Decizia civilă nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa (Dosar nr. 163/C/2003).
Sub un al doilea aspect, această obligaţie de diligenţă în asigurarea bunelor condiţii de expunere şi conservare a colecţiei nu poate fi privită decât din perspectiva asigurării dotărilor interioare necesare protecţiei şi conservării lucrărilor de artă, iar din acest punct de vedere, ea a fost îndeplinită.
În speţă s-a probat, prin înscrisurile prezentate în fond şi apel, că muzeul a beneficiat de reparaţii curente în baza contractului de proiectare din 25 octombrie 2006, al cărui deviz general atestă efectuarea de lucrări la instalaţiile electrice, sanitare şi termice, montarea de utilaje şi echipamente tehnologice, precum şi a unui sistem de supraveghere video potrivit documentaţiei tehnice din 15 noiembrie 2007; că sediul muzeului beneficiază de centrală termică, precum şi de aparate de aer condiţionat şi pentru păstrarea controlului umidităţii (ultimele regăsite şi de executorul jud. la 18 iunie 2008). Această stare de fapt a fost consemnată în procesele-verbale încheiate la 9 noiembrie 2011 şi respectiv 21 noiembrie 2011, cu ocazia deplasării la sediul muzeului din Topalu şi la Muzeul de Artă din Constanţa a experţilor D. şi M., fiind indicată existenţa sistemelor de protecţie antiefracţie şi incendiu, a celui de supraveghere video pentru interior şi exterior, a pazei şi supraveghetorului, a aparatelor de umidificare/dezumidificare a aerului etc.
Astfel fiind, este cu totul irelevant faptul că la data deplasării executorului judecătoresc (18 iunie 2008), în vederea constatării numărului lucrărilor din incinta muzeului din Topalu şi inventarierii lor, s-a menţionat că există patru încăperi cu urme de igrasie, precum şi trei aparate de dezumidificare a aerului, dintre care doar unul în funcţiune; consemnările executorului nu puteau fi decât în acord cu sentinţa ce se executa, ca elemente faptice constatate într-un moment dat, fără ca acestea să se constituie într-o probă a neîndeplinirii vreunei sarcini a donatarului. Executorul nu putea evalua oportunitatea punerii în funcţiune a tuturor aparatelor din dotarea muzeului şi funcţionalitatea lor, la acel moment; pe de altă parte, existenţa conjuncturală a unor urme de degradare a pereţilor interiori (neindicate de altfel ca amploare) nu poate fi interpretată în sensul cerut de apelantul reclamant, al nerespectării acestei sarcini impuse donatarului.
Pe acelaşi considerent în mod corect au fost înlăturate de către instanţa de fond declaraţiile testimoniale ale martorelor P.R. şi P.L.D., care au vizitat împreună Muzeul din Topalu înainte de a se prezenta în faţa instanţei în data de 24 mai 2011 şi care au declarat că, la momentul vizitei, au constatat o cantitate redusă de apă sub un calorifer, într-o singură încăpere, pereţi cu tencuiala deteriorată şi o atmosferă ce părea umedă. Martora P. (care a declarat că este fiica fostului director al muzeului din Topalu, F.C.) a arătat că şi la momentul vizitei sale exista un termohigograf (pentru măsurarea temperaturii şi a umidităţii), ca şi în perioada în care mama sa îndeplinea funcţia de director, dar şi faptul că nu a văzut pete de mucegai în incintă; martora P.R. (care a arătat că îl cunoaşte încă din copilărie pe reclamant) a susţinut însă că a văzut urme de igrasie pe pereţi. Niciuna dintre martore nu a precizat că au fost identificate lucrări degradate datorită umidităţii.
Aceste depoziţii, care reflectă părerea formată pe baza percepţiei personale a martorelor la un moment dat, nu sunt de natură să releve nesocotirea principalei obligaţii a donatarului, de păstrare şi expunere în bune condiţii a acestor lucrări.
De altfel, tribunalul a constatat că declaraţiile martorelor B.M. şi M.M. sunt concordante cu înscrisurile prezentate la dosar în ce priveşte asigurarea dotărilor necesare prezervării colecţiei, înlăturând în mod întemeiat pe cele ale martorelor P. şi P., prezentate după desemnarea lor ca martori ai reclamantului şi vizitarea într-o anumită zi a muzeului.
Ceea ce este cert este faptul că au fost asigurate, prin intermediul Muzeului de Artă din Constanţa, sumele necesare reparării, extinderii şi amenajării incintei şi clădirii muzeului chiar înainte de anul 2005 (cum atestă decizia din 2003 a Curţii de Apel Constanţa), operaţiuni continuate prin fondurile importante ale Consiliului Judeţean Constanţa, din 2007 (cum se arată în volumul de prezentare a muzeului, apărut la editura E.P. sub semnătura d-nei F.C., în decembrie 2007 - fila 99 vol. 1 Dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanţa), cu consecinţa creării condiţiilor de expunere şi păstrare a lucrărilor de artă în acest spaţiu - cu excepţia celor aflate în procedura conservării în laboratorul muzeului din Constanţa.
Au fost înlăturate ca vădit nefondate aserţiunile legate de modalitatea de expunere a lucrărilor de pictură faţă de instalaţia termică, a reţelei de apă din clădire şi a existenţei unor anterioare urme de degradare a tencuielii, aceste aspecte nefiind de natură să probeze prin ele însele că donatarul manifestă o neglijenţă incompatibilă cu sarcinile donaţiei, din moment ce nici unul din martorii audiaţi nu a relevat degradarea vreunei piese sau expunerea iminentă la un pericol de distrugere - astfel cum susţine apelantul reclamant.
În fine, cât priveşte critica vizând înlăturarea ca neîntemeiată - în primă instanţă - conform încheierii din 13 martie 2012, a cererii de depunere a înregistrărilor termohigografice ale muzeului din Topalu şi de efectuare a unei expertize de specialitate care să ateste starea fizică a fiecăreia din cele 228 de piese ale colecţiei, gradul de întreţinere şi de conservare a acestora în parte, curtea a găsit-o nefondată.
Faptul că expertul-parte I.D. (expert restaurator), desemnat de reclamant şi încuviinţat de instanţă, a relevat că expertul D.M. nu a analizat în amănunt fiecare lucrare, pentru a releva cracq-ulurile pe suprafaţa lucrării lui N.T. „Margine de crâng la Balcic” şi lipsa restaurării lucrărilor de grafică, nu impunea instanţei de fond administrarea unei noi expertize, pe obiectivele menţionate.
Sub un prim aspect, curtea a reţinut că experţii în domeniu aparţin, prin specializarea stabilită potrivit Ordinelor Ministrului Culturii şi cultelor nr. 2008 şi 2009/2001, categoriei experţilor conservatori şi restauratori, respectiv, experţilor în istoria şi studiul artei plastice; d-na. expert M. intră sub incidenţa O.M.C.C. nr. 2009/2001, în timp ce dl. expert D. în sfera O.M.C.C. nr. 2008/2001.
Ceea ce a avut de stabilit instanţa de fond a fost determinarea condiţiilor de păstrare şi expunere a operelor acestei colecţii în incinta muzeului din Topalu, ca o cerinţă ce derivă din clauzele actului de donaţie, iar nu starea punctuală a fiecărei exponate (cu identificarea corelativă a degradărilor existente pe suprafaţa acestora).
Argumentul pentru care atât în judecata fondului, cât şi în apel (conform încheierii din 10 decembrie 2012) a fost respinsă administrarea suplimentară a unei expertize care să stabilească gradul de conservare al fiecărei lucrări (aşadar, a unei expertize efectuate de către un specialist conservator şi restaurator) a fost acela că la data efectuării inventarului de predare a operelor donate - august 1960 - nu s-a stabilit şi gradul lor de conservare, pentru a se putea determina pe baza probelor dacă a intervenit o degradare a lor din culpa donatarului. Astfel, expertiza efectuată de d-na M. a arătat (iar instanţa în mod corect şi-a însuşit considerentele expertului) că nu i se pot imputa donatarului cracqu-lurile de pe stratul pictural sau urmele de îmbătrânire a hârtiei unora din lucrările de grafică românească, în condiţiile în care aceste lucrări au fost achiziţionate de donator în decursul anilor şi expuse în colecţii private până la momentul donării.
S-a reţinut, în acest context, că lucrarea lui N.T. ,,Margine de crâng la Balcic” figurează în datele de inventar de patrimoniu ca fiind realizată în perioada 1933 - 1934 (fila 128 vol. 1 dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanţa), iar lucrările lui I.I. datează din 1908; însăşi prezentarea în albumul editat al muzeului atestă că multe din lucrările de pictură şi grafică aflate în colecţia ,,D. şi S.V.” sunt anterioare anului 1920, fiind achiziţionate de dr. G.V. în perioada 1920 - 1950 (filele 58-63 vol. 1 Dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanţa).
Astfel fiind, proba pretinsă de apelantul reclamant a fi utilă spre a dovedi neîndeplinirea de către donatarul intimat a sarcinii de păstrare în bune condiţii a acestei colecţii (aşa cum este impusă în actul de donaţie) a fost corect respinsă la fond şi neadministrată în apel pe argumentul neconcludenţei; nu se poate prezuma, cum susţine apelantul, că fiecare lucrare din colecţie era la momentul încheierii actului de donaţie într-o stare perfectă, revenindu-i intimatului donatar să probeze contrariul, câtă vreme la acel moment nu s-a realizat o expertiză de specialitate, care să ateste starea fiecărei lucrări şi gradul de afectare datorită vremii şi expunerii în colecţia privată.
Pe de altă parte, intimaţii au probat că au acţionat în virtutea procedurilor specifice asupra lucrărilor care au impus de-a lungul timpului măsuri de retragere de la expunere şi de conservare la Muzeul de Artă din Constanţa - aspect arătat şi prin expertiză.
Nu a fost reţinută, în egală măsură, nici utilitatea prezentării înscrisurilor care să certifice funcţionalitatea aparaturii ventilo-convectoare pentru păstrarea umidităţii şi temperaturii optime (înregistrările termohigografice), câtă vreme acestea nu îndeplinesc cerinţa probei relevante. În speţă nu s-a contestat existenţa şi funcţionarea acestei aparaturi în incinta muzeului (fiind certificate de executorul judecătoresc în procesul-verbal din iun. 2008, de martorii audiaţi şi de procesul-verbal încheiat cu ocazia deplasării experţilor la Topalu, în nov. 2011), împrejurare faţă de care prezentarea acestor înregistrări nu prezintă nici o relevanţă în cauză.
Prin urmare, înlăturarea unora dintre probele administrate şi reţinerea relevanţei altora ţin de aplicarea disp. art. 167 şi urm. cod proc. civilă, tribunalul neacordând o valoare probatorie supremă expertizei efectuate, cum susţine apelantul, ci corelând probele care au relevat adevărata situaţie de fapt, pentru a proceda ulterior la o judicioasă încadrare în drept.
În raport de toate aceste considerente, curtea a reţinut că, în aplicarea dispoziţiilor art. 829 C. civ. 1864, în mod corect prima instanţă a stabilit că nu s-a dovedit neîndeplinirea condiţiilor impuse de donator pentru valabilitatea actului donaţiei, apelul reclamantului fiind respins ca nefondat.
Împotriva deciziei şi a încheierii de şedinţă din data de 10 decembrie 2012 a declarat recurs reclamantul, care a susţinut următoarele:
1. Prin măsurile dispuse prin încheierea de şedinţă din data de 10 decembrie 2012 şi prin soluţia pronunţată prin Decizia civilă nr. 9/ C din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Constanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.):
Curtea de Apel Constanţa, prin soluţia pronunţata, a nesocotit atât aspecte intrate în puterea lucrului judecat, dispuse în mod definitiv şi irevocabil prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în primul ciclu procesual, cât şi forme de procedură menite să asigure realizarea dreptului la apărare în bune condiţii:
1. Din dinamica etapelor procesuale parcurse deja în cadrul primului ciclu al cauzei rezultă, în mod clar, că anumite aspecte esenţiale aflării adevărului în cauza au fost tranşate în mod definitiv şi irevocabil: „Pentru a fi îndeplinit scopul urmărit de către donatorul G.V. la acordarea liberalităţilor, acesta a instituit în sarcina beneficiarului comuna Topalu, mai multe obligaţii continue şi anume: colecţia ce face obiectul donaţiei să nu iasă niciodată, sub nicio formă, în tot sau în parte, din patrimoniul comunei Topalu, colecţia să fie expusă public în incinta unei clădiri amenajate expres de autorităţile locale ale Comunei Topalu iar donatarul să asigure condiţiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte din colecţia ce face obiectul donaţiei atât în ceea ce priveşte expunerea acestora, cât şi în ceea ce priveşte întreţinerea lor. Prin urmare, donatorul a impus în sarcina donatarului - comuna Topalu - o obligaţie de a face -respectiv obligaţia de a organiza un serviciu determinat, şi de a-i asigura în permanenţă condiţiile formale de funcţionare pentru a realiza scopul comemorativ urmărit de autorul reclamantului. Obligaţia de a menţine colecţia într-o stare corespunzătoare în vederea expunerii sale publicului implică o serie de lucrări de conservare şi reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfăşoară în timp, ele având un caracter de continuitate”. (a se vedea în acest sens, Decizia civilă ut. 289/ C din 09 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, pag. 9, parag. 4-5). Aceste aspecte nu au format obiect al recursului declarat de intimaţii-pârâţi în cadrul primului ciclu procesual, intrând în puterea lucrului judecat. Oricum, Decizia civilă nr. 289/ C din 09 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa a devenit irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Iată, deci, că instanţele au dat deja o interpretare juridică voinţei donatorului astfel cum aceasta a fost exprimată în cadrul contractului de donaţie: îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractual de donaţie presupune realizarea unor lucrări de conservare şi de restaurare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfăşoară în timp, ele având un caracter de continuitate. Hotărându-se astfel este evident că sarcina instanţelor de judecată în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual era să cerceteze realizarea acestor lucrări de conservare şi reabilitare a operelor de artă.
Ignorând caracterul obligatoriu al dispoziţiilor judecătoreşti din primul ciclu procesual, Curtea de Apel Constanţa re-interpretează clauzele contractuale: „În evaluarea acestei sarcini, Curtea va porni de la conţinutul actului de donaţie care reflectă voinţa donatorului, reţinând că obligaţia impusă s-a referit la expunerea publică „în clădirea amenajată expres de organele sfatului popular al comunei Topalu”, ca „lucrările de artă să fie expuse în condiţiuni bune, spre a nu fi supuse la intemperii şi avarii, deoarece ştiinţa muzeologiei a ajuns să creeze condiţiuni în care operele de artă să reziste secolelor”. Actul mai prevede că donatorul are obligaţia de a restaura eventualele deteriorări de rame, geamuri etc. şi „să întreţină colecţia donată, tablourile neputând fi lăsate fără geamuri, pentru buna lor întreţinere”. Astfel fiind, curtea a reţinut că cerinţa impusă de donator a fost una de diligenţă, impunând donatarului păstrarea, conservarea şi expunerea în bune condiţii, în raport cu realizările ştiinţei, operelor de artă lăsate în clădirea muzeului Topalu”. (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 9 din 21 ianiarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, pag. 10, parag. 2, 3, 4).
Prin adoptarea acestei interpretări a voinţei donatorului, vădit diferită faţă de cea intrată în puterea de lucru judecat, Curtea de Apel Constanţa a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
1. a . Deşi a evidenţiat, în mod repetat, instanţei de apel că verificarea fiecărei opere în parte, pentru a putea determina starea de conservare sau degradare a pieselor Colecţiei, a reprezentat un obiectiv al expertizei de judecată încuviinţate de către Tribunalul Constanţa prin încheiere interlocutorie, Curtea de Apel, prin hotărârea finală, a calificat cererea ca fiind o cerere de suplimentare a probatoriului administrat în cauză. Calificarea corectă a cererii este demonstrată de chiar transcrierea înregistrării brute a şedinţei de judecată din data de 10 decembrie 2012: „Pe cale de consecinţă, completarea raportului de expertiză reprezintă o consecinţă firească a neîndeplinirii acestei obligaţii de către expert, în primă fază procesuală.” (a se vedea în acest sens, transcrierea înregistrării brute a şedinţei de judecată din data de 10 decembrie 2013, pag.7).
2. a . În egală măsură, instanţa de apel a înlăturat, în cadrul demersului deliberativ, probe ce demonstrează neîndeplinirea sarcinilor donaţiei folosind o argumentaţie profund artificială:
2.1. O analiză minuţioasă a operelor de artă nu ar fi fost concludentă (deşi Tribunalul Constanţa a încuviinţat-o) atâta vreme cât, la momentul predării-primirii operelor donate, nu s-a stabilit gradul de conservare al operelor de artă: „Argumentul pentru care atât în judecata fondului, cât şi în apel (conform încheierii din 10 decembrie 2012) a fost respinsă administrarea suplimentară a unei expertize care să stabilească gradul de conservare al fiecărei lucrări (aşadar, a unei expertize efectuate de către un specialist conservator şi restaurator) a fost acela că la data efectuării inventarului de predare a operelor donate - august 1960 - nu s-a stabilit şi gradul lor de conservare, pentru a se putea determina pe baza probelor dacă a intervenit o degradare a lor din culpa donatarului.” (a se vedea în acest sens, Decizia civila nr. 9 din 21 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, pag. 12, ultimul parag.).
Dacă, prin reducere la absurd, s-ar accepta soluţia propusă de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică ar însemna ca donatorului sau succesorului său în drepturi să-i fie imposibil să demonstreze o neexecutare a sarcinilor donaţiei. Raţionamentul instanţei lipseşte, practic, de efecte juridice însăşi voinţa lui G.V. cu privire la obligarea comunei Topalu de a asigura o stare optimă a pieselor Colecţiei sale conform ultimelor cuceriri ale „ştiinţei muzeologiei”.
Mai mult decât atât, confirmând raţionamentul Curţii de Apel Constanţa, se încalcă în mod flagrant principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans - nimeni nu poate invoca în apărare propria turpitudine; la momentul predării-primirii pieselor de artă ale colecţiei donate, donatarul îşi asumase deja sarcinile donaţiei. Pentru a se asigura că nu i se va putea imputa ulterior o neexecutare culpabilă a sarcinilor, ar fi trebuit să depună toate diligenţele în vederea consemnării stării de conservare a operelor de artă primite în dar. Lipsa de diligenţă a donatarului nu îl poate exonera de răspundere contractuală şi nici au îl poate condamna pe donator, aşa cum încearcă să demonstreze Curtea de Apel Constanţa.
Oricum, sarcina de a asigura „condiţiuni bune” de expunere precum şi conservarea şi restaurarea lucrărilor, astfel încât „operele de artă să reziste secolelor”, este valabilă indiferent de consemnarea stării lucrărilor la momentul predării-primirii lor.
2.2. Neasigurarea, chiar şi după renovare, a unor condiţii fireşti expunerii operelor de artă nu este imputabilă donatarului: „Vor fi înlăturate ca vădit nefondate aserţiunile legate de modalitatea de expunerea lucrărilor de pictură faţă de instalaţia termică, a reţelei de apă din clădire şi a existenţei unor anterioare urme de degradare a tencuielii, aceste aspecte nefiind de natură să probeze prin ele însele că donatarul manifestă o neglijenţă incompatibilă cu sarcinile donaţiei, din moment ce niciunul din martorii audiaţi nu a relevat degradarea vreunei piese sau expunerea iminentă la un pericol de distrugere - astfel cum susţine apelantul-reclamant.” (a se vedea în acest sens, decizia civilă nr. 9/21 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, pag. 12, parag. 1).
Astfel, se ignoră cu desăvârşire trimiterile recurentului- intimat la Vade-Mecum de la Conservation preventive, Centre de recherche et de restauration des Musees en France, Paris, 2006, care califică drept situaţie de urgenţă neasigurarea unui climat corespunzător din punct de vedere al temperaturii şi umidităţii.
Soluţia recurată contrazice norme elementare de conservare prevăzute la an. 8-3) din acelaşi Vade-Mecum, invocate de apelantul-reclamant, care enumeră, printre măsurile de prevenţie, şi obligaţia de a şti unde se află locurile cu risc crescut de inundaţie sau de incendiu. Or, prin amplasarea conductelor de apă deasupra exponatelor, întreaga incintă a Muzeului Topalu prezintă risc ridicat de inundaţie.
În demersul său de a-l exonera total de răspundere pe beneficiarul Colecţiei de Artă „D. şi S.V.”, Curtea de Apel Constanţa revine asupra propriilor hotărâri dând dovadă de o inconsecvenţă flagrantă.
Astfel, în cadrul şedinţei de judecată din data de 10 decembrie 2012, instanţa de apel a considerat necesar, ca, pentru aflarea adevărului în cauză, Muzeul de Artă Constanţa să depună la dosarul cauzei documente care să ateste lucrările de conservare efectuate de către specialiştii muzeului pentru ca, la următorul termen de judecată, instanţa l-a constatat că intimatul nu a depus probele solicitate.
În pofida celor constatate, instanţa de apel a hotărât că astfel de acte de conservare nici nu intrau în sarcina donatarului: "[...] sens în care a reţinut că această obligaţie de diligenţă în asigurarea bunelor condiţii de expunere şi conservare a colecţiei nu poate fi privită decât din perspectiva asigurării dotărilor interioare necesare protecţiei şi conservării lucrărilor de artă, iar din acest punct de vedere, ea a fost îndeplinită.”
3. a . Prin atitudinea sa consemnată în cadrul transcrierilor şedinţelor de judecată, precum şi în cadrul considerentelor hotărârii recurate, Curtea de Apel Constanţa nesocoteşte atât caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primul ciclu procesual cât şi dreptul la un proces echitabil al recurentului-reclamant consfinţit prin norme de drept intern, inclusiv la nivel constituţional, dar şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
C.E.D.O. sau Curtea de Convenţie, cum mai este denumita în literatura de specialitate, a stabilit în mod clar, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de proces echitabil include modul în care instanţele naţionale au procedat la examinarea probatoriului administrat în cauză; „Curtea rămâne competentă numai în a cerceta procedura în ansamblul ei, inclusiv cu privire la modul de administrare a probelor, spre a vedea dacă au fost respectate garanţiile înscrise în art. 6 din Convenţie”. (C.H.D.O., 18 martie 1997, Montovanelli c/France, C.E.D.O. 25 martie 1999, Pelissier et Sassi c/France, citate de Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. 1 Drepturi şi Libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, pag. 517). În acelaşi sens, prin hotărârea C.E.D.H., 19 decembrie 1997, instanţa de contencios european a arătat că „Sarcina Curţii constă în a determina dacă procedura contestată, în ansamblu ei, a fost echitabilă în sensul art. 6 paragraf I. prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv natura litigiului şi caracterul procedurii potrivit cu care acesta a fost soluţionat, modul în care probele au fost evaluate şi dacă această procedură i-a dat reclamantului ocazia să-şi susţină cauza în condiţii care să nu fie de natură a-l plasa în situaţia net dezavantajoasă faţă de angajatorul lui.”
2. Curtea de Apel Constanţa, prin decizia recurată, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit, neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.);
Independent de faptul că, urmare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Constanţa era învestită doar cu constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii sarcinilor donaţiei după ce acestea fuseseră determinate deja pe cale judiciară: „obligaţia de a organiza un serviciu determinat, şi de a-i asigura în permanenţă condiţiile normale de funcţionare pentru a realiza scopul comemorativ şi cultural urmărit de autorul reclamantului. Obligaţia de a menţine colecţia într-o stare corespunzătoare în vederea expunerii sale publicului implică o serie de lucrări de conservare şi reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării cu urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfăşoară în timp, ele având un caracter de continuitate.”, aceasta re-interpretează sarcinile donaţiei dându-le un înţeles în contradicţie vădită cu voinţa reală a donatorului:
„Astfel fiind, Curtea va reţine că cerinţa impusă de donator a fost una de diligenţă, impunând donatarului păstrarea, conservarea şi expunerea în bune condiţii, în acord cu realizările ştiinţei, operele de artă lăsate în clădirea muzeului din Topalu” (a se vedea în acest sens Decizia civilă nr. 9 din 21 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, pag. 10, parag. 4).
Prin transformarea din obligaţie de rezultat a sarcinilor donaţiei în obligaţie de diligenţă, precum şi prin aprecierea conform căreia o posibilă degradare a lucrărilor de artă este irelevantă atâta vreme cât nu există un înscris care să ateste starea lucrărilor la momentul predării acestora către donator, Curtea de Apel Constanţa a transformat un act de donaţie cu sarcini într-o donaţie pur gratuită, amputând, în mod grav, voinţa reală a tatălui autorului.
3. Decizia nr. 9/ C din 21 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcare şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
1. Dincolo de normele procedurale nesocotite prin Decizia civilă nr. 9 din 21 ianuarie 2013, după cum s-a arătat în cele ce preced, reclamantul a susţinut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a legii şi în ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a Muzeului „D. şi S.V.”, precum şi a perioadei relevante pentru aprecierea îndeplinirii sarcinilor donaţiei.
Astfel, deşi în discuţie era capacitatea procesuală a Muzeului Topalu, Curtea de Apel Constanţa decide lipsa de calitate procesuală a acestuia întrucât reprezintă o secţie teritorială a Muzeului de Artă Constanţa.
Înscrisurile existente la dosarul cauzei nu demonstrează lipsa capacităţii sau calităţii procesuale a acestui intimat.
Referitor la perioada relevantă pentru aprecierea îndeplinirii sarcinilor donaţiei, pentru a da o aparenţă de legalitate a soluţiei pronunţate, curtea de apel s-a folosit de o pretinsă autoritate de lucru judecat sub acest aspect.
În realitate, în cadrul primului ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu impune o astfel de limitare temporală în aprecierea îndeplinirii sau neîndeplinirii sarcinilor de către donatar, ci doar indică data de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, respectiv data la care reclamantul a luat cunoştinţă de starea necorespunzătoare a colecţiei de lucrări de artă plastică:
„Reclamantul a luat cunoştinţă de neîndeplinirea sarcinilor impuse de autorul său donatarului la o dată concretă, respectiv data de 18 iunie 2008, când a constatat starea necorespunzătoare a „colecţiei de lucrări de artă plastică”. In raport de data mai sus menţionată, s-a reţinut corect de instanţa de apel că acţiunea reclamantului a fost promovată cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958. Aşadar, având în vedere procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 18 iunie 2008 şi încheierea din 15 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Hârşova, în mod corect instanţa de apel a statuat că acţiunea în revocarea donaţiei a fost formulată de reclamant în termenul legal de prescripţie enunţat mai sus.” (Decizia nr. 5068 din 07 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pag. 4, parag. 2-4).
2. Deşi au demonstrat în mod riguros că, în pofida voinţei donatorului, colecţia de artă a ieşit din patrimoniul donatorului la început de facto, ulterior de iure, instanţa de apel a refuzat să aibă în vedere argumentele invocate, propunând o motivare absurdă:
2.1. A învederat, în mod repetat, în cadrul judecăţii apelului că, urmare a demersurilor efectuate de către reclamant în vederea informării asupra situaţiei juridice a Colecţiei de Artă „D. şi S.V.”, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional i-a comunicat Hotărâri de clasare a pieselor colecţiilor în patrimoniul cultural naţional. Toate aceste hotărâri, Hotărârea din 20 iulie 2004, din 31 august 2004, din 03 decembrie 2004 şi din 23 octombrie 2008, arată că piesele colecţiei se află „în patrimoniul Muzeului de Artă Constanţa”.
De altfel, realitatea este confirmată de probatoriul administrat în cauză chiar de către Muzeul de Artă Constanţa pentru termenul din data de 14 ianuarie 2013. Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordinul din 11 august 2004 „Se clasează în patrimoniul cultural naţional mobil, categoria juridică „Tezaur” un număr de 38 (treizeci şi opt) lucrări de pictură şi grafică aparţinând domeniului artă românească modern, aflate în patrimoniul Muzeului de Artă din Constanţa, cuprinse în anexă”.
Afirmaţia conform căreia menţionarea colecţiei în patrimoniul Muzeului de Artă Constanţa s-a datorat specificului procedurii de clasare, nu poate fi primită. Conform înscrisului reprezentând cererea de clasare, depus tot de Muzeul de Artă Constanţa, pentru termenul din data de 14 ianuarie 2013, există rubrica specială care indică calitatea solicitantului. Aceasta poate fi de proprietar, mandatar al unui proprietar, administrator de bunuri sau autoritate publică. Or, faţă de prevederile ordinului de clasare şi ale hotărârilor de clasare este evident că Muzeul de Artă din Constanţa a precizat calitatea de proprietar, deşi, dacă aceasta nu ar fi fost reală, ar fi putut preciza calitatea de mandatar pe care o afirmă în prezentul dosar.
În replică, instanţa de apel „[…] va reţine că în cauză trebuie făcută distincţia între noţiunea de patrimoniu, înţeleasă în sens juridic ca ansamblu al drepturilor şi obligaţiilor unor persoane (deci, incluzând şi dreptul de proprietate asupra bunurilor) şi cea de patrimoniu cultural naţional definit prin art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 182/2000 modif. prin Legea nr. 488/2006 [...] Prin urmare, operaţiunile realizate cu bunurile aparţinând fondului patrimonial cultural naţional, ca în speţă, privind clasarea, transferul în laboratoarele specializate pentru conservare sau prezentarea în expoziţii, nu au semnificaţia indusă de apelantul-reclamant, piesele acestei colecţii de artă nefiind apropriate de Muzeul de Artă prin sustragerea lor din patrimoniul juridic al donatarului”.
Faţă de distincţia clară între noţiunea de patrimoniu în sens juridic şi patrimoniu naţional, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea literală a înscrisurilor emise de către Ministerul Culturii, este flagrantă intenţia instanţei de apel de a crea o confuzie care să servească demersului său de a înlătura voinţa donatorului.
2.2. Un argument principal al instanţei în demersul său de a înlătura susţinerile reclamantului cu privire la înstrăinarea Colecţiei de Artă este caracterul uzual al prezentării acesteia în expoziţii temporare ori retragerea pieselor în vederea realizării lucrărilor de conservare sau de restaurare. Cu toate acestea, aceeaşi instanţă a constatat, la termenul din data de 14 ianuarie 2013, inexistenţa vreunei probe în acest sens.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 138/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil, act normativ invocat chiar de către instanţă în cadrul considerentelor hotărârii recurate, „(1) Pentru organizarea unor expoziţii sau realizarea unor proiecte culturale instituţiile publice pot împrumuta, după caz, unor instituţii publice sau persoane juridice de drept privat din ţară, în condiţiile dreptului comun, bunuri culturale mobile clasate pe care le deţin în administrare, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi cu aprobarea Ministerului Culturii şi Cultelor”. Este astfel evidentă necesitatea existenţei unor avize şi aprobări. Cu toate acestea, Muzeul de Artă Constanţa nu a fast în măsură să exhibe niciun astfel de document oficial.
2.3. În cadrul aceluiaşi demers, al demonstrării înstrăinării Colecţiei, a arătat că din înscrisurile existente la dosarul cauzei, precum şi faţă de atitudinea procesuală a Muzeului de Artă Constanţa manifestată pe durata întregului proces, este evident că pârâtul-intimat se comportă ca un adevărat proprietar;
a. Fiind chemat în judecată de către adevăraţii proprietari ai clădirii ce adăposteşte Colecţia de Artă, Muzeul de Artă Constanţa nu a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, arătând că donatarul colecţiei şi, deci, cel care a preluat clădirea unde este expusă colecţia, este comuna Topalu. Dimpotrivă, s-a declarat proprietar al clădirii urmare a împlinirii termenului de prescripţie achizitivă (a se vedea în acest sens, Decizia civilă nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, pag. 2, parag. 7).
b. La data de 15 august 2003, Muzeul de Artă Constanţa cumpără clădirea în care se afla expusă Colecţia „D. şi S.V.”
c. Lucrările de amenajare ale clădirii sunt realizate tot de Muzeul de Artă Constanţa.
d. Pe parcursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, partea care s-a opus cel mai energic revocării donaţiei nu a fost beneficiarul de drept al acesteia, comuna Topalu, ci Muzeul de Artă Constanţa. Acest intimat a administrat aproape întregul probatoriu în cauză: Dna. D.P., directorul Muzeului de Artă Constanţa, a fost prezentă la cele două convocări pentru realizarea expertizei, explicaţiile în scris cu privire la pretinsa situaţie juridică a pieselor Colecţiei, precum şi cu privire la îndeplinirea sarcinilor donaţiei au fost semnate tot de Dna. Director D.P., Muzeul de Artă Constanţa şi-a asumat obligaţia de a depune înscrisuri din care să rezulte lucrări de conservare ale tablourilor donate (a se vedea în acest sens, transcrierea şedinţei de judecată din data de 10 decembrie 2012).
e. Solicitarea fondurilor „[...] în lupta cu moştenitorii donatorului dr. G.V.”, a fost realizată tot de Muzeul de Artă Constanţa şi nu de comuna Topalu (a se vedea în acest sens, Expunerea de motive la proiectul de hotărâre privind aprobarea rectificării bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2012 pentru Muzeul de Artă Constanţa).
Curtea de Apel Constanţa a ales să ignore susţinerile reclamantului, neînlăturându-le în mod argumentat.
3. Independent de neimplicarea efectivă dovedită a donatarului în demersuri care să asigure îndeplinirea sarcinilor donaţiei, Curtea de Apel Constanţa, prin decizia pronunţată încearcă să înlăture, fără argumente solide, realitatea demonstrată în cadrul prezentului dosar conform căreia operele de artă donate nu au fost expuse în condiţii corespunzătoare şi nici nu s-a intervenit asupra lor pentru o conservare adecvată voinţei donatorului.
Pentru a servi demersului său, instanţa săvârşeşte grave erori judiciare, calificând sarcinile donaţiei în obligaţii de rezultat sau ignorând realitatea pe care ea însăşi a constatat-o în mod expres: intimaţii nu au realizat niciun act de conservare sau restaurare a pieselor Colecţiei. Cu atât mai grav este că instanţa de judecată ignoră, cu desăvârşire, faptul că nu s-a intervenit nici în vederea stopării procesului de degradare şi a restaurării operelor de grafică, avariate. Acelaşi normativ internaţional de conservare şi prevenţie, citat în precedent, defineşte, tot ca o situaţie de urgenţă, apariţia oricărei ridicături, umflături pe stratul pictural: ori de câte ori apare o ridicătură sau o umflătură a stratului pictural se impune intervenţia unui restaurator.
Raţionamentul Curţii de Apel Constanţa este infirmat de realitatea din speţă:
Starea de degradare a imobilului Muzeului de Artă din Topalu care ar fi trebuit să găzduiască Colecţia donată, anterior anului 2007, este de notorietate şi a fost consemnată de către Florica Cluceru în cartea Muzeul de D. şi S.V., Topalu. Repere de identitate. Reprezintă, deci, o certitudine că anterior anului 2007, nici beneficiarul de drept al colecţiei, comuna Topalu, nici adevăratul beneficiar al acesteia, Muzeul de Artă Constanţa, nu au asigurat condiţii bune de expunere care să excludă „avariile”.
3.2. În pofida afirmaţiilor Muzeului de Artă Constanţa care, în dovedirea îndeplinirii sarcinilor donaţiei, a arătat că a cumpărat imobilul de la adevăraţii proprietari, înscrisurile existente la dosarul cauzei atestă contrariul.
Astfel, din interpretarea sistematică a considerentelor Deciziei civile nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, rezultă, dincolo de orice echivoc, că, în realitate, Muzeul de Artă Constanţa s-a opus despăgubirii adevăraţilor proprietari, solicitând restituirea în natură a imobilului către aceştia.
3.3. Nici după trei ani de la formularea acţiunii civile care formează obiectul prezentului dosar, incinta Muzeului Topalu nu asigură condiţii adecvate operelor de artă din Colecţia „D. şi S.V.”:
a) în sala Pallady, caloriferele sunt situate chiar sub exponate, la o distanţă foarte mică.
Aceasta, în pofida normelor de conservare prevăzute de Vade-Mecum de la Conservation preventive, Centre de recherche et de restauration des Musees en France, Paris, 2006, invocate chiar de Muzeul de Artă Constanţa prin adresa din 08 ianuarie 2013 care califică drept situaţie de urgenţă neasigurarea unui climat corespunzător din punct de vedere al temperaturii şi umidităţii;
b. instalaţia de apă este situată la vedere, deasupra picturilor în toate camerele muzeului. În eventualitatea unor scurgeri de apă sau spargerii unei conducte, operele de artă ar fi afectate în mod irecuperabil. Şi din acest punct de vedere sunt contrazise norme elementare de conservare prevăzute la art. 8 alin. (3) din acelaşi Vade-Mecum care prevăd drept măsuri de prevenţie obligaţia de a şti unde se află locurile cu risc crescut de inundaţie sau de incendiu. Or, prin amplasarea conductelor de apă deasupra exponatelor, întreaga incintă a Muzeului Topalu prezintă risc ridicat de inundaţie;
c. în pofida lucrărilor de renovare finalizate relativ curând, în sala Pallady există urme ale unei lucrări recente de acoperire a igrasiei;
d. sistemul de supraveghere video nu funcţiona la momentul efectuării expertizei.
3.4. Starea de degradare a operelor de grafică reprezintă dovadă a condiţiilor neadecvate de expunere a Colecţiei „D. şi S.V.”
Dovada irefutabilă a neasigurării unui mediu propice expunerii operelor de artă donate este reprezentată de starea de degradare în care se află piesele de grafică: unele dintre piesele de grafică sunt găurite, altora le lipseşte un colţ sau piesa în totalitate este afectată de cleiuri rigidizate pe suprafaţa lucrării. În ceea ce priveşte starea de conservare a lucrurilor de pictură, aceasta nu a putut fi constatată decât la nivel superficial, general. Chiar şi o astfel de vizualizare a relevat apariţia unor craq-ueluri în stratul pictural al lucrării lui N.T., „Margine de crâng la Balcic”.
4. Instanţa de apel nu a înlăturat în mod convingător nici susţinerea reclamantului conform căreia colecţia nu a fost expusă public în mod continuu.
În acest sens, curtea de apel a făcut referire la dreptul beneficiarului donaţiei de a retrage piese din colecţie în vederea participării la expoziţii temporare sau restaurării lor, ignorând, încă o dată, imposibilitatea intimaţilor de a confirma prin intermediul probatoriului administrat în cauză.
5. Nelegală este decizia recurată şi prin refuzul Curţii de Apel Constanţa de a conferi relevanţă juridică dispoziţiilor art. 829 C. civ. Cuza şi voinţei donatorului. Voinţa autorului recurentului, exprimată în mod neechivoc în cadrul contractului de donaţie, determină atât sancţiunea nerespectării sarcinilor donaţiei cât şi limitele de apreciere asupra gravitaţii nerespectării acestora:
„Nerespectarea în total sau în parte a condiţiunilor prezentei donaţii, atrage după sine nulitatea actului, bunurile donate reintrând de drept şi de fapt în patrimonial subsemnatului donator sau al moştenitorilor săi legali, fără niciunfel de pretenţie de nicio natură, din partea donatarului.”
Ne regăsim, astfel, în ipoteza unui pact comisoriu impus de donator care determină o desfiinţare a contractului de donaţie, atâta vreme cât se constată o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale şi care nu permite instanţei de judecată să aprecieze asupra gravităţii neexecutării sarcinilor.
Este unanim acceptat în literatura de specialitate şi în practica judecătorească relevantă că donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (şi cu titlu oneros), în caz de neexecutare intervenind efectele specifice contractelor sinalagmatice.
Nu mai reprezintă obiect de controversă, nici în doctrina internă, nici în cea franceză, că revocarea donaţiei trebuie pronunţată pe cale judecătorească cu excepţia situaţiei în care părţile prevăd un pact comisoriu. Inserarea unei astfel de clauze limitează şi puterea de apreciere a judecătorului: "[...] la révocation n’a jamais lieu de plein droit. Une action en justice est, en principe, nécessaire. Mais les parties peuvent dèroger à ce principe, en stipuland une clause résolutoire,” (Michael Grimaldi, Droit patrimonial de la familie, Dalloz, 2011-2012, pag. 369).
Oricum, s-a afirmat încă din etapa de început a punerii în practică a C. civ. Cuza că „În principiu, oricine poate face o liberalitate prin donaţiune sau testament şi este liber de a-i pune orice condiţiuni va găsi de cuviinţă. În acest caz soarta liberalităţii este subordonată îndeplinirii condiţiilor sub care a fost făcută”(a se vedea în acest sens, Tribunalul Ilfov, 1,608, dec. 4/1889, publicată în C Hamangiu, C. civ. adnotat. Vol. II, Ed All Beck, Bucureşti 999, pag, 257).
În tranşarea aceleiaşi probleme, a revocării donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii, s-a afirmat în doctrină, recurgând pentru interpretare şi la jurisprudenţa franceză a vremii, că „[...] revocarea trebuie pronunţată în afară de existenţa vreunei culpe a donatarului, căci legea nu cere această condiţie, în consecinţă, instanţa sesizată de o cerere de revocare va examina exclusiv punctual dacă donatarul a îndeplinit sarcinile ce luase asupra sa” (a se vedea în acest sens, C.H., I.R., B., A.B., Tratat de drept civil roman, Vol. III, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 495).
Faţă de situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii este indeniabil că sancţiunea revocării donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor este incidenţă şi în speţă. Din probatoriul elaborat administrat în cauză rezultă că, după moartea donatorului, sarcinile donaţiei au fost neglijate, ajungând să fie ignorate cu desăvârşire rând pe rând. Ceea ce intimaţii au încercat să facă pe parcursul întregului proces a fost să creeze aparenţa unei conformări cu rigorile impuse de donator. În realitate, pasivitatea donatarului şi dezinteresul Muzeului de Artă Constanţa în decursul atâtor zeci de ani nu a rămas fără consecinţe: piese importante ale colecţiei degradate, lipsa oricărei forme de restaurare a provocat deteriorări iremediabile ale unor lucrări cu autori de referinţă în istoria artei româneşti, cum ar fi C.B., N.T. De asemenea, dovedind aceeaşi lipsă de respect faţă de voinţa donatorului, sub pretextul mai bunei conservări (deşi nu au format obiect de restaurare), niciuna dintre lucrările de grafică nu sunt expuse publicului.
Toate acestea sunt mărturii ale nesocotirii voinţei autorului reclamantului, ale neîndeplinirii scopului donaţiei determinând incidenţa sancţiunii revocării acesteia prevăzute expres de donator prin contractul de donaţie şi de dispoziţiile art. 829 C. civ. Cuza, teza 1.
Constatarea necesităţii revocării donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor este des întâlnită în practica judiciară actuală, reprezentând o consecinţă firească a neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract:
„Instanţa a apreciat că, deşi pârâta-reclamantă a efectuat o serie de lucrări de renovare şi extindere a imobilului donat, imposibilitatea înfiinţării căminului de bătrâni cu denumirea părinţilor reclamantei-pârâte în termenul contractual, ca urmare a stagnării lucrărilor din anul 2002, constituie o parte a sarcinii esenţială la încheierea contractului, ce nu a fost executată. [...] Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile revocării actului de donaţie încheiat între părţi, instanţa a admis cererea principală şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată” (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 523/R/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, citată de C.N., în Donaţia şi moştenirea, Doctrină şi practică adnotată. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, pag. 107).
„Prin sentinţa civilă [...], s-a dispus revocarea contractului autentic de donaţie cu sarcină de întreţinere. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că, deşi pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor imobile, obligându-se să o întreţină pe reclamantă cu toate cele necesare traiului, aceştia nu şi-au îndeplinit în totalitate obligaţiile asumate. [...] Prin decizia civilă [...], a fost admis recursul reclamantei şi s-a dispus revocarea donaţiei cu sarcină. Cum din cauză rezultă că, [...] sarcina nu a fost respectată, întrucât nu are relevanţă valoarea bunului în raport cu sarcina impusă, în raport de art. 829 şi art. 831 C. civ., se impune revocarea donaţiei.” (a se vedea în acest sens. Decizia civilă nr. 2G4/R/2006, a Curţii de Apel Oradea, publicata pe httpj//legeaaz.net/).
„Dacă donatarul nu a îndeplinit sarcinile pe care şi le-a luat, donaţia poate fi revocată, deoarece, în măsura sarcinilor stipulate, donaţia oneroasă este un adevărat contract sinalagmatic, în cadrul căruia dacă una din părţi nu îşi execută obligaţia, cealaltă parte, în virtutea condiţiei rezolutorii tacite, care este subînţeleasă în orice contract sinalagmatic, are alegerea fie de a sili partea ce nu şi-a îndeplinit sarcina să îşi respecte obligaţia luată, fie să ceară rezoluţiunea contractului (art. 829, art. 1020 şi art. 1021 C. civ.)” (a se vedea în acest sens. Decizia nr. 1573/1971 a Tribunalului Suprem, secţia civilă, citata de C.T., în Culegere de practică Judiciară, Ediţia 2, Editura C.H.B., Bucureşti, 2008, pag, 149).
„Instanţa, apreciind asupra conţinutului contractului şi a voinţei reale a părţilor, a calificat acest contract ca o donaţie cu sarcini stipulată în favoarea donatorului, sarcina constând în obligaţia pârâtei de a-i lăsa reclamantei posesia şi folosinţa imobilului până la moarte, precum şi de a-i acorda întreţinere tot restul vieţii. întrucât donaţia cu sarcini este în limitele sarcinii un contract sinalagmatic, în caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice, astfel încât reclamanta este îndrituită să se adreseze instanţei cu o asemenea cerere. [...] Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că în ultimele luni pârâta nu şi-a îndeplinit nici una din sarcinile impuse prin contractul de donaţie, că gravitatea nerespectării obligaţiilor este ridicată cu atât mai mult cu cât între cele două părţi există gradul I de rudenie, astfel încât urmează să admită acţiunea aşa cum a fost formulată şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.” (a se vedea în acest sens. Sentinţa civila nr. 822/2010 a Judecătoriei Podu Turcului, publicată pe www, juspedia.ro).
„După încheierea contractului timp de doi ani, reclamantul a adus sporadic reclamantei alimente, însă cheltuielile legale de întreţinerea apartamentului, curăţenie, cumpărături şi gătit au fost suportate exclusiv de reclamantă, iar din luna august 2000 între părţi nu mai există nicio legătură. Refuzul reclamantei de a mai permite accesul pârâtului în locuinţă este justificat, datorită manifestărilor acestuia. Astfel, pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, iar în temeiul dispoziţiilor art. 829 şi 830 C. civ., acţiunea de revocare a contractului de donaţie pentru neîndeplinirea sarcinii este întemeiat” (a se vedea în acest sens. Decizia nr. 271/2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, citata de L.U., Ş.A., C.J., în Culegere de practica judiciară pe anul 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag, 272.
4. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Demersul judiciar al instanţei de apel îşi confirmă nelegalitatea şi prin nemotivarea hotărârii pronunţate prin raportare la:
- neîndeplinirea sarcinilor donaţiei aşa cum rezultă din Vade-Mecum de la Conservation preventive, Centre de recherche et de restauration des Musees en France, Paris, 2006;
- comportamentul de netăgăduit al Muzeului de Artă Constanţa materializat în acte şi fapte specifice unui verus dominus;
- revocarea donaţiei ca urmare a pactului comisoriu convenit prin contractual de donaţie din 27 iunie 1960, precum şi limitele de apreciere ale instanţei de judecată impuse de această clauză contractuală.
Faţă de lipsa unei motivări complete a hotărârii pronunţate care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părţile litigante în cadrul unui proces, atitudinea instanţei de recurs este în vădită disonanţă cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Albina contra României, 57808/00, C.E.D.O., 2005). În acelaşi sens este exprimată opinia Curţii Europene în hotărârea pronunţată în cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României, nr. 60868/00, C.E.D.O., 2006: „Fără a se impune un răspuns detaliat la fiecare argument al petentului, este obligaţia prezumată a instanţei de judecată, ca partea să primească răspunsuri specifice şi explicite relative la aspectele esenţiale supuse analizei şi deciziei instanţei de judecată”.
A solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei curţii de apel şi, ca o consecinţă, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei tribunalului în sensul admiterii cererii de chemare în judecată iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia civila nr. 289 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, astfel cum a fost menţinută prin Decizia civila nr. 5068 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, pronunţate într-un prim ciclu judiciar, s-a stabilit irevocabil atât natura juridică a actului juridic dedus judecaţii, contractul de donaţie autentificat din 1960, ca fiind un contract de donaţie cu sarcini, contract sinalagmatic, cât şi a obligaţiei impusă donatarului, Sfatul Popular al comunei Topalu, constând în „îndeplinirea mai multor obligaţii continue: colecţia ce face obiectul donaţiei să nu iasă niciodată, sub nicio formă, din patrimonial Comunei Topalu, colecţia să fie expusă public în incinta unei clădiri amenajate expres de autorităţile locale ale Comunei Topalu, iar donatarul să asigure condiţiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte din colecţia ce face obiectul donaţiei, atât în ceea ce priveşte expunerea acestora, cât şi în ceea ce priveşte întreţinerea lor.”
S-a conchis că „donatorul a impus în sarcina donatarului - Comuna Topalu - o obligaţie de a face - respectiv obligaţia de a organiza un serviciu determinat şi de a-i asigura în permanenţă condiţiile normale de funcţionare pentru a realiza scopul comemorativ şi cultural urmărit de autorul reclamantului.”
„Obligaţia de a menţine colecţia într-o stare corespunzătoare, în vederea expunerii sale publicului, implică o serie de lucrări de conservare şi reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfăşoară în timp, ele având caracter de continuitate.”
În acest fel, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, statuările irevocabile ale hotărârii judecătoreşti pronunţate în primul ciclu judiciar, se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecaţi anterioare, ce a tranşat definitiv un aspect al litigiului.
Modalitatea în care este dezlegat un anumit aspect litigios se impune, fără a putea fi contrazisă ori altfel determinată cu ocazia rejudecării, pentru că în acest fel ar însemna să se ignore efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces, în conformitate cu prescripţiile art. 315 C. proc. civ. (art. 501 N.C.P.C).
Or, în rejudecare, astfel cum cu temei susţine reclamantul, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile instanţelor ce s-au pronunţat anterior în cauză, cu referire la natura juridică a convenţiei, chestiune cu implicaţii atât în ce priveşte limitele şi întinderea probaţiunii, cât şi, pe cale de consecinţă, cât priveşte soluţia pronunţată, care în contextul menţionat, al nesocotirii atât celor irevocabil stabilite anterior, cât şi a clauzelor convenţiei exhibate, se vădeşte a fi nelegală.
Fiind stabilit irevocabil caracterul contractului, obiect al litigiului, contract de donaţie cu sarcini, constând în îndeplinirea unor obligaţii precis determinate în contract, a reţine, în rejudecare, ca obligaţia fixată în sarcina donatorului are caracterul uneia de diligenţă, constând „în asigurarea bunelor condiţii de expunere şi conservare a colecţiei.”ce” nu poate fi privită decât din perspectiva asigurării dotărilor interioare necesare protecţiei şi conservării lucrărilor de artă.”, înseamnă, astfel cum corect susţine recurentul nu doar a încălca dispoziţiile instanţelor anterioare, dar şi a se pronunţa cu nesocotirea voinţei reale a donatorului, transformând în acest fel, nepermis, donaţia cu sarcini în cauză într-o donaţie pur gratuită.
Pentru ca o atare determinare încalcă însăşi scopul actului juridic exhibat si contravine hotărârilor judecătoreşti anterioare, care pornind de la conţinutul clauzelor contractuale au procedat la interpretarea acestora in sensul fixării naturii sale in maniera menţionata, alta decât cea stabilită şi supusa analizei de către instanţa de apel.
Este o deosebire fundamentală între sarcina, ca modalitate a unui act juridic civil gratuit, şi obligaţia de diligenţă.
Sarcina, concretizată într-o obligaţie de a da, a face ori a nu face ceva, este o obligaţie impusă donatarului, care, - după acceptarea donaţiei - este ţinut s-o execute. Sarcina obliga pe donatar, în caz de neexecutare fiind antrenate mijloacele procedurale specifice, fie acţiunea în executarea obligaţiei/prestaţiei, fie acţiunea în revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de obligaţii. Aceasta pentru că donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (şi cu titlu oneros) în caz de neexecutare intervenind, aşa cum s-a arătat mai sus, efectele specifice contractelor sinalagmatice.
Or, obligaţia de diligenţă, reţinută ca fiind datorată, în speţă, de către donatoare, constituie acea obligaţie în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi întreaga sa diligenţă pentru a obţine un anumit rezultat, în favoarea creditorului. In acest caz, debitorul nu se obligă şi nu garantează obţinerea rezultatului.
In cauză, aşa cum s-a arătat, atât din conţinutul clauzelor contractuale, cât şi din dispoziţia potrivit căreia „nerespectarea în total sau în parte a condiţiunilor prezentei donaţiuni, atrage după sine nulitatea actului, bunurile donate reintrând de drept şi de fapt în patrimoniul subsemnatului donator sau al moştenitorilor săi legali, fără niciun fel de pretenţie de nici o natură, din partea donatarei”, clauza ce se constituie într-un pact comisoriu expres, (întrucât prevede nulitatea/revocarea convenţiei în cazul neexecutării actului), rezultă indubitabil caracterul/natura juridică a acestei convenţii, şi prin consecinţa a obligaţiei stipulate în sarcina donatarei, alta decât cea stabilită de instanţa de apel.
Or, pornind de la o premisa greşită - instituirea în sarcina donatarei a unor obligaţii de diligenţă, atât limitele probaţiunii (aşa cum s-a arătat mai sus), cât şi analiza efectuată de instanţa de apel se plasează dincolo de obiectul cauzei, ceea ce atrage, cum corect a susţinut recurentul, nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate.
Dimpotrivă, în rejudecare, instanţa de trimitere de primă instanţa, tribunalul, a dispus, în conformitate cu dispoziţiile instanţei de casare, suplimentarea probaţiunii, prin administrarea probei cu expertiza tehnică, obiectivele expertizei, astfel cum au fost stabilite de instanţă, fiind de natură să lămurească, în raport de elementele de fapt ale cauzei, aspectele litigioase deduse judecaţii.
Ca urmare, instanţa de trimitere a stabilit drept obiective ale lucrării de specialitate dispuse în cauză:
- să se precizeze de către expert dacă toate lucrările ce au făcut obiectul contractului de donaţie sunt expuse publicului;
- să se determine starea fizică a fiecăreia dintre cele 228 piese ale Colecţiei de Artă Plastică Dinu şi Sevasta Vintilă (colecţia), precum şi dacă acestea au fost întreţinute corespunzător şi dacă le-au fost asigurate condiţiile optime de păstrare, în raport de specificul fiecăreia;
- să se stabilească dacă în prezent, fiecare piesă a colecţiei este întreţinută corespunzător şi dacă sunt asigurate condiţiile optime de păstrare şi expunere a acestora;
- să se determine dacă imobilul ce aparţine Comunei Topalu şi în care funcţionează muzeul prezintă o stare tehnică adecvată pentru păstrarea şi expunerea în condiţii optime a pieselor Colecţiei, precum şi dacă existenţa igrasiei în respectivul imobil afectează starea fizică a pieselor Colecţiei;
- să se determine dacă imobilul în care funcţionează Muzeul D. şi S.V. Topalu a suferit vreo renovare, iar în caz afirmativ să se precizeze data când acestea au fost efectuate;
- să se stabilească dacă în incinta Muzeului Dinu şi Sevastiţa Vintilă există dotări tehnice care să asigure conservarea corespunzătoare a pieselor Colecţiei, inclusiv dacă există aparatura corespunzătoare pentru menţinerea unui microclimat cu temperatura şi umiditatea controlate, precum şi dacă piesele colecţiei sunt protejate cu rame şi geamuri.
În cauză a fost desemnată să efectueze lucrarea expert M.D., care, prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2011 a învederat imposibilitatea de a efectua această lucrare, justificat de faptul că are competenţa de expert doar în ceea ce priveşte bunurile cu semnificaţie artistică, respectiv pictura românească a Sec. XX, calitate ce nu-i permite determinarea stării de conservare a bunurilor. Problemele tehnice în cauză, vizând conservarea şi restaurarea bunurilor în discuţie, sunt în competenţa unui expert conservator-restaurator. În acest context s-a dispus desemnarea ca expert în cauză a numitei M.D.E., istoric de artă, care a întocmit lucrarea dispusă de instanţă.
Deşi din conţinutul lucrării rezultă, astfel cum a susţinut reclamantul prin obiecţiunile formulate în cauză, că lucrarea de specialitate dispusă în cauză s-a desfăşurat în altă modalitate decât cea fixată de instanţă, astfel încât constatările şi concluziile acesteia nu erau de natură a converge obiectivelor fixate, instanţele fondului au omologat constatările expertului menţionat.
În acest sens este, în principal, de menţionat că în scopul lămuririi tuturor aspectelor litigioase deduse judecaţii, astfel cum s-a pretins prin decizia de casare, s-a dispus expertizarea/ verificarea fiecărei lucrări aflate în expunerea muzeului, obiectiv neîndeplinit în condiţiile în care experta a utilizat şi a răspuns ca modalitatea de vizionare a pieselor Colecţiei a fost o „vizionare generală”.
Răspunderea pentru respectarea obligaţiilor fixate prin actul de donaţie privea fiecare piesă a colecţiei iar nu colecţia în ansamblul său.
Cu toate acestea, chiar la vizionarea superficială, experta, specializată nu în conservarea şi restaurarea lucrărilor de artă, ci în elaborarea de studii, cercetări şi inventarierea monumentelor istorice, a constatat existenţa unor semne de degradare (cu trimitere la pictura Margine de crâng la Balcic) inclusiv la piesele aflate în conservare în cadrul Muzeului de Artă Constanţa, experta consemnând, totodată, fugitiv şi doar în procesele-verbale încheiate cu ocazia vizionarii obiectivului, nu şi în raportul de expertiză tehnică, că faţă de valorile termice la data efectuării constatărilor, „se constată o relativă uscăciune a aerului”, experta recomandând „activarea funcţiei de umidificare a celor trei aparate existente şi montarea a trei console deasupra caloriferelor din sala Pallady”. De menţionat că cele 29 lucrări de grafică aflate în custodia Muzeului de Artă Constanţa nu au fost vizionate în locul în care erau depozitate, acestea fiindu-le aduse experţilor într-o altă încăpere, în acest context nefiind stabilite (şi de altfel nici nu s-a răspuns) condiţiile de conservare şi depozitare a acestora. E de precizat, totodată, că toate acestea prezintă urme de îngălbenire, rigidizarea cleiurilor de lipire de cartonul suport al passpartout-ului, ceea ce impunea cu necesitate examinarea condiţiilor de depozitare ca şi măsurile necesare pentru protecţia şi păstrarea lor în bune condiţiuni.
În acest sens sunt şi depoziţiile martorilor propuşi de reclamant, care relevă condiţii improprii de expunere (frig, umiditate exagerată ori insuficientă, în funcţie de perioada anului în care s-au efectuat vizitele), ca şi cele consemnate în lucrarea Muzeul D. şi S.V. Topalu - repere identitare, în sensul menţionat, precum şi fotografiile depuse la dosarul cauzei, ce susţin alegaţiile reclamantului, vizând modalitatea de expunere a lucrărilor, şi aceasta cu implicaţii asupra integrităţii Colecţiei.
În acest context, respingerea obiecţiunilor reclamantului, respectiv a cererii privind necesitatea suplimentării lucrării de expertiză în sensul celor dispuse la momentul încuviinţării probei, se vădesc a fi contrare însăşi dispoziţiilor instanţei de casare, astfel cum au fost însuşite de instanţa de trimitere, dar şi însăşi scopului lămuririi cauzei deduse judecăţii sub toate aspectele, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Argumentul reţinut de instanţe în susţinerea acestei soluţii se plasează dincolo de limitele probaţiunii astfel cum, prin încheiere interlocutorie, au fost stabilite, dar şi de aspectele deduse judecaţii de părţile litigante. Chestiunea stării Colecţiei la momentul preluării de către donatar nu a constituit obiect de dispută judiciară în primul ciclu judiciar, pe de o parte, iar pe de altă parte nu prezintă, opus celor reţinute de instanţa de apel, nici o relevanţă sub aspectul verificării îndeplinirii obligaţiilor la care s-a îndatorat donatarul, preluarea colecţiei prezumând că aceasta se prezintă, în contextul obligaţiilor asumate prin actul de donaţie, într-o stare bună, ceea ce face ca orice chestiune vizând acest aspect, ulterior momentului preluării să nu mai prezinte nicio importanţă /relevanţă în ceea ce priveşte aspectele ce se cer a fi lămurite în cauză. E de menţionat totodată ca nu are, de asemenea, relevanţă în ceea ce priveşte dezlegarea raportului juridic litigios, contravaloarea cheltuielilor suportate de entităţile deţinătoare (cuantumul acestora), ci dacă dotările ori lucrările efectuate sunt de natură să asigure condiţiile corespunzătoare păstrării şi expunerii colecţiei.
Ca urmare şi faţă de cele ce preced, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi admis cu consecinţa casării hotărârii curţii de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În rejudecare, se va proceda la refacerea ori completarea lucrării de specialitate conform celor dispuse de instanţă la data încuviinţării lucrării - încheiere din 29 martie 2011 - de către un expert de specialitate-conservare/restaurare artă românească.
Se vor avea în vedere, totodată, drept apărări ale părţii recurente, şi celelalte critici invocate prin declaraţia de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul V.M. împotriva încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2012 şi Deciziei nr. 9/ C din 21 ianuarie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pe care le casează şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5491/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5522/2013. Civil. Hotarâre care sa tina loc... → |
|---|
