ICCJ. Decizia nr. 5649/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5649/2013
Dosar nr. 2787/105/2008
Şedinţa de la 05 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamanţii C.L.T., G.L.A., C.G.T. şi W.R.V.C., în calitate de moştenitori ai fostului proprietar P.V., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploieşti, prin primar, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate inexistenţa titlului statului cu privire la imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova, teren în suprafaţă de 60.000 mp, preluat de stat fără titlu şi să fie obligat pârâtul să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul menţionat.
Expertiza dispusă în cauză a identificat terenul revendicat, expertul arătând că, prin suprapunerea planurilor vechi peste situaţia actuală, suprafaţa terenului este de 27.528 mp, iar restul terenului până la concurenţa de 60.000 mp, dacă s-ar afla în vecinătate, este ocupată în prezent de proprietăţi particulare.
S-a mai arătat că, în cadrul perimetrului delimitat în suprafaţă de 27.528 mp, au fost identificaţi mai mulţi deţinători, respectiv O.S. Ploieşti cu suprafaţa de 3.577 mp, SC M. SA Cluj-Napoca cu suprafaţa de 17.591 mp, SC C.B. SA cu suprafaţa de 5.688 mp şi SC D.S. SA cu o suprafaţă de 592 mp.
Ca urmare a concluziilor raportului de expertiză, instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din 30 aprilie 2010, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a societăţilor menţionate.
La data de 16 august 2010, reclamanţii au depus o cerere precizatoare, în sensul că obiectul acţiunii în revendicare îl constituie terenul în suprafaţă de 27.528 mp, situat în Ploieşti, judeţul Prahova, astfel cum a fost identificat pe schiţa de plan a raportului de expertiză întocmit de expertul B.L. Prin aceeaşi cerere precizatoare reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC B. SRL, arătând că această societate este proprietara unui teren în suprafaţă de 5642 mp, situat la aceeaşi adresă, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 04 iulie 2006.
Prin întâmpinare, SC R. SRL a invocat excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, inadmisibilitatea introducerii acestei societăţi în cauză, întrucât nu există o cerere a reclamanţilor în acest sens şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în condiţiile în care actele depuse de aceştia nu dovedesc dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat. S-a mai invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, susţinându-se, pe de o parte, nerespectarea regulii unanimităţii, iar pe de altă parte, faptul că acţiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
SC G.D.F.S.E.R. SA (SC D.S. SA) a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanţii nu au depus la dosar dovada dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat.
SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de societate, a formulat cerere de chemare în garanţie a persoanelor care, după anul 1990, au deţinut în proprietate lotul revendicat şi au transmis succesiv acest drept de proprietate, respectiv SC E. SA, SC C.B. SA Ploieşti, prin lichidator, A.F., A.V. şi A.V.A.S. Bucureşti, iar pe cale de cerere reconvenţională, a solicitat ca, în cazul admiterii acţiunii principale, să se constate calitatea sa de proprietară a construcţiilor aflate pe terenul în litigiu şi a reţelelor de utilităţi şi să fie obligaţi reclamanţii să o despăgubească cu valoarea de circulaţie a bunurilor menţionate, iar în subsidiar, să se constituie în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului pe care se află construcţiile şi reţelele de utilităţi. Totodată, pârâta a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie s-o despăgubească, în solidar, cu contravaloarea terenului evins, pe care, ca efect al admiterii acţiunii principale, ar fi obligată să-l restituie reclamanţilor.
Ulterior, SC B. SRL a precizat în scris că înţelege să-şi menţină cererea de chemare în garanţie exclusiv în raport cu persoanele fizice A.F. şi A.V., de la care a cumpărat imobilul, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 04 iulie 2006.
R.N.P. R.O.M.S.I.L.V.A. - Direcţia Silvică Prahova a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum şi cerere reconvenţională prin care a solicitat ca, în cazul în care se va admite acţiunea, să se constate calitatea sa de proprietară a construcţiilor edificate la adresa din Ploieşti şi să se constituie în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului pe care se află situate construcţiile respective, pe toată durata existenţei lor, precum şi a unui drept de servitute şi acces la toate construcţiile şi instalaţiile proprietatea R.N.P. R.O.M.S.I.L.V.A. Totodată, a solicitat să se instituie un drept de retenţie în favoarea sa, până la plata efectivă a despăgubirilor la valoarea de circulaţie a construcţiilor.
Chemaţii în garanţie A.F. şi V. au formulat întâmpinare prin care, au invocat excepţia lipsei de interes a SC B. SRL de promovare a cererii de chemare în garanţie, excepţia prescripţiei dreptului societăţii cumpărătoare de a solicita chemarea lor în garanţie în temeiul art. 520 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamaţilor în promovarea acţiunii, pentru nedovedirea dreptului de proprietate al autorului lor, excepţia prescripţiei dreptului de a promova acţiunea pentru suprafaţa de 5.642 mp, în temeiul art. 520 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând, în esenţă că, pe de o parte, reclamanţii nu deţin un titlu privind proprietatea bunului revendicat, iar pe de altă parte, atât chemaţii în garanţie, cât şi intimata SC B. SRL au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 1295 din 16 iunie 2011, Tribunalul Prahova a respins excepţiile tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, a inadmisibilităţii introducerii în cauză a SC R. SRL, a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a prescripţiei dreptului la acţiune faţă de SC B. SRL, a prescripţiei dreptului SC B. SRL de a solicita chemarea în garanţie a chemaţilor în garanţie A.F. şi A.V., a lipsei de interes a SC B. SRL de a formula cererea de chemare în garanţie.
A respins ca neîntemeiată acţiunea precizată, formulată de reclamanţii C.L.T., G.L.A., C.G.T. şi W.R.V.C.
A respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta R.N.P., D.S. Prahova.
Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 23.840 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către SC B. SRL şi la plata sumei 4.250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către chemaţii în garanţie A.F. şi A.V.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform actului de vânzare din anul 1914, V.P. şi P.P. au cumpărat un teren situat în Ploieşti, judeţul Prahova, în suprafaţă de 10.021 mp, iar potrivit cererii de înmatriculare din 06 octombrie 1937, V.P. figura cu F.C.T., E.P., situată în Ploieşti, judeţul Prahova.
Preţul vânzării a fost de 19.039 lei, din care vânzătorul a primit suma de 2.000 lei, restul de preţ urmând să fie achitat în termen de 4 ani de la data autentificării actului, vânzătorul păstrându-şi, pentru garantarea restului de preţ, privilegiul prevăzut de art. 1737 C. civ.
Potrivit fişei imobilului bombardat, tabloului de distrugeri suferite, raportului de expertiză din anul 1945, întreaga Fabrică situată în Ploieşti, judeţul Prahova a fost distrusă de bombardament, pentru care s-au acordat despăgubiri, menţionându-se în cuprinsul fişei imobilului bombardat că această fabrică s-ar afla pe un teren în suprafaţă totală de 60.000 mp.
Conform raportului de expertiză topo efectuat în cauză de către expertul B.L., terenul, fostă proprietate a lui P.V., ar avea suprafaţa de 27.528 mp, restul până la concurenţa suprafeţei revendicate, dacă s-ar afla în vecinătate, fiind ocupat de proprietăţi particulare. Expertul a mai precizat că terenul de 27.528 mp este în prezent deţinut de mai multe societăţi comerciale.
Prima instanţă a reţinut că, din niciun act depus la dosar nu rezultă că, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1914, cumpărătorii au devenit proprietarii terenului, respectiv că au achitat întregul preţ, că terenul cumpărat de V. şi P.P. în anul 1914, este unul şi acelaşi cu terenul pe care s-a aflat fosta F.C.P.T. şi cu terenul identificat de expertul desemnat în cauză şi deci, că V.P. era şi proprietarul terenului revendicat, cererea de înmatriculare în registrul comerţului sau fişa imobilului bombardat nefiind acte de natură să confere un drept de proprietate asupra terenului pe care a fost situată F.C.
În raport cu cele constatate, instanţa a apreciat ca nefiind dovedită susţinerea contestatorilor în sensul că imobilul proprietatea autorului lor a fost preluat de către stat fără titlu.
În plus faţă de aceste considerente, prima instanţă a apreciat că, şi în situaţia în s-ar fi dovedit identitatea între terenul ce a aparţinut autorului lor şi cel revendicat în prezent, reclamanţii ar fi avut posibilitatea să-şi valorifice aceste drepturi pe calea legii speciale, nr. 10/2001, Lege în cadrul căreia se analizează modalitatea de preluare de către stat a terenurilor în litigiu, persoana de la care s-au preluat, dacă preluarea a fost abuzivă, dacă notificatorii au sau nu dreptul la măsuri reparatorii şi în ce constau acestea.
De asemenea, s-a reţinut de către instanţă că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să solicite revendicarea întregii suprafeţe de teren de circa 10.000 mp, deoarece nu a fost cumpărat numai de V.P., ci şi de fratele acestuia, P.P., neexistând nicio dovadă la dosar că, ulterior, V.P. ar fi cumpărat şi partea de teren dobândită de fratele său, fie că acesta din urmă ar fi decedat fără moştenitori sau că, deşi a avut moştenitori, aceştia din urmă ar fi refuzat în mod nejustificat să promoveze acţiunea în revendicare alături de reclamanţi. Or, în cadrul acţiunii de revendicare, este aplicabilă regula unanimităţii, în sensul că o asemenea acţiune nu poate fi formulată decât de toţi coproprietarii terenului.
Prima instanţă a mers mai departe cu raţionamentul subsidiar, în cadrul căruia, pornind de la premisa că s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate şi că principiul unanimităţii ar fi fost surmontat, a apreciat că, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001 şi de cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, restituirea în natură nu poate fi dispusă, în condiţiile în care terenul revendicat de către reclamanţi se află în prezent în proprietatea unor societăţi comerciale, fie în baza unor acte normative cu caracter special, fie în baza unor contracte de vânzare cumpărare. În caz contrar, ar însemna că s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acestor societăţi comerciale.
Excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată şi a inadmisibilităţii introducerii în cauză a SC R. SRL a fost respinsă de tribunal cu motivarea că reclamanţii au solicitat iniţial obligarea pârâtului Municipiul Ploieşti să le lase în deplină proprietate şi posesie un teren în suprafaţă de 60.000 mp, iar din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză a reieşit că terenul revendicat aparţine unor persoane juridice, rezultând astfel din dezbateri necesitatea introducerii în cauză a acestora. Reclamaţii au fost de acord cu introducerea în cauză a acestor societăţi, efectuând demersuri pentru aflarea sediilor acestora, tocmai pentru ca societăţile respective să-şi poată exercita dreptul la apărare şi pentru a beneficia de un proces echitabil.
Totodată, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că, atât timp cât aceştia pretind un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, înseamnă că au calitate procesuală activă, existând identitate între persoana reclamanţilor şi titularul dreptului dedus judecăţii, având dreptul să se adreseze în principiu instanţei de judecată cu acţiune în revendicare, urmând ca instanţa să stabilească pe baza probelor administrate, dacă aceste pretenţii sunt sau nu întemeiate.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de SC B. SA a fost respinsă, întrucât textul de lege invocat vizează reintrarea bunului în patrimoniul debitorului, astfel încât, faţă de acesta ar opera eventual excepţia prescripţiei şi nicidecum faţă de un terţ.
Instanţa de fond, a respins şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita chemarea în garanţie a numiţilor A.F. şi A.V., întrucât excepţia prescripţiei vizează dreptul la acţiune, respectiv dacă s-a prescris sau nu dreptul de a se formula acţiunea în revendicare şi nicidecum dreptul de a fi chemate în garanţie anumite persoane.
Tribunalul a respins şi excepţia lipsei de interes a SC B. SRL de a formula cerere de chemare în garanţie, reţinând că, în situaţia admiterii acţiunii în revendicare, societatea, considerându-se evinsă în dreptul său de proprietate asupra terenului, are interes să solicite să fie despăgubită de către chemaţii în garanţie, în raport cu care s-ar fi pus în discuţie problema evicţiunii.
Cererea reconvenţională formulată de R.N.P.R. a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât aceasta nu a administrat nicio probă în baza căreia să-şi dovedească pretenţiile invocate prin această cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.L.T., C.G.T., G.L.A. şi W.R.V.C., intervenienta SC B. SRL Ploieşti şi chemaţii în garanţie A.V. şi A.F.
Apelanţii reclamanţi au susţinut, în esenţă, motive de netemeinicie, referitoare la aprecierea instanţei cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului lor. De asemenea, au invocat aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, incidente în cauză fiind, în opinia apelanţilor reclamanţi, normele de drept comun în materie de revendicare. De asemenea, reclamanţii au criticat dispoziţia primei instanţe de obligare a lor la plata cheltuielilor de judecată.
Chemaţii în garanţie A.V. şi A.F. au criticat sentinţa sub aspectul modului de soluţionare a cererii de chemare în garanţie formulată de SC B. SRL, apelanţii considerând că soluţia corectă era de respingere a cererii de chemare în garanţie, ca inadmisibilă sau ca prescrisă, ca urmare a admiterii excepţiilor invocate, iar nu ca neîntemeiată.
Aceşti apelanţi au criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul modului de rezolvare a cererii principale, arătând că, în opinia lor, acţiunea în revendicare trebuia respinsă ca inadmisibilă, fiind formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Apelanţii chemaţi în garanţie au mai susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în promovarea cererii de chemare în judecată şi au arătat că acţiunea trebuia respinsă ca prescrisă în ceea ce priveşte suprafaţa de 5.642 mp aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL, ca efect al aplicării prevederilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ.
Intervenienta SC B. SRL a criticat în apel faptul că, prin sentinţa apelată, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca neîntemeiată, şi nu ca rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, a arătat că acţiunea în revendicare a terenului proprietatea sa este prescrisă, întrucât a fost formulată după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 520 alin. 1 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, SC B. SRL a solicitat respingerea apelului reclamanţilor, ca nefondat, şi admiterea în parte a apelului declarat de Apelanţii A.F. şi A.V., în sensul constatării prescrierii dreptului reclamanţilor de a revendica terenul în suprafaţă de 5.642 mp.
Apelanţii A.F. şi A.V. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului declarat de reclamanţi şi admiterea în parte a apelului declarat de SC B. SRL.
Prin întâmpinarea depusă de intimata SC R. SRL Bucureşti s-au invocat: excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia inadmisibilităţii cererii de introducere în cauză a SC R. SRL raportat la prevederile art. 1291 alin. (6) C. proc. civ., excepţia tardivităţii raportat la prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii aceleiaşi cereri raportat la art. 56-57 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pe fond a solicitat respingerea apelului declarat de reclamanţi.
De asemenea, intimata SC G.D.F.S.E.R. SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului reclamanţilor, ca nefondat.
Prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins excepţiile invocate de intimata SC R. SA prin întâmpinare şi a respins toate apelurile, ca nefondate.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Cu privire la apelul formulat de reclamanţii C.L.T., C.G.T., G.L.A. şi W.R.V.C., Curtea a reţinut că susţinerea acestora, în sensul că imobilul construcţie a suferit distrugeri în bombardamentele din 05 aprilie 1944 şi, respectiv, 05 mai 1944, iar autorul lor V.P. nu a primit nicio despăgubire, nu este relevantă în cadrul acţiunii de drept comun, acest aspect fiind relevant doar în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la critica apelanţilor, potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să reţină vecinătăţile terenului cumpărat în 1914 în suprafaţă de 10.021 mp situat în Ploieşti, jud. Prahova, respectiv: la faţă - strada R., pe laturi Cimitirul R.B., L.G.S. şi O.V., Curtea a reţinut că era necesară delimitarea terenului, pe care apelanţii susţin că l-a avut autorul lor în proprietate, numai în situaţia în care se făcea o comparare de titluri.
Or, în cauza de faţă, ca urmare a faptului că acţiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar înainte de intrarea în vigoare a acestei legi reclamanţilor nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul de a păstra imobilul în litigiu sau o speranţă legitimă în acest sens, nu se poate susţine că aceştia deţin un bun, în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Curtea a mai reţinut că, atâta timp cât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 înlătură aplicarea dreptului comun, nu se mai impunea în speţă evidenţierea vecinătăţilor terenului.
Verificând contractul de vânzare-cumpărare din 05 ianuarie 1914, prin care autorul reclamanţilor a cumpărat suprafaţa de 10.021 mp, contractul de vânzare cumpărare autentificat sdin 1921 de Tribunalul Judeţului Prahova, pentru suprafaţa de 10.500 mp şi cel autentificat din 1927, Curtea a constatat că nu rezultă suprafaţa de teren viran cumpărată, nu rezultă că autorul contestatorilor, P.V., a avut în proprietate suprafaţa revendicată şi că era singurul proprietar al terenului.
Cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cauză, Curtea a reţinut că Statul român are dreptul de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce au intrat în patrimoniul său înainte de ratificarea Convenţiei, inclusiv asupra modalităţii concrete de restituire, neimpunându-se vreo obligaţie, în sensul restituirii acestora. Curtea a apreciat că Legea nr. 10/2001 este de aplicabilitate imediată, în sensul că acţiunea ei se extinde nu numai asupra situaţiilor juridice ce se vor produce în viitor, se vor modifica ori se vor stinge, ci şi faptelor juridice pendinte, precum şi efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Critica contestatorilor, în sensul că instanţa de fond, respingând acţiunea în revendicare, ar fi schimbat natura juridică a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilităţii procesului civil şi accesul la un proces echitabil, a fost apreciată de curtea de apel ca fiind nefondată, întrucât în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 se arată că, dacă bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie în despăgubiri, situaţie în care acţiunea devine personală.
Curtea a observat, însă, că instanţa de fond nu a schimbat natura juridică a acţiunii în revendicare, transformând-o într-una personală, ci dimpotrivă, a arătat temeiul de drept pentru care nu este întemeiată acţiunea reclamanţilor.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei recurate, că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, însă, în acţiunea de faţă, apelanţii contestatori nu se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., pentru că nu au o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de a păstra imobilul.
În ceea ce priveşte critica ce vizează acordarea cheltuielilor de judecata către SC B. SRL pentru suma de 23.840 lei şi către chemaţii în garanţie A.F. şi A.V. pentru suma de 4.250 lei, Curtea a reţinut că ambele sume reprezintă onorarii de avocat, iar în raport cu prevederile art. 36 din Legea nr. 51/1995, nu se poate dispune reducerea cuantumului acestor sume.
Referitor la apelul formulat de chemaţii în garanţie A.V. şi A.F., Curtea a reţinut că acesta este nefondat.
Critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulată de SC B. SRL a fost găsită nefondată, întrucât potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri. Ca atare, SC B. SRL era îndreptăţită, conform textului legal menţionat, să formuleze împotriva apelanţilor A. cerere de chemare în garanţie, mai ales că această cerere este asimilată cu o adevărată acţiune.
Curtea a mai reţinut că analizarea sumară a unor excepţii nu determină nelegalitatea sentinţei civile apelate. În ceea ce priveşte temeiul respingerii cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a respins ca neîntemeiată, deoarece potrivit art. 1336 din fostul C. civ., în vigoare la data naşterii raportului juridic dintre părţi, vânzătorii, respectiv apelanţii A., răspund faţă de cumpărător de liniştita posesie a bunului, potrivit art. 1337 din fostul C. civ., vânzătorul este obligat de drept a răspunde faţă de cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, iar potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală, SC B. SRL având interes şi calitate procesuală în promovarea cererii de chemare în garanţie.
Cu privire la critica ce vizează respingerea în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului societăţii cumpărătoare de a solicita chemarea în garanţie a numiţilor A.F. şi A.V., curtea a reţinut că art. 520 C. proc. civ. se referă la evicţiune privind imobilul adjudecat şi nu la posibilitatea societăţii de a formula cerere de chemare în garanţie, cerere care este supusă regulilor de procedură, respectiv art. 60 şi urm. C. proc. civ.
Susţinerea apelanţilor chemaţi în garanţie, în sensul că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi este inadmisibilă, întrucât a fost promovată după apariţia Legii nr. 10/2001, fără a se respecta procedura prealabilă, nu a mai fost analizată, Curtea apreciind că a răspuns implicit acestei critici cu ocazia analizei apelului declarat de reclamanţi.
S-a respins ca nefondată şi critica referitoare la faptul că instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în promovarea cererii de chemare în judecată, Curtea reţinând că reclamanţii au interesul de a se adresa instanţei pentru recunoaşterea drepturilor lor, având în vedere faptul că cel care are un drept are şi calitatea de a intenta acţiune în justiţie.
În ceea ce priveşte critica ce vizează faptul că, în mod eronat, instanţa de fond a respins excepţia prescrierii dreptului de a promova acţiunea în revendicare pentru suprafaţa de 5.642 mp, teren intravilan situat în Ploieşti, judeţul Prahova, aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL, Curtea a respins-o, ca nefondată, întrucât acţiunea în revendicare, acţiune reală, nu este supusă prescripţiei extinctive.
Referitor la apelul formulat de intervenienta SC B. SRL, Curtea a reţinut că acesta este nefondat, cu motivarea că, atâta timp cât cererea dedusă judecăţii a fost respinsă ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în garanţie va fi respinsă ca atare, astfel că soluţia asupra cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia cererii principale. Curtea a mai reţinut că dreptul de a revendica imobilul nu este supus prescripţiei extinctive, întrucât acţiunea în revendicare este o acţiune reală, imprescriptibilă.
Excepţiile invocate prin întâmpinare de intimata SC R. SRL au fost respinse de instanţa de apel, reţinându-se că, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a răspuns în motivarea soluţiei date apelului formulat de apelanţii A.F. Excepţia inadmisibilităţii cererii raportată la prevederile art. 1291 alin. (6) C. proc. civ. este mai degrabă o apărare, pe care intimata o putea formula în cadrul căii de atac a apelului. Excepţia tardivităţii trebuia valorificată de intimată prin exercitarea căii de atac prevăzută de lege, respectiv aceea a apelului. Curtea mai reţinut că, referitor la excepţia inadmisibilităţii, raportată la dispoziţiile art. 57- 66 C. proc. civ., s-a răspuns atunci când s-a analizat apelul formulat de apelanţii A.F. De asemenea, Curte a reţinut că, şi cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată raportată la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa a răspuns pe larg în motivarea soluţiei date apelului formulat de apelanţii reclamanţi. În mod similar s-a răspuns aceleiaşi excepţii invocate de SC D.G.F.S.E.R. SA şi intervenienta SC B. SRL, prin întâmpinare.
Împotriva Deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii C.L.T., G.L.A., C.G.T. şi W.R.V.C., intervenienta SC B. SRL şi chemaţii în garanţie A.V. şi A.F.
1. Recurenţii reclamanţi au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 480 C. civ., a Legii nr. 213/1998, a art. 20, art. 21, art. 148 din Constituţia României şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Instanţa de apel a făcut o motivare sumară şi incompletă a situaţiei deduse judecăţii, neanalizând probatoriile administrate la instanţa de fond şi nici incidenţa dovezilor cu acte noi din apel, care dovedeau dreptul de proprietate al recurenţilor şi admisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de aceştia.
Instanţa de apel a apreciat greşit, raportat la critica apelanţilor reclamanţi, că stabilirea vecinătăţilor terenului s-ar fi impus numai în cazul unei acţiuni în revendicare, prin comparare de titluri.
Motivarea instanţei este nelegată, deoarece reclamanţii solicitau, în cadrul acţiunii în revendicare, analiza titlului de proprietate al autorului lor, în raport de vecinătăţi, dat fiind conţinutul actelor şi corespondenţa în teren a acestora, unită cu constatările expertului topograf, dovezi ce puteau conduce la admiterea acţiunii promovate.
Completarea actelor în apel, unite cu cele deja depuse la instanţa de fond, duceau la concluzia că între cei doi cumpărători (fraţi) a intervenit un act de partaj voluntar prin care V.C.P. a devenit unic proprietar al respectivului teren.
Întrucât construcţiile aflate pe terenul în litigiu (fabrica de cherestea şi casa de locuit) şi în care se aflau toate actele de proprietate ale autorului recurenţilor, au fost bombardate de aviaţia americană în 1944, au întâmpinat reale probleme în procurarea tuturor documentelor.
Recurenţii reclamanţi mai arată că, în apel au depus înscrisuri din care rezultă că, toate actele din perioada 1914 - 1923, datorită condiţiilor în care au fost depozitate, sunt distruse parţial şi incomplete, astfel că recurenţii au fost în imposibilitate de a procura aceste acte.
În acest context, urma să se analizeze şi alte înscrisuri care puteau forma convingerea instanţei că numai autorul recurenţilor era unic proprietar al acestui teren şi anume: certificatul din 31 septembrie 1923 dat de Grefa Tribunalului Prahova, prin care se confirmă că la 16 martie 1922 a fost înscrisă firma individuală a lui V.C.P. pentru vânzare de cherestea şi exploatare de păduri cu sediul în Ploieşti; foaia matricolă (impozitul pe clădiri) care atestă că P.V. este titularul rolului fiscal pe un teren viran de 20.618 mp la nivelul anilor 1942-1949; contractul de vânzare cumpărare autentificat din 3 martie 1921 şi încheiat cu S.G.S., act prin care a achiziţionat un al doilea teren de 10.500 mp la aceeaşi adresă poştală, din care reiese faptul că acest nou teren achiziţionat se învecina la miazăzi cu V.C.P. (singur).
Recurenţii reclamanţi mai susţin că, în cazul în care autorul lor nu era unic proprietar al terenului, Oraşul Ploieşti ar fi înregistrat în rolul fiscal toţi coproprietarii, deci şi pe P.P. De asemenea, în cazul în care V.C.P. nu ar fi achitat întregul preţ al contractului, aşa cum a reţinut instanţa de fond în mod greşit, atunci acest teren ar fi apărut înscris pe numele vânzătorului G.I.D. care şi-a păstrat şi privilegiul vânzătorului.
Recurenţii mai fac referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 20 aprilie 1927, prin care autorul lor a cumpărat un loc viran, pe care a construit casa sa de locuit (distrusă la bombardamentele din 1944), şi care este ocupat în prezent de pârâtele SC B. SRL şi G.D.F.S. Acest teren era situat la aceeaşi adresă şi era învecinat: la Răsărit cu str. X, la Apus cu cumpărătorul (autorul V.C.P.), la Sud str. Y şi la Nord I.C.
Mai susţin că au depus în apel dovezi suplimentare despre care instanţa de apel nu face vorbire: actul de partaj voluntar autentificat din 26 martie 1927 cu privire la terenul ce i-a revenit vânzătorului C.A.Ş. de pe urma autorului său A.C.Ş., teren ce a fost înstrăinat la data de 20 aprilie 1927 în favoarea autorului recurenţilor V.C.P.
Pe acest teren (curte şi grădină), V.C.P. şi-a construit casa de locuit, iar pe terenurile cumpărate în 1914 şi 1921 fabrica de cherestea, distruse în bombardamente din 1944 şi pentru care acesta nu a primit niciun fel de despăgubiri.
Mai susţin recurenţii că au depus fotografii din 1940 cu casa de locuit şi castelul de apa al fabricii, pe care se poate citi „fabrica de parchete, cherestea şi tâmplărie - V.C.P. - Ploieşti”, precum şi ridicarea topo din 1934, ulterior recenzată în 1954, unde este evidenţiat acest teren achiziţionat în1927, cu vecinătăţi şi suprafaţă.
Dacă s-ar fi avut în vedere aceste acte, care puteau fi coroborate cu raportul de expertiză topo efectuat la instanţa de fond, s-ar fi constatat că s-a făcut dovada că, cel puţin până la data preluării de către stat (probabil după anul 1950, întrucât la nivelul anului 1949 existau aceleaşi înscrieri în rolul fiscal), terenul în suprafaţă de 27.528 mp s-a aflat în deplină proprietate şi posesie a numitului V.C.P., situaţie ce putea conduce la admiterea acţiunii în revendicare, titlul autorului recurenţilor reclamanţii, în comparaţie cu aşa zisele titluri opuse de intimaţi pârâţi, fiind vechi şi mai bine caracterizate .
Recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a analizat actele depuse în cauză, nu a făcut vorbire de conţinutul acestora, nu a motivat de ce anume a menţinut soluţia fondului, de respingere a acţiunii, această situaţie putând fi considerată ca o nemotivare a soluţiei, incidente fiind dispoziţiile art. 261 pct. 5 . C. proc. civ.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, recurenţii reclamanţi arată că motivarea instanţei de apel este nelegală, deoarece a fost luată în considerare numai Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., neanalizându-se în nici un mod situaţiile invocate de recurenţi, incidenţa art. 6 din C.E.D.O. şi încălcarea principiului liberului acces la justiţie.
Recurenţii susţin că şi-au întemeiat acţiunea în revendicare pe dreptul comun, art. 480 şi urm. C. civ. şi Legea nr. 213/1998. Acţiunea în revendicare pe dreptul comun nu este ţinută de Legea specială nr. 10/2001. Instanţa de apel trebuia să facă diferenţa între natura juridică a celor două căi procesuale în discuţie, şi anume, acţiunea în revendicare şi cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Spre deosebire de acţiunea în revendicare de drept comun, care este o acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă, contestaţia împotriva unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001 este o cerere în despăgubiri (în natură sau echivalent), o acţiune personală imobiliară, cu caracter reparatoriu, fiind supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii. În acest caz, cererea se judecă în contradictoriu cu statul sau o altă persoană deţinătoare care a intrat în posesia imobilului printr-o politică de forţă, contrară tuturor normelor legale sau în baza unor legi/decrete abrogate sau declarate ca fiind abuzive, cu ignorarea Constituţiei şi a tuturor tratatelor internaţionale în care România a fost şi este parte.
Finalitatea urmărită de către legiuitor la adoptarea Legii nr. 10/2001 nu o reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate abuziv de către statul român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naţionalizate.
Scopul acţiunii în revendicare vizează restituirea bunului în natură şi conservarea a însuşi dreptului de proprietate prin compararea titlurilor celor două părţi angrenate în litigiu (în speţă statul nu are niciun titlu pe acest teren, sau mai bine zis nici măcar nu a încercat să inducă aparenţa vreunui titlu în baza căruia stăpâneşte bunul).
Scopul contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001 este acela de a anula o decizie/dispoziţie pronunţată de către un organ al statului care, de cele mai multe ori, este subiectiv în emiterea actului criticat tocmai pentru că are interese personale (în calitate de unitate deţinătoare) cu privire la imobilul (teren şi/sau construcţie) revendicat.
Recurenţii consideră că instanţa de apel ca şi cea de fond, atunci când au respins acţiunea, considerând că prevederile art. 480 C. civ. sunt înfrânte de către Legea nr. 10/2001, au schimbat direct natura juridică a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilităţii procesului civil şi accesul la un proces echitabil judecat de o instanţă independentă.
Legea nr. 10/2001 nu suprimă calea dreptului comun, actul normativ invocat neavând rolul de a exclude aplicarea C. civ., iar fostul proprietar sau succesorul acestuia poate alege între cele două posibilităţi.
Se mai arată în susţinerea recursului că Legea nr. 10/2001 nu exclude formularea unor acţiuni pe drept comun. Potrivit art. 47 (devenit art. 46 după republicare), persoana a cărei acţiune se află pe rol la data apariţiei legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor odată cu contestarea unei decizii/dispoziţii nelegale şi nici după eventuala pronunţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile într-o astfel de contestaţiei.
Recurenţii mai arată că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, C.E.D.O. a stabilit, prin hotărârea pronunţată în cazul Faimblat împotriva României, la 13 ianuarie 2009, că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din C.E.D.O. şi că formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).
Raportându-se la practica instanţei europene şi a instanţei de contencios constituţional, recurenţii consideră că în mod greşit curtea de apel a dat întâietate Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în faţa prevederilor Constituţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O., deoarece, în cazul în care există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Instanţele au pronunţat o hotărâre nelegală, prin care au omis să se raporteze la prevederile art. 20 din Constituţia României, care instituie obligaţia pentru instanţele şi autorităţile române ca legile interne ale statului român să fie interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului.
Instanţele au nesocotit şi prevederile dreptului Intern, respectiv art. 20 şi art. 148 din Constituţia României, care impun aplicabilitatea normelor comunitare în detrimentul celor ale dreptului comun, atunci când acestea se află în conflict. În acest sens, recurenţii invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ (Decizia nr. 832/2009).
Recurenţii reclamanţi critică soluţia instanţei ce apel şi sub aspectul menţinerii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată. Se susţine că suma acordată intimatei SC B. SA este nejustificat de mare, iar motivarea instanţei de apel este nelegală, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanţei să micşoreze onorariile de avocat, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minime, ori de câte ori se constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoare pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
În speţa de faţă, recurenţii au cerut micşorarea valorii cheltuielilor de judecată ale intimatei interveniente, în suma de 23.840 lei (echivalentul sumei de 5.400 euro), valoarea terenului revendicat (în suprafaţa de 5.000 mp) fiind aproape egală cu suma cheltuielilor acordate, iar munca depusă în prezenta cauză, nefiind de natură să justifice un asemenea onorariu.
Cenzura instanţei de judecată intervine în cazul prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., asupra onorariului solicitat, excesiv, faţă de natura pricinii şi valoarea bunului revendicat, cum este în cazul de faţă, aceasta neînsemnând o modificare sau anulare a contractului de asistenţă juridică. Acordarea unui asemenea onorariu înseamnă o prejudiciere a recurenţilor şi o îmbogăţire fără justa cauză a intimaţilor.
Cu privire la onorariul de 4.250 lei acordat pentru intimaţii A.F. şi A.V., recurenţii contestă soluţia instanţei, având în vedere calitatea acestora (chemaţi în garanţie de către SC B. SRL.) şi faptul ca nu reclamanţii i-au acţionat în judecata.
2. Recurenţii chemaţi în garanţie A.F. şi A.V. au invocat motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:
Au dobândit în proprietate imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova, compus din terenul în suprafaţă totală de 5.642 mp şi construcţiile aflate pe acesta, în cadrul procedurii executării silite, de la SC C.B. SA, dovadă în acest sens fiind procesul - verbal de licitaţie încheiat la data de 27 aprilie 2005. După plata preţului pentru imobilul achiziţionat, l-au înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iulie 2006 către cumpărătoarea SC B. SRL.
Cererea de chemare în garanţie formulată de SC B. SRL este nu doar nefondată, ci şi inadmisibilă. Soluţia la care s-a oprit instanţa de apel cu privire la cererea de chemare în garanţie este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. şi art. 1337 C. civ.
Cererea de chemare în garanţie trebuia respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepţiilor invocate, iar nu ca neîntemeiată.
În mod nelegal s-a respins excepţia lipsei de interes a SC B. SRL în promovarea cererii de chemare în garanţie. Societatea arătată nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, fiind atrasă în proces după administrarea probatoriilor, având cel mult calitatea de intervenient forţat, în măsura în care ar fi îndeplinite cerinţele legale în acest sens.
Prin cererea de chemare în judecată se determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, inclusiv din punctul de vedere al părţilor.
Este adevărat că reclamanţii aveau posibilitatea de a-şi modifica cererea şi după prima zi de înfăţişare, însă acest drept este condiţionat de acordul pârâtului sau de existenţa unei situaţii dintre cele reglementate de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. Aceste cerinţe nu erau îndeplinite, astfel încât reclamanţii nu puteau să-şi modifice cererea de chemare în judecată, sub aspectul părţilor, după doi ani de la promovarea litigiului şi, mai ales după administrarea probatoriului încuviinţat, inclusiv a unei expertize de specialitate.
Nu se poate aprecia că aceştia au luat la cunoştinţă de situaţia actuală a terenului abia după efectuarea expertizei de specialitate dispusă de către instanţă.
Reclamanţii aveau posibilitatea să obţină detalii de la cartea funciară, dar nu au fost interesaţi să efectueze demersuri în acest sens.
De aceea, fiind introdusă în proces abia la data de 30 aprilie 2010, SC B. SRL putea fi cel mult un intervenient forţat care, însă, nu poate formula cerere de chemare în garanţie, întrucât nu poate cădea în pretenţii faţă de reclamanţi. Ca atare, cererea de chemare în garanţie era, sub acest aspect, inadmisibilă, societatea arătată, în calitate de intervenient forţat, nejustificând niciun interes practic în atragerea recurenţilor A. în prezentul proces.
Aceiaşi recurenţi consideră că, în mod eronat, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului societăţii cumpărătoare de a solicita chemarea lor în garanţie.
Potrivit art. 520 C. proc. civ., orice cerere de evicţiune totală sau parţială privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Or, procesul - verbal de licitaţie din 27 aprilie 2005 a fost înscris în C.F. a localităţii Ploieşti prin încheierea din 14 iulie 2005 a Oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară Prahova. După trecerea termenului de 3 ani prevăzut de lege, datorită efectelor publicităţii imobiliare, dreptul cumpărătorilor la licitaţie s-a consolidat şi nu mai pot fi răspunzători de pierderea dreptului de proprietate de către societatea cumpărătoare în favoarea altor persoane.
Recurenţii mai arată că şi soluţia dată cererii principale încalcă prevederile art. 480 C. civ. şi 520 C. proc. civ.
Se susţine că în mod eronat a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în promovarea cererii de chemare în judecată. În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii nu au dovedit existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul lor, neavând niciun act de proprietate care să le justifice susţinerile.
Actele care dovedesc faptul că, în anul 1944 construcţiile din str. X au fost distruse de bombardamente nu sunt suficiente pentru a le dovedi calitatea procesuală activă.
Reclamanţii nu au nici titlul de proprietate al lui P.V., titlu în baza căruia s-ar putea stabili dacă acesta a fost sau nu singurul proprietar al imobilului în litigiu şi din ce era constituită proprietatea sa.
Mai mult, aceştia nu pot dovedi faptul că ulterior anului 1945 imobilul a trecut din patrimoniul autorului lor în cel al statului prin naţionalizare, existând şi posibilitatea ca bunul să fi fost înstrăinat altei persoane de la care să fi fost preluat de către stat.
Tocmai de aceea, reclamanţii trebuiau să depună titlul de proprietate al autorului lor, să facă dovada că imobilul era în proprietatea sa la momentul naţionalizării şi că acesta a trecut succesiv prin mai multe patrimonii, aflându-se în prezent în posesia mai multor persoane care sunt antrenate în prezentul proces.
Or, lipsa acestor dovezi conduce la dubii cu privire la existenţa bunului imobil în proprietatea reclamanţilor, ceea ce face ca aceştia să nu aibă calitate procesuală activă în prezenta acţiune în revendicare.
Recurenţii chemaţi în garanţie mai arată că în mod eronat a fost respinsă excepţia prescrierii dreptului de a promova acţiunea în revendicare pentru suprafaţa de 5.642 mp teren intravilan situat în Ploieşti, jud. Prahova, aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL.
De la principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare a imobilelor există excepţia dedusă din art. 520 C. proc. civ., în conformitate cu care, în cazul vânzării la licitaţie publică a unui imobil supus urmăririi silite, acel bun nu va mai putea fi revendicat de către cel care se pretinde a fi proprietar dacă au trecut 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.
La data organizării licitaţiei publice, imobilul compus din terenul în suprafaţă de 5.642 mp şi construcţiile aflate pe acesta era înscris în cartea funciară prin încheierea din 1999 în favoarea SC C.B. SA Ploieşti.
Vânzarea la licitaţie în cadrul executării silite a avut loc la data de 27 aprilie 2005. Procesul verbal de licitaţie din 27 aprilie 2005 a fost înscris în C.F. a localităţii Ploieşti prin încheierea din 14 iulie 2005 a Biroului de C.F. Ploieşti.
Astfel, imobilul putea fi revendicat doar până la data de 14 iulie 2008, în considerarea dispoziţiilor textului de lege menţionat.
Reclamanţii nu au întreprins niciun demers la cartea funciară pentru a vedea, în concret, care este situaţia juridică a imobilului pe care se pretind proprietari, preferând să promoveze acest litigiu, iniţial doar în contradictoriu doar cu autoritatea administrativă.
Întrucât aceştia au solicitat obligarea SC B. SRL la restituirea imobilului abia în cursul anului 2010, acţiunea faţă de societatea arătată, este prescrisă.
3. Recurenta SC B. SRL a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 60 şi urm. C. proc. civ. şi art. 1337 C. civ., în ceea ce priveşte soluţia adoptată relativ la cererea de chemare în garanţie formulată de această parte.
Recurenta susţine că, atât timp cât cererea dedusă judecăţii de către reclamanţi a fost considerată neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie a vânzătorilor nu putea fi considerată neîntemeiată, întrucât aceasta a rămas fără obiect.
Caracterul neîntemeiat al unei astfel de cereri putea fi stabilit de către instanţa de judecată numai în condiţiile admiterii cererii principale, caz în care judecătorul fondului ar fi trebuit să cerceteze temeinicia cererii de chemare în garanţie. Întrucât nu s-a procedat la verificarea fondului dreptului dedus judecaţii pe calea cererii de chemare în garanţie, în mod clar nu se putea stabili nici eventualul caracter fondat sau nefondat al acestei cereri, soluţia adoptată de instanţa de judecată fiind o consecinţă directă a respingerii cererii de chemare în judecată promovată de reclamanţi.
Cea de-a doua critică formulată de recurenta SC B. SRL vizează încălcarea dispoziţiilor art. 520 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici se arată că, la data vânzării la licitaţie publică a imobilului, acesta era înscris în cartea funciară, conform încheierii din 1999. Vânzarea la licitaţie publică în cadrul executării silite s-a realizat la data de 27 aprilie 2005, conform procesului verbal de licitaţie de la acea dată, proces verbal ce a fost înscris în cartea funciară în favoarea adjudecatarilor A.F. şi A.V. Începând cu anul 2006, a fost înregistrat în C.F. dreptul de proprietate al recurentei.
Ca atare, susţine recurenta, de la data la care a dobândit proprietatea şi a înscris-o în cartea funciară dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terţului adjudecatar al terenului vândut la licitaţie publică, au trecut mai mult de 3 ani, termen care este considerat un termen special de prescripţie a dreptului de a revendica imobilul vândut la licitaţie publică.
În ceea ce priveşte aspectul reţinut de curtea de apel privind caracterul real şi imprescriptibil al acţiunii în revendicare, recurenta arată că situaţia din speţă excede de la regula enunţată de instanţa de apel, termenul de 3 ani prevăzut expres de dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. fiind un termen special de prescripţie a dreptului de a revendica imobilul vândut la licitaţie publică. În acest caz, regula generală pe care instanţa de judecată îşi întemeiază opinia nu îşi mai găseşte aplicabilitatea.
Prin întâmpinările depuse la dosar, reclamanţii au solicitat respingere celorlalte recursuri, ca nefondate.
Intimata SC R. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi.
Intimata SC G.D.F.S.E.R. SA a invocat, prin întâmpinare, nelegalitatea încheierii din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Prahova, prin care s-a dispus introducerea în cauză a posesorilor terenului revendicat, intimata susţinând că această măsură a fost dispusă cu încălcarea normelor procedurale care reglementează participarea terţilor în proces.
În ceea ce priveşte recursurile declarate în cauză, Intimata SC G.D.F.S.E.R. SA a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat, iar cu privire la recursurile declarate de intervenienta SC B. SRL şi chemaţii în garanţie A., a invocat lipsa de interes a criticilor formulate, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost respinsă, iar apelul declarat de reclamanţi a fost respins, cu consecinţa soluţionării litigiului în mod favorabil acestor recurenţi.
Recurenţii A.F. şi A.V. au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului reclamanţilor şi admiterea recursului formulat de SC B. SRL, sub aspectul criticii referitoare la prescripţia acţiunii principale în revendicare.
Intervenienta SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor şi admiterea recursului declarat de chemaţii în garanţie A., sub aspectul criticilor referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi prescripţia acţiunii în revendicare.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurenţii reclamanţi susţin motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a le dezvolta în mod separat.
Recurenţii consideră că instanţa de apel a făcut o motivare sumară şi incompletă a situaţiei deduse judecăţii, neanalizând probatoriile administrate la instanţa de fond şi nici incidenţa dovezilor cu acte noi din apel, care dovedeau, în opinia recurenţilor reclamanţi, dreptul lor de proprietate şi admisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de aceştia.
Rezultă din aceste susţineri că, recurenţii reclamanţi invocă, pe de o parte, motivarea sumară şi incompletă a hotărârii, iar pe de altă parte, neanalizarea unor probe administrate în apel.
În ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea hotărârii, Înalta Curte constată, din lecturarea deciziei din apel, că instanţa şi-a argumentat soluţia prin raportare la înscrisurile depuse de reclamanţi, reţinând din analiza acestora că nu s-a făcut dovada că autorul reclamanţilor a avut în proprietate suprafaţa revendicată şi că acesta era singurul proprietar.
În plus, instanţa de control judiciar a reţinut, ca şi prima instanţă, că problema care se impune a fi analizată cu prioritate este aceea dacă, în raport de situaţia terenului revendicat, care este supus prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii pot justifica existenţa în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că numai într-o astfel de situaţie se poate ajunge la compararea titlurilor într-o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv.
Cu privire la această problemă de drept, instanţa de apel a considerat corecte argumentele primei instanţe, reţinând incidenţa Legii nr. 10/2001 şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, iar faţă de împrejurarea că reclamanţii nu se pot prevala de un „bun” în sensul textului convenţional menţionat, a apreciat că reclamanţii nu pot obţine o soluţie favorabilă în cadrul acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun.
Această motivare a instanţei de apel, în acord cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este suficientă pentru a justifica convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte neanalizarea probelor administrate la instanţa de fond şi a actelor noi din apel, precum şi expunerea de către recurenţi în cadrul cererii de recurs, a situaţiei de fapt care ar rezulta, în opinia lor, din înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte reţine că, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Recurenţii tind la reaprecierea situaţiei de fapt, finalitate incompatibilă cu controlul judiciar ce se poate exercita de către instanţa de recurs, circumscris cazurilor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care reglementau ca motiv de recurs situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, au fost abrogate prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
Înalta Curte mai constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că stabilirea vecinătăţilor terenului revendicat s-ar fi impus numai în ipoteza în care s-ar fi dovedit existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun” în sensul Convenţiei, deoarece, aşa cum s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în sensul legii speciale de reparaţie, poate fi exercitată numai în situaţia în care reclamantul se prevalează de existenţa unui „bun”, situaţie în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Or, o astfel de situaţie nu se regăseşte în speţă. Aşa cum C.E.D.O. a reţinut în cauza Atanasiu împotriva României, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor un drept de a li se restitui imobilul revendicat.
Modul în care instanţa de apel a soluţionat criticile din apel referitoare la capătul de cerere în revendicare nu încalcă dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor, astfel cum acesta este reglementat în Constituţia României şi în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că reclamanţii au invocat ca temei de drept al acţiunii prevederile art. 480 şi următoarele C. civ. şi Legea nr. 213/1998 nu împiedică instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii să constate că, în raport de obiectul revendicării, sunt aplicabile reguli speciale şi nu criteriile clasice în materia comparării titlurilor de proprietate.
Distincţia pe care o fac recurenţii între acţiunea în revendicare pe dreptul comun şi contestaţia împotriva unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001 nu este oportună în prezenta cauză, deoarece, prin decizia recurată nu s-a soluţionat o asemenea contestaţie, ci o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile criteriile stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
Încadrarea de către reclamanţi a criticii referitoare la schimbarea naturii juridice a acţiunii în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greşită, deoarece textul legal menţionat are în vedere schimbarea naturii „actului juridic dedus judecăţii”, recurenţii făcând confuzie între actul juridic dedus judecăţii şi acţiunea prin care actul respectiv este valorificat.
Examinând această critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţele nu au schimbat natura juridică a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personală imobiliară, aşa cum susţin recurenţii, ci au analizat acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, în raport de cauza juridică a acestei acţiuni, care presupune nu numai temeiul juridic invocat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, ci şi împrejurările de fapt şi de drept care determină afirmarea în justiţie a dreptului ce se pretinde a fi încălcat, situaţie în care instanţa este chemată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să soluţioneze obiectul cererii deduse judecăţii, prin calificarea şi încadrarea exactă a acesteia în normele de drept aplicabile. În acest mod, nu se încalcă principiul disponibilităţii în procesului civil, ci se concretizează substanţa şi finalitatea activităţii judiciare, care este guvernată de principiu legalităţii, prevăzut de art. 124 din Constituţie.
Faptul că Legea nr. 10/2001 nu suprimă în toate situaţiile calea dreptului comun, aspect susţinut în motivarea recursului, nu este contestat prin decizia recurată. De asemenea, nu se contestă nici faptul că reclamanţii pot urma calea dreptului comun. Însă condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare sunt cele stabilite prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţe.
Prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 46 după republicare) nu sunt aplicabile în cauză, deoarece acţiunea în revendicare a fost promovată după intrarea în vigoare a legii speciale, nefiind întrunită ipoteza textului legal invocat.
Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de recurenţii reclamanţi în motivarea recursului este anterioară hotărârii pronunţate în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010).
Spre deosebire de practica instanţei europene, anterioară acestei hotărâri, care permitea recunoaşterea unui drept la restituire a bunului ca urmare a simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului, în cauza Atanasiu şi alţii contra României, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Recurenţii reclamanţi nu invocă un „bun” în sensul jurisprudenţei instanţei europene, ci se prevalează de titlurile vechi de proprietate. Or, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun, preluat de stat anterior intrării în vigoare a Convenţiei pentru România. Cel care pretinde protecţia Convenţiei, trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual, astfel cum această noţiune a fost clarificată în jurisprudenţa recentă a instanţei europene.
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţie, Înalta Curte constată, contrar afirmaţiei recurenţilor, că acţiunea lor în revendicare nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci, dimpotrivă, a fost analizată pe fond, însă în contextul legislaţiei şi jurisprudenţei interne şi europene actuale.
Critica recurenţilor, potrivit căreia în mod greşit curtea de apel a dat întâietate deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în faţa prevederilor Constituţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O., nu poate fi primită. Nu se pune problema unei neconcordanţe între Decizia nr. 33/2008 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care însăşi decizia în interesul legii, aplicată de instanţă, a uniformizat practica în privinţa acţiunilor în revendicare referitoare la imobile preluate de stat în mod abuziv, în considerentele deciziei respective fiind dezvoltate argumente bazate tocmai pe jurisprudenţa instanţei europene.
Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca etapă în cadrul examinării acţiunii în revendicare, în sensul deciziei în interesul legii, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că mecanismul Legii nr. 10/2001 şi Fondul Proprietatea, nu sunt funcţionale într-o manieră care să corespundă exigenţelor Convenţiei. Însă, în toate situaţiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor din cauzele respective. În consecinţă, este nefondată critica privitoare la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţie.
Dispoziţiile art. 148 din Constituţie, invocate în motivarea recursului reclamanţilor, nu sunt incidente în speţă, deoarece litigiul dedus judecăţii nu este guvernat de norme comunitare, recurenţii făcând confuzie între legislaţia comunitară, pe de o parte, şi tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, la care se referă art. 20 din Constituţie, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte obligaţia recurenţilor, stabilită de prima instanţă, de a plăti cheltuieli de judecată către intimaţii SC B. SRL şi chemaţii în garanţie A., Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a reţinut greşit că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu permit reducerea cuantumului onorariului de avocat, o astfel de măsură nu se impunea în cauză, în raport de complexitatea cauzei şi munca depusă de avocaţii intimaţilor.
Susţinerea potrivit căreia valoarea cheltuielilor de judecată acordate intimatei interveniente, în suma de 23.840 lei ar echivala cu valoarea terenului revendicat reprezintă o simplă speculaţie, întrucât recurenţii nu arată modalitatea de evaluare a terenului, pe baza căreia au ajuns la această concluzie, iar în recurs nu se pot face verificări de fapt privind valoarea terenului, incompatibile cu structura acestei căi de atac.
Împrejurarea că intimaţii A.F. şi A.V. au avut calitatea de chemaţi în garanţie, iar titulara cererii de chemare în garanţie este SC B. SRL, nu exclude incidenţa prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul obligării părţilor care au căzut în pretenţii, în speţă, a reclamanţilor, la plata cheltuielilor de judecată şi către aceşti intimaţi.
2. Recursul declarat de chemaţii în garanţie A.F. şi A.V. este nefondat.
Se susţine de către aceşti recurenţi că cererea de chemare în garanţie formulată de SC B. SRL este inadmisibilă, soluţia instanţei de apel fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. şi art. 1337 C. civ. De asemenea, se susţine lipsa de interes a SC B. SRL în promovarea cererii de chemare în garanţie, deoarece societatea arătată nu are calitate procesuală pasivă, având cel mult calitatea de intervenient forţat.
Aceste susţineri sunt nefondate, deoarece SC B. SRL a dobândit calitatea de parte în proces în baza cererii precizatoare formulată de reclamanţi la data de 16 august 2010, iar prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 17 septembrie 2010, aceasta nu a invocat decăderea reclamanţilor din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată. Neregularitatea de ordin procedural decurgând din nerespectarea termenului de modificare a cererii prevăzut de art. 132 C. proc. civ. trebuia invocată de persoana vătămată, în speţă de SC B. SRL, cel târziu la termenul de judecată următor celui la care s-a săvârşit. Întrucât dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, se consideră că această societate comercială a acceptat tacit modificarea cererii de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare. Întrucât aceasta nu a invocat neregularitatea la primul termen imediat următor, nu o mai putea invoca ulterior, fiind decăzută din acest drept.
SC B. SRL a formulat cererea de chemare în garanţie ulterior introducerii sale în cauză, moment în care pretinsa neregularitate procedurală decurgând din încălcarea art. 132 C. proc. civ. fusese acoperită. În consecinţă, nici chemaţii în garanţie, care se pot substitui în drepturile procedurale ale părţii care a formulat cererea de chemare în garanţie, nu mai pot invoca această neregularitate.
Fiind chemată în judecată de reclamanţi, prin cererea precizatoare, SC B. SRL a dobândit calitate procesuală pasivă, putând formula cerere de chemare în garanţie. În cazul dat, cererea de chemare în garanţie este admisibilă, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 şi următoarele C. pr. civ. De asemenea, SC B. SRL a avut interes să formuleze cererea de chemare în garanţie, pentru a-şi putea valorifica pe această cale dreptul de a obţine de la vânzători preţul imobilului, în cazul în care ar fi fost evinsă de reclamanţi.
Soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului societăţii cumpărătoare de a solicita chemarea în garanţie (excepţie invocată de chemaţii în garanţie), menţinută de instanţa de apel, este corectă, deoarece termenul de 3 ani reglementat de dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. nu vizează cererea de chemare în garanţie, ci „cererea de evicţiune”.
Şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor a fost în mod corect respinsă, însă motivarea acestei soluţii constă în strânsa legătură care există între soluţia ce se poate da acestei excepţii şi soluţia fondului cererii de revendicare (întrucât stabilirea calităţii de proprietar presupune administrarea de probe care servesc la soluţionarea pe fond a cauzei). Toate aspectele invocate de recurenţii intervenienţi în susţinerea criticii pe aceste aspect (respectiv, faptul că reclamanţii nu au dovedit existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul lor, că nu au dovedit că autorul lor a fost singurul proprietar al imobilului în litigiu şi că bunul a fost preluat de stat) constituie împrejurări avute în vedere de instanţele anterioare la soluţionarea pe fond a cererii de revendicare.
Pe de altă parte, întrucât acest capăt de cerere a fost respins, critica chemaţilor în garanţie este lipsită de interes, respingerea pe fond a cererii de revendicare, justificată cu argumentele ce rezultă din considerentele sentinţei şi ale deciziei recurate, constituind în acelaşi timp o recunoaştere a justeţii apărărilor formulate de recurenţii chemaţi în garanţie, alături de intervenienta SC B. SRL.
În ceea ce priveşte critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului reclamanţilor de a promova acţiunea în revendicare pentru suprafaţa de 5.642 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC B. SRL, Înalta Curte constată că recurenţii invocă prevederile art. 520 C. proc. civ., fără a face cuvenita distincţie între cele două alineate ale textului, care reglementează două situaţii diferite.
Art. 520 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „ Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară şi dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terţului adjudecatar, au trecut cel puţin 3 ani”.
Dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., spre deosebire de alineatul al doilea al aceluiaşi articol, nu reglementează un termen de prescripţie extinctivă. În această ipoteză (aplicabilă imobilelor care erau înscrise în cartea funciară la momentul adjudecării, cum este şi cazul imobilului revendicat în speţă), la împlinirea termenului de 3 ani (care curge de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior, respectiv, de debitorul executat silit) terţul adjudecatar dobândeşte definitiv dreptul de proprietate inatacabil asupra imobilului cumpărat la licitaţie, iar în mod corelativ, se stinge dreptul de proprietate al adevăratului proprietar, care nu va mai putea formula acţiune în revendicare.
Dobândirea dreptului de proprietate de către adjudecatar, în temeiul art. 520 alin. (1) C. proc. civ., constituie o apărare de fond în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât ceea ce se opune terţului reclamant nu este simpla excepţie a prescripţiei dreptului material la acţiune (care presupune că dreptul subiectiv civil supravieţuieşte şi după intervenirea prescripţiei), ci chiar pierderea dreptului de proprietate, ca rezultat al efectului achizitiv al înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară în favoarea adjudecatarului.
Alineatul al doilea al art. 520 C. proc. civ. reglementează, într-adevăr, un termen de prescripţie, însă se referă la imobilele înscrise pentru prima dată în cartea funciară, în temeiul actului de adjudecare, situaţie care nu se regăseşte în speţă (imobilul teren deţinut în prezent de SC B. SRL fiind înscris în cartea funciară prin încheierea din 1999 în favoarea SC C.B. SA Ploieşti, debitoare, iar ulterior, ca urmare a vânzării la licitaţie în cadrul executării silite, s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate în favoarea chemaţilor în garanţie, în baza procesul verbal de licitaţie din 27 aprilie 2005).
În consecinţă, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, în ceea ce priveşte revendicarea terenului de la SC B. SRL este corectă, însă cu motivarea expusă mai sus.
3. Recursul formulat de recurenta SC B. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:
Se invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 60 şi următoarele C. proc. civ. şi a art. 1337 C. civ., deoarece, faţă de modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, cererea de chemare în garanţie a vânzătorilor trebuia respinsă ca rămasă fără obiect.
Această critică este lipsită de interes, deoarece în considerentele sentinţei s-a precizat clar că respingerea cererii de chemare în garanţie este consecinţa respingerii acţiunii principale, nicidecum rezultatul unei analize pe fond a răspunderii vânzătorilor pentru evicţiune. Împrejurarea că în dispozitivul sentinţei s-a menţionat că cererea de chemare în garanţie este respinsă ca neîntemeiată şi nu ca rămasă fără obiect nu produce nicio vătămare recurentei SC B. SRL, de natură a justifica admiterea recursului şi modificarea deciziei din apel şi a sentinţei primei instanţe sub acest aspect.
Cea de-a doua critică formulată de recurenta SC B. SRL, care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 520 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., este nefondată pentru aceleaşi considerente expuse deja în analiza motivului de recurs similar invocat de recurenţii chemaţi în garanţie.
În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Prahova, invocată prin întâmpinare de intimata SC G.D.F.S.E.R. SA (sub aspectul faptului că în mod nelegal prin această încheiere Tribunalului Prahova a dispus introducerea în cauză a posesorilor terenului revendicat), Înalta Curte constată că această susţinere nu poate fi examinată, în condiţiile în care intimata SC G.D.F.S.E.R. SA nu a exercitat căile de atac în cauză.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii C.L.T., G.L.A., C.G.T. şi W.R.V.C., de intervenienta SC B. SRL şi de chemaţii în garanţie A.V. şi A.F. împotriva Deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5594/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5677/2013. Civil → |
|---|
