ICCJ. Decizia nr. 5692/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5692/2013
Dosar nr. 4804/98/2010
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, sub nr. 4804/98/2010, reclamanţii M.H., M.T., M.G. şi Ș.P. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciu moral cauzat prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic luată prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I. asupra numitei M.E., soţia decedată a reclamantului M.H. şi mama celorlalţi reclamanţi, precum şi dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii arată că M.H. este soţul supravieţuitor al numitei M.E., iar ceilalţi trei reclamanţi sunt descendenţi de gradul I faţă de această defunctă. În anul 1951, defuncta locuia împreună cu M.H. în localitatea Varias judeţul Timiş, localitate situată în zona frontierei de vest a României, când la data de 18 iunie 1951, a fost obligată să părăsească locuinţa şi să plece forţat în zona Bărăganului aşa cum se dispusese prin dispoziţia nr. 200/1951 de către M.A.I. În baza acestei decizii i-a fost stabilit domiciliul forţat în localitatea Valea Viilor, devenit ulterior lagăr, aici locuind până la data de 27 iulie 1955 când a fost ridicată măsura administrativă. Se mai precizează în motivarea acţiunii, că această condamnare i-a provocat atât reclamantei M.E. cât şi fiului său, reclamantul M.T. şi copiilor acestuia, reclamanţii M.G. şi Ș.P., suferinţe morale, fiind insultaţi şi marginalizaţi de comunitate.
Pentru prejudiciul moral suferit, reclamanţii solicită admiterea acţiunii întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, O.G. nr. 9/2000 şi art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2395/F din 18 decembrie 2010, Tribunalul Ialomiţa a respins ca nefondată cererea formulată de către reclamanţii M.H., M.T., M.G. şi Ș.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut din înscrisurile dosarului că, autoarea reclamanţilor, defuncta N.E., a fost strămutată conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 la data de 23 iunie 1951 din judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Valea Viilor, judeţul Constanţa, până pe data de 27 iulie 1955, când s-au ridicat restricţiile (decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.). Măsura strămutării luată faţă de defunctă constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în drept fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 conform cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative enunţate de lege printre care şi Decizia nr. 200/1951.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 recunoaşte dreptul oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. Potrivit art. 145 alin. (4), deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Cu privire la efectul deciziilor Curţii Constituţionale asupra legilor declarate neconstituţionale, art. 145 alin. (1) a stabilit că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Decizia Curţii Constituţionale, determinând prin efectele sale, suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind neconstituţionale, face ca, de la data publicării sale în M. Of. al României, Partea I şi în lipsa modificărilor prevăzute de art. 145 alin. (1), să lipsească de temei legal, acordarea despăgubirilor către reclamanţi, considerente pentru care cererea a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 7 ianuarie 2011, reclamanţii au declarat recurs criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 211A din 28 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii – reclamanţi M.H., M.T., M.G. şi Ș.P.
În pronunţarea soluţiei, curtea de apel a reţinut următoarele:
Sub aspect preliminar, s-a reţinut că, potrivit art. 112 pct. 4 C. proc. civ., „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea”. Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoţită şi de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica şi cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct şi imediat al dreptului reclamat. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi reprezintă fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, materializându-se în situaţia de fapt calificată juridic. În determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii. Aşadar, nu este necesar ca reclamanta să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece cu ajutorul obiectului şi al motivelor de fapt, judecătorul va realiza însuşi, încadrarea.
De asemenea, în considerarea principiului disponibilităţii, instanţa nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant. Prin urmare, instanţele nu ar putea să analizeze situaţia de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamanta din procesul judiciar. Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanţii M.H., M.T., M.G. şi Ș.P. au indicat în mod expres, temeiul juridic al acţiunii sale, respectiv Legea nr. 221/2009.
Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii nr. 221/2009, instanţa de apel a constatat sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnaţi din motive politice şi privind acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, instanţa de apel a constat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Respectivele acte normative stabilesc o serie de drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente.
În ceea ce priveşte Legea nr. 221/2009, s-a consta că actul normativ cu caracter reparator, stabileşte în mod limitativ, prin dispoziţiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie limitată de măsuri reparatorii. În consecinţă, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptăţite nu ar putea solicita decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate şi repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.
Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din lege, Curtea a constat în temeiul interpretării sistematice şi teleologice a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificaţie generală, el vizând nu doar ipoteza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, ci şi situaţia aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic.
În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, aceştia au solicitat în temeiul legii în discuţie, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 200.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, constând în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în privinţa numitei M.E. - soţia, respectiv mama reclamanţilor (fila 3 dosar fond).
Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a constat că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 şi Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituţională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituţional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicităţii reglementării într-o materie şi ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei juridice analizate.
Având în vedere şi faptul că obligaţia de reacţie legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispoziţiilor legale constatate neconstituţionale, obligaţie impusă de art. 147 din Constituţie, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituţionale evocate, prevederile legale menţionate şi-au încetat aplicabilitatea, ne mai producând efecte juridice. Prin prisma acestor aspecte, pronunţarea hotărârii de fond cu ignorarea totală a unei asemenea dispoziţii neconstituţionale, nu contravine regulilor silogismului judiciar, chiar şi în condiţiile în care ulterior, prevederea ar fi armonizată cu Constituţia, deoarece acest fapt poate fi remediat în cadrul căilor de atac.
Problema efectelor pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale, a fost tranşată prin dezvoltările inclusiv jurisprudenţiale arondate singurului text din Constituţie consacrat actelor Curţii Constituţionale, respectiv art. 145 care prevede că: "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în M. Of. al României". Astfel, soluţia problemei în discuţie nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepţiile de neconstituţionalitate, sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantes, deşi sunt pronunţate în cadrul unor litigii care există în faţa justiţiei între anumite părţi determinate.
Soluţia se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituţionale de Curte ca urmare a soluţionării a astfel de excepţii, nu mai pot face obiectul unor alte excepţii de neconstituţionalitate, la fel ca şi acelea a căror constituţionalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituţie. Este consecinţa faptului că prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie, dar aplicarea ei, fiind contrară supremaţiei Constituţiei, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată. De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituţională a stabilit că "deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. al României nr. 151/2000).
Curtea Constituţională şi-a fundamentat această susţinere pe dispoziţiile art. 145 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 51 din Constituţie, reţinând în esenţă, că în măsura în care deciziile Curţii Constituţionale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situaţia ca una şi aceeaşi dispoziţie legală a cărei neconstituţionalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curţii, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepţia a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Totodată, cât priveşte conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate (…).
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituţie. Fără îndoială că în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, potrivit art. 51 din aceasta".
Astfel, în baza principiilor de drept şi ale organizării judiciare, instanţele judecătoreşti sunt obligate prin Constituţie, ca în soluţionarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive şi obligatorii ale Curţii Constituţionale. În consecinţă, se reţine că cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamanţi, în temeiul acestor dispoziţii legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
Sub aspectul raportului de convenţionalitate, instanţa de apel a constat că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituţional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamanţilor, aparenta „speranţă legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).
Astfel, se reţine că potrivit jurisprudenţei instanţei europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în cauza Viaşu împotriva României, par. 58) .
În legătură cu acest aspect, instanţa de apel a constat că: în realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., speranţă dedusă din norma juridică neconstituţională.
Analiza în discuţie a fost deja realizată de către instanţa de contencios constituţional, la momentul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituţională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care C.E.D.O. a analizat incidenţa admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătoreşti, asupra drepturilor reclamanţilor de a obţine anumite indemnizaţii, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanţă, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfăşurate în faţa unui organ administrativ: „Curtea observă că legislaţia bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, şi 21 martie 1998, atunci când dispoziţiile sale relevante au fost declarate neconstituţionale. Chestiunea în discuţie este dacă dreptul reclamanţilor, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obţinerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituţionalităţii, poate fi considerat o „speranţă legitimă".
Potrivit jurisprudenţei Curţii, o „speranţă legitimă" este o creanţă care are o bază suficientă în dreptul intern.
Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naşte ex lege, ci este condiţionat de depunerea cererilor şi de aprobarea lor de către autorităţile administrative competente . Reclamanţii nu se puteau aştepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autorităţile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condiţiile. Unii dintre reclamanţi au depus cererile în timp ce procedura în faţa Curţii Constituţionale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanţă a declarat neconstituţională prevederea pe care o invocau.
În ceea ce îi priveşte pe aceştia din urmă, Curtea constată că aceştia nu ar fi putut avea o „speranţă legitimă" de a obţine despăgubiri. În urma deciziei Curţii Constituţionale, situaţia juridică a fost clarificată şi a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naştere la niciun drept în ceea ce priveşte proprietăţile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.
Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranţă legitimă" de a obţine despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care serveşte drept temei pentru acestea era contestată în faţa Curţii Constituţionale de mai multe luni, iar această instanţă declarase admisibile contestaţiile. Nu este posibil ca reclamanţii să nu fi cunoscut aceste aspecte.
Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după intrarea în vigoare a fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituţionale esenţiale - şi a fost găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenţei Curţii . Într-adevăr, Curtea Supremă de Casaţie, ulterior, a statuat că declararea neconstituţionalităţii textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte şi a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, şi nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanţii nu aveau, prin urmare, o „speranţă legitimă" că cererile lor vor fi soluţionate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluţionarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispoziţiile legale aşa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispoziţiile legale de la data soluţionării lor.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autorităţile au obligaţia de a acţiona într-un mod adecvat şi consecvent. Pare incoerent să se dea o speranţă, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanţă considerabilă faptului că dispoziţia în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcţionării normale a procedurilor pentru controlul constituţionalităţii. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziţii grele de la o economie planificată de stat la una de piaţă”.
Instanţa de apel reţine incidenţa silogismului judiciar evocat şi în cauza prezentă dedusă judecăţii. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituţională, anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul neirevocabil al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluţionată de Curtea europeană, cu aceleaşi efecte juridice.
În concluzie, în temeiul jurisprudenţei consacrate chiar de către instanţa de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenţei unei „speranţe legitime” în patrimoniul reclamanţilor.
Chiar dacă, s-ar aprecia că, reclamanţii aveau o speranţă legitimă dedusă din norma juridică neconstituţională, cu toate acestea s-a constat că neaplicarea temeiului legal enunţat nu privează reclamanţii, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.
În cadrul acestui raţionament juridic, instanţă de apel pleacă de la premisa necontestată că această speranţă legitimă este circumstanţiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei realizate în domeniu.
Această recunoaştere şi condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcţie, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracţiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"). Trebuie precizat că doar în privinţa prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluţia amintită).
Or, aşa cum s-a menţionat şi în cadrul deciziilor Curţii Constituţionale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituţională a arătat astfel, că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate”.
Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a şi întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituţionalităţii, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.
Existenţa paralelismului de reglementare în materia în discuţie şi deci inexistenţa caracterului complementar al actului normativ ulterior (ca apreciere finală a instanţei de contencios constituţional), au reprezentat aşadar, unul dintre motivele declarării neconstituţionale a temeiului juridic în discuţie.
În consecinţă, raportat la premisa existenţei deja a unei reglementări instituite în acelaşi scop (fie ea privită şi ca o formă juridică internă de transpunere a dispoziţiilor art. 5 din Convenţia EDO), concluzie dedusă din raţionamentul juridic expus anterior, consacrat de instanţa de contencios constituţional, Curtea apreciază că reclamanţii au avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, posibilitate pe care de altfel, reclamanţii au şi fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalităţii speranţei legitime amintite, constând în producerea unei satisfacţii de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani şi prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Astfel, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 care face trimitere sub aspectul drepturilor conferite, şi la Decretul-lege nr. 118/1990, autoarei reclamanţilor i s-a recunoscut prin decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2009 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, specificându-se în mod expres, faptul că beneficiază de toate drepturile recunoscute de legislaţia incidentă, ca urmare a acordării acestei calităţi (fila 27 dosar fond).
Or, acest fapt are semnificaţia nu doar a prezervării speranţei legitime amintite, circumstanţiate de scopul său evocat şi regăsite în mod identic în ambele proceduri paralele, ci chiar realizarea acesteia, independent deci, de constatarea survenită a neconstituţionalităţii.
Sub acelaşi aspect, trebuie menţionat şi faptul că aprecierea că indemnizaţiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislaţiei muncii, este neîntemeiată, în condiţiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curţii Constituţionale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuţie, paralelismul de reglementare şi nicidecum, diferenţa de reglementare echivalentă invocatei existenţe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.
Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat şi faptul că deşi Rezoluţiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partide politice naţionale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaţionale, convenţii europene şi alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislaţii europene, totuşi ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispoziţiilor art. 22 şi următoarele din Statutul Consiliului Europei şi al rezoluţiilor statutare.
În speţă, scopul rezoluţiilor de demantelare a regimurilor comuniste, este de reinstaurare în vechile ţări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depăşire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice şi a unei societăţi civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcţii publice şi care ar putea fi garanţii Constituţiei şi ai democraţiei, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât şi inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar şi autocrat, în atitudinea lor faţă de victimele acestuia.
În consecinţă, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamanţii au avut o speranţă legitimă dedusă din norma juridică neconstituţională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranţa legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât şi realizarea sa efectivă.
Sub un alt aspect, Curtea de apel a constat că poziţia tranşantă a C.E.D.O. transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincţia clară pe care acest for european o realizează în privinţa controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale, în comparaţie cu intervenţia legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.
Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziţii legale în cadrul controlului de constituţionalitate, este privită ca reprezentând „ un rezultat al funcţionării normale a procedurilor pentru controlul constituţionalităţii” (a se vedea extrasul din cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenţia menţionată, echivalentă cu soluţionarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:
Dată fiind distincţia evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privinţa celor trei ipoteze menţionate, Curtea prezentă va constata şi faptul că, prin declararea ca neconstituţională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituţională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremaţiei Constituţiei, nu se aduce atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanţă sau din cea a egalităţii de arme în cadrul unui proces.
Nu în ultimul rând, prisma prevederilor art. 14 din Convenţie, comisia de elaborare a Convenţiei a statuat că „ Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziţii convenţionale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost iniţial completat cu drepturi şi libertăţi neconsacrate expresis verbis convenţional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile şi libertăţile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privinţa reclamanţilor, nici o încălcare a prevederilor convenţionale în discuţie.
Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziţii, organele Convenţiei au realizat o interpretare şi aplicare nuanţată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenţei unor situaţii distincte, cu particularităţi, trebuie aplicate tratamente diferenţiate, în ipoteza unor situaţii analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speţă), trebuie în principiu, aplicate aceleaşi reguli, acelaşi tratament (cauza X c Marii Britanii, 1986,şi cauza X c Norvegiei, 1992). Diferenţa de tratament va deveni, în opinia Curţii europene, discriminatorie, numai atunci când autorităţile statale „introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă şi obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18 februarie 1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23 iunie 1993, cauza Spadea şi Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28 septembrie 1995, cauza Stubbings şi alţii c Marii Britanii, hotărâre din 22 octombrie 1996).
Or, în condiţiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziţii legale în cadrul controlului de constituţionalitate, este privită de C.E.D.O. ca reprezentând „ un rezultat al funcţionării normale a procedurilor pentru controlul constituţionalităţii” (a se vedea extrasul din cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept şi cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil şi obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct şi astfel, nediscriminatoriu.
Din această perspectivă, caracterul distinct al soluţiilor pronunţate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei din Legea nr. 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condiţiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă şi acest fapt indiferent de data sesizării instanţei de judecată în aceste din urmă cauze.
Curtea de apel a constat că în condiţiile în care prin cele două decizii menţionate nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, s-a statuat asupra existenţei între Legea nr. 221/2009 şi Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptăţite şi în condiţiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamanţii sunt beneficiarii concreţi ai procedurilor anterior reglementate, rezultă atunci că dumnealor nu pot invoca nici afectarea vreunui drept convenţional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existenţă independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile şi libertăţile convenţionale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanţial recunoscut legal (în speţă, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanţi, reţinând că tribunalul a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanţii M.T., M.G., Ș.P. şi M.H., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului declarat, reclamanţii au arătat că susţin apărarea invocată în motivele de apel, arătând că, norma declarata neconstituţională din Legea nr. 221/2009 este o norma de drept material şi a intrat in vigoare in iunie 2009, urmând a fi abrogata după trecerea celor 45 zile în care legiutoral trebuie sa conformeze deciziei Curţii Constituţionale.
Fiind vorba despre aplicarea în timp a unei norme de drept material, ar trebui ca toate a acţiunile introduse in intervalul intrării in vigoare şi cel de abrogare a art. 5, să i se aplice principiul tempus regit actum. Susţin că, dreptul lor la acţiune s-a născut într-o perioadă în care norma nu ere cenzurată de Curtea Constituţionala şi, cum deciziile se aplica doar pentru viitor, înseamnă că actul ce face obiectul dosarului se judecă după norma în vigoare la data introducerii acţiunii.
Sunt invocate de recurenţi dispoziţiile art. 13 din Convenţia europeană, evocând faptul că instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri irevocabile prin care unor reclamanţi, în situaţii similare, li s-au acordat daune morale, ceea ce în accepţiunea recurenţilor ar echivala cu o discriminare constând in aplicarea unui tratament diferit, de natura a aduce un prejudiciu contrar dispoziţiilor art. 14 Protocol 12 C.E.D.O.
Invocă faptul că, C.E.D.O. a statuat în jurisprudenţa sa că o diferenţă de tratament între persoane plasate în situaţii compatibile, este discriminare dacă ea nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Consideră că, respingerea acţiunii, pe baza declarării neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009 ar echivala cu o denegare de dreptate.
Intimata pârâtă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de către reclamanţi şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii recurate. Intimata a făcut referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010, şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009. S-a arătat că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte şi asupra prezentei cauze, întrucât efectele deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii sunt erga omnes. Dispoziţiile constatate ca constituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Guvernul şi Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
La data pronunţării instanţei de fond, termenul de 45 de zile prevăzut de actul constituţional era expirat, astfel încât dispoziţiile art. 5 alin. (1), lit. a), din Legea nr. 221/2009 nu mai puteau fi aplicate, după împlinirea termenului menţionat, dispoziţiile legale încetându-şi efectele juridice. Concluzia care se impune este aceea ca dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu se mai pot aplica, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni având obligaţia sa nu aplice în cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale, astfel că, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca masuri reparatorii.
Sub aspectul aplicării în timp a legii, intimata pârâtă a arătat că, la soluţionarea unui proces în care nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabila, se aplica legea în vigoare la acel moment. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor institui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituţionala a legii vechi.
În ceea ce priveşte principiul nediscriminări, intimata arată caracterul distinctiv al soluţiilor pronunţate în cauzele ramase irevocabile anterior admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei din Legea nr. 221/2009, de cei al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, astfel că nu poate institui sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urma si acest fapt indiferent de data sesizării instanţei de judecata in aceste cauze.
Se solicită respingerea recursului reclamanţilor şi prin prisma aplicării deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de I.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul formulat este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Sub aspectul criticilor de nelegalitate susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că instanţa de apel a reţinut judicios că reclamanţilor nu li se cuvin, în actuala configuraţie a Legii nr. 221/2009, despăgubiri reprezentând daune morale.
În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor reclamanţii M.T., M.G., Ș.P. şi M.H. (decedat în cursul procesului) referitoare la aplicarea greşită a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 se constată că apărările formulate sunt neîntemeiate şi în raportat de efectele produse de decizia în interesul legii nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel reţinând judicios că atât timp cât procesul era în curs de judecată – în fond – decizia Curţii Constituţionale produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă articolul 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, instanţa nu se pronunţase în fond ( şi, deci, nici în apel), cauza nefiind, deci soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii, moment temporal avut în vedere astfel cum se impune prin decizia obligatorie dată în recursul în interesul legii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum, sub acest considerent apărările reclamanţilor fiind neîntemeiate.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre pronunţată în cauză şi deci nicio hotărâre definitivă cum impune norma europeană, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „ o creanţă sub condiţie” atunci când „ problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „ la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaş împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „ problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudenţa Curţii europene s-a statuat că „ o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.
Referitor la noţiunea de „ speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „ speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamanţilor, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6, cum eronat susţin recurenţii. Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Drept urmare, constatându-se că nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 în speţa de faţă, aspect judicios reţinut de instanţa de apel prin decizia pronunţată, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor formulate de recurenţi.
Drept consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.T., M.G. şi Ș.P., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantului defunct M.H., împotriva deciziei civile nr. 211A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.T., M.G. şi Ș.P., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantului defunct M.H., împotriva deciziei civile nr. 211A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5576/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5705/2013. Civil → |
|---|
