ICCJ. Decizia nr. 5628/2013. Civil. Servitute. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5628/2013
Dosar nr. 16069/118/2011
Şedinţa publică din 4 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 16069/118/2011 la 22 decembrie 2011, reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA a solicitat obligarea pârâtei SC H.C.M.S. SA la asigurarea unei servituţi de trecere pe terenul aflat în proprietatea societăţii pârâte, în favoarea fondului reclamantei, situat în Constanţa, strada V.D. nr. 6, judeţ Constanţa, cu acordarea tuturor cheltuielilor de judecată legate de proces.
Reclamanta relevă în susţinere că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus dintr-o clădire cu destinaţie de atelier auto în suprafaţă de 216 mp, împreună cu terenul aferent, situat în Constanţa, strada V.D. nr. 6, judeţ Constanţa; atelierul auto prezintă o importanţă deosebită pentru activitatea societăţii reclamante, care îl foloseşte drept sediu secundar; întrucât clădirea nu beneficiază de ieşire la calea publică încă din anul 2006, între părţile în proces s-au derulat negocieri pentru instituirea unei servituţi de trecere, eşuate însă din vina societăţii pârâte, care urmăreşte obţinerea unei despăgubiri excesive pentru folosirea terenului propriu de către reclamantă; în drept au fost invocate dispoziţiile art. 617 - 619 şi 756 C. civ.
Au fost depuse în copie protocolul de predare preluare nr. 1/2001, ordine de plată a impozitului pe teren şi clădire pentru anii 2001 şi 2002, declaraţia de impunere pentru stabilirea impozitului, procesul-verbal din 2 februarie 1999, certificatul constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru sediul secundar, planul de amplasament şi corespondenţa comercială purtată între părţi, împreună cu minuta din 3 august 2011 şi raportul de evaluare extrajudiciară nr. 115 din 23 ianuarie 2012 întocmit de către SC C.B.N. SRL.
Pe calea întâmpinării pârâta SC H.C.M.S. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, învederând că aceasta nu este titular al unui drept de servitute, care să formeze obiect al acţiunii confesorii de faţă întrucât din protocolul nr. 1/2001 rezultă că societatea reclamantă are doar un drept de folosinţă asupra terenului ocupat de atelierul auto, titularul acţiunii petitorii nu se legitimează procesual activ; se subliniază că locul a devenit înfundat prin faptul autorilor reclamantei, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile art. 618 alin. (2) C. civ.; reconvenţional, pârâta a solicitat obligarea reclamantei - în cazul instituirii dreptului de trecere - la plata unor despăgubiri lunare pentru prejudiciul suferit de pârâtă prin grevarea proprietăţii sale, în valoare de 639,9 euro, care urmează a fi acordate de la data pronunţării sentinţei; aceste despăgubiri, egale cu dublul sumei cuvenite proprietarului fondului grevat de servitutea de trecere, se cuvin acestuia în condiţiile reglementate prin art. 318 alin. (2) şi 620 C. civ.
Au fost anexate întâmpinării studiul de fezabilitate nr. 4655 din 11 noiembrie 2005, procesele verbale ale şedinţelor Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor şi Consiliului de Administraţie al societăţii pârâte din 20 octombrie 2005, 25 octombrie 2005, 15 noiembrie 2005, Deciziile nr. 416 din 20 octombrie 2005 şi 431/2005 ale Directorului General, convocatorul şedinţei Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor societăţii pentru data de 14 decembrie 2005, cereri publice de ofertă pentru achiziţionarea unui teren în Constanţa, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3430 din 22 decembrie 2005 la BNP I.M. şi P.G. însoţit de actul adiţional nr. 1, schiţele de amplasament ale imobilelor achiziţionate de către pârâtă, încheierea nr. 12737/2002 a Biroului de Carte Funciară Constanţa, Sentinţa civilă nr. 1096/COM din 25 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3819/212/2006.
Prin Sentinţa civilă nr. 3889 din 12 decembrie 2012 Tribunalul Constanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a societăţii reclamante.
A admis acţiunea formulată de către reclamantă şi a instituit în favoarea fondului imobiliar al societăţii reclamante din Constanţa, strada V.D. nr. 6 - o servitute de trecere, grevând imobilul - proprietatea societăţii pârâte - situat în Constanţa, strada V.D. nr. 6, exercitată pe drumul de acces notat în schiţa anexă a raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de către expert C.C. la 4 iulie 2012 (parte integrantă din prezenta hotărâre) în perimetrul ABEFGHI, în suprafaţă totală de 457,08 mp, în următoarele condiţii:
- terenul delimitat în perimetrul ABEI, cu o suprafaţă de 215,50 x 4 metri folosit în indiviziune cu pârâta şi cu C.N.T. SA;
- terenul delimitat în perimetrul EFGH, cu o suprafaţă de 48,50 x 3,50 metri folosit exclusiv de către reclamantă.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâta şi a obligat reclamanta la plata anuală a sumei de 34.175,14, fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de trecere exercitat pentru un an calendaristic, începând cu data pronunţării hotărârii, data scadenţei obligaţiei de plată fiind ultima zi a anului calendaristic.
A obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 2613,88 RON - cheltuieli de judecată (din care 608,88 RON - taxă judiciară de timbru, 5 RON - timbru judiciar şi 2000 de RON - onorariul expertului judiciar).
A obligat reclamanta la plata, în favoarea pârâtei reconveniente, a sumei de 3616 RON - cheltuieli de judecată (din care 1611 RON - taxă judiciară de timbru, 5 RON - timbru judiciar şi 2000 de RON - onorariul expertului judiciar).
A compensat cheltuielile de judecată efectuate de către părţi în proces până la concurenţa sumei de 2613,88 RON, iar - în final - a obligat reclamanta la plata sumei de 1002,12 RON către pârâta reconvenientă .
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de către pârâtă, apreciind că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 617 - 620 C. civ., tinzând la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti constitutive de drepturi, în virtutea căreia să i se instituie un drept de trecere pentru imobilul său, lipsit de acces la calea publică; dreptul de trecere, reglementat de prevederile amintite, reprezintă o limită juridică a dreptului de proprietate privată; prin urmare s-a considerat că prezentul demers judiciar nu poate fi calificat drept acţiune confesorie, cu caracter petitoriu, prin care titularul unui drept de servitute preexistent să ceară concursul justiţiei pentru conservarea şi protecţia dreptului său real, ci reprezintă o acţiune în constituire de drepturi, care tinde la crearea, pentru viitor, a unor raporturi juridice noi între părţi, prin aplicarea legii la anumite acte şi fapte invocate de către reclamantă.
La cererea comună a părţilor, în cauză, s-a întocmit un raport de expertiză tehnică judiciară - de către doamna C.C. - specialist în construcţii civile atestat ANEVAR, în care se statuează că terenul vizat de dreptul de trecere are o suprafaţă de 457,08 mp şi se propune o cale de acces, în funcţie de topografia terenului şi de construcţiile edificate pe acesta, care să producă societăţii pârâte cea mai mică pagubă, în care terenul delimitat în perimetrul ABEI, cu o suprafaţă de 215,50 x 4 metri urmează fi folosit în indiviziune cu pârâta şi cu C.N.T. SA, iar terenul delimitat în perimetrul EFGH, cu o suprafaţă de 48,50 x 3,50 metri urmează fi folosit exclusiv de către reclamantă; se învederează că utilizatori ai drumului sunt reclamanta - pentru construcţia notată drept Corp B, societatea pârâtă şi chiriaşii acesteia, precum şi C.N.T. SA - pentru construcţia notată drept Corp A în schiţa anexă; ultima societate este la rândul său beneficiară a unui drept de trecere, constituit prin Sentinţa civilă nr. 1096/COM din 25 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul 3819/212/2006; expertul a stabilit - drept contravaloare a dreptului de servitute care grevează terenul aflat în proprietatea societăţii pârâte, în suprafaţă de 457,08 mp - suma de 17087,57 de RON, corespunzătoare utilizării timp de un an.
Tribunalul a reţinut, pe fondul cauzei, că reclamanta este proprietarul imobilului compus din clădire cu destinaţie de atelier auto în suprafaţă de 216 mp, terenul aferent fiind deţinut cu titlu de folosinţă; imobilul a aparţinut iniţial societăţii C. SA, care s-a reorganizat în anul 1999; cu acest prilej, a transmis dreptul de proprietate asupra bunului către SC E. SA, care l-a înstrăinat mai departe, către C.N.T. SA - sucursala Constanţa; de la această ultimă societate bunul a intrat în patrimoniul reclamantei, în baza protocolului de predare - preluare nr. 1 din 1 noiembrie 2001; activul societăţii reclamante este lipsit de acces la cale publică, prin faptul autorilor acesteia, care nu au asigurat - din punct de vedere juridic - un traseu distinct pentru traficul către şi dinspre atelierul auto.
Pe de altă parte, societatea pârâtă deţine în proprietate - în virtutea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3430 din 22 decembrie 2005 la BNPA I.M. şi P.G., modificat prin actul adiţional nr. 1 - două suprafeţe de teren, de 11099,89 mp., respectiv 7.293,07 mp., situate la aceeaşi adresă din Constanţa, strada V.D. nr. 6, judeţ Constanţa; pe primul teren au fost edificate 10 corpuri de clădire, iar pe cel de al doilea - 8 construcţii, toate cu destinaţie comercială, înscrise în cartea funciară 218724 a Municipiului Constanţa.
Imobilul societăţii pârâte a fost grevat - pe o suprafaţă de 1626 de mp - de un drept de trecere instituit în favoarea C.N.T. SA prin sentinţa Tribunalului Constanţa nr. 1906/COM din 25 aprilie 2008 .
Potrivit art. 617 C. civ., proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu; trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii; dreptul de trecere este imprescriptibil; el se stinge în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.
În baza art. 618 alin. (2) C. civ., când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii.
Art. 59 din Legea 71/2001 stipulează că prevederile citate nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.; la data învestirii instanţei imobilul reclamantei era lipsit de acces la calea publică, iar textele erau în vigoare, reclamanta urmărind - aşa cum deja s-a învederat - obţinerea, pentru viitor, a unei hotărâri judecătoreşti constitutive de drepturi, prerogativa trecerii pe terenul societăţii pârâte reprezentând, pentru aceasta, o limitare legală adusă dreptului său de proprietate.
Fiindu-i ştirbite pârâtei atributele proprietăţii - liniştita posesie şi folosinţă - legea obligă beneficiarul dreptului de trecere la plata unei despăgubiri în cuantum dublu, în ipoteza în care lipsa accesului s-a datorat chiar reclamantei.
S-a apreciat că este dincolo de orice îndoială că lipsirea atelierului auto de cale de acces se datorează modului de constituire şi transmitere pe cale convenţională a dreptului de proprietate între autorii reclamantei.
În aplicarea textelor citate, practica judiciară a decis că noţiunea de loc înfundat presupune şi situaţia în care accesul la calea publică prezintă grave inconveniente sau este periculos, în raport de destinaţia şi caracteristicile fondului dominant; din acest punct de vedere, în concret - aşa cum s-a arătat - dreptul de trecere trebuie examinat în strânsă legătură cu activitatea desfăşurată de reclamantă în propriul imobil, parametrii de trafic auto către atelier impunând cerinţe minimale ale căii de acces ce grevează fondul aservit aparţinând pârâtei.
Întrucât calea de acces propusă de către expert este singura posibilă, în funcţie de topografia terenului şi de construcţiile edificate pe acesta, dar şi de împrejurarea că îi produce societăţii pârâte cea mai mică pagubă, a fost admisă cererea principală şi s-a instituit - în favoarea fondului imobiliar al societăţii reclamante din Constanţa, strada V.D. nr. 6 - o servitute de trecere, grevând imobilul - proprietatea societăţii pârâte - situat în Constanţa, strada V.D. nr. 6, judeţ Constanţa, exercitată pe drumul de acces notat în schiţa anexă a raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de către expert C.C. la 4 iulie 2012 (parte integrantă din prezenta hotărâre) în perimetrul ABEFGHI, în suprafaţă totală de 457,08 mp.
În ce priveşte cuantumul despăgubirii cuvenite pârâtei reclamante pentru ştirbirea atributului dreptului său de proprietate, au fost avute în vedere toate elementele obiective menţionate de către expert în partea expozitivă a raportului său, care fundamentează în final valoarea unei despăgubiri anuale de 17087,57 de RON; această sumă a fost acordată pârâtei reconveniente în cuantum îndoit, astfel cum dispune art. 618 alin. (2) C. civ.
Deşi pârâta a solicitat stabilirea despăgubirii în euro, iar nu în monedă naţională, s-a avut în vedere că faptul generator al plăţii se află pe teritoriul României, iar subiectele de drept implicate în raportul juridic de drept privat sunt de naţionalitate română; s-a apreciat că, din acest punct de vedere, conservarea valorii monetare a sumei recunoscute cu titlu de despăgubiri este favorabilă pârâtei chiar este acordată direct în monedă naţională, iar nu în monedă europeană.
La aceeaşi concluzie conduce şi aplicarea art. 3 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 modificat, care prevede explicit că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu).
Pentru a se evita eventuale neînţelegeri între părţi, în aplicarea art. 619 C. civ., s-a stabilit ca dată scadentă a obligaţiei de plată ultima zi a anului calendaristic, despăgubirea de 34.175,14 RON, fără TVA fiind menită a acoperi prejudiciul încercat de către pârâtă prin folosirea terenului său timp de un an întreg.
S-a menţionat că, astfel cum stipulează art. 617 alin. (3) C. civ., dreptul de trecere astfel constituit este perpetuu, durând până la dobândirea de către reclamantă a unei alte căi de acces pentru fondul dominant.
Împotriva hotărârii mai sus menţionate a declarat apel reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA prin Sucursala Constanţa, pe care a criticat-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivarea apelului, arată că această porţiune de drum ce constituie obiectul dreptului de servitute solicitat, nu face doar obiectul unui singur utilizator. În speţă este folosit atât de proprietarul SC H.C.M.S. SA cât şi de un alt beneficiar al dreptului de servitute SC C.N.T. SA (drept atribuit de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3819/212/2006) şi în niciun caz nu este un drept exclusiv care să îl lipsească pe proprietarul terenului de folosinţa sau lipsa accesului la aceasta, aşa cum greşit a reţinut instanţa.
Solicită astfel ca, la cuantificarea lipsei de folosinţă, să se aibă în vedere faptul că SC S. SA nu foloseşte terenul în exclusivitate, ci acesta este utilizat în continuare de proprietar dar şi de alte societăţi, astfel, pentru exploatarea fondului, SC S. SA are îndatorirea de a-l despăgubi proporţional.
Consideră valoarea dispusă de către instanţă vădit disproporţionată faţă de situaţia reală, nefiind justificată dublarea cuantumului despăgubirilor cuvenite pârâtei reconveniente.
Mai mult decât atât, într-o speţă similară, instanţa a acordat dreptul de servitute de trecere pentru C.N.T. SA pe acelaşi teren al lui SC H.C.M.S. SA pentru care şi SC S. SA a solicitat drept de servitute, urmând ca accesul să se facă pe singurul drum de acces la calea publică existent, drum folosit la vremea respectivă de SC C.N.T. SA, SC H.C.M.S. SA şi SC S. SA, fără a dubla preţul despăgubirilor (Sentinţa civilă nr. 1096/com din 25 aprilie 2008).
Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care arată că este legală aplicarea prevederilor Noului C. civ. În timp ce art. 618 şi art. 620 C. civ. nu se vor aplica servituţilor de trecere instituite anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., conform art. 59 din Legea nr. 71/2011, normele sunt deplin aplicabile drepturilor de trecere ce se vor institui şi despăgubirilor ce se vor acorda sub legea nouă. Susţine că este nefondată critica neîmpărţirii proporţionale. S-a stabilit că suprafaţa folosită de părţi şi de terţul C.N.T. SA, ce are un drept de servitute, este de 862 mp, rezultând astfel o cotă de 1/3 atribuită reclamantei, anume 287,33 mp, iar suprafaţa de 169,75 mp este folosită exclusiv de reclamantă.
Nu se poate reţine că valoarea despăgubirii trebuie stabilită la aceeaşi sumă ca şi în cazul C.N.T. SA, deoarece în prezenta cauză se aplică prevederile art. 618 alin. (2) C. civ., anume dublul despăgubirii.
Prin Decizia civilă nr. 22 din 27 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat că apelanta a adus critici hotărârii Tribunalului doar în ceea ce priveşte plata stabilită pentru echivalentul lipsei de folosinţă a terenului, în sensul micşorării valorii acesteia.
Necontestându-se de către părţi faptul că imobilul reclamatei nu are ieşire la calea publică, prin raportul de expertiză tehnică întocmit de inginer C.C. s-a stabilit, potrivit dispoziţiilor art. 617 - 618, calea cea mai scurtă şi care îi produce pârâtei cea mai mică pagubă, instanţa instituind în favoarea reclamantei o servitute de trecere pe drumul de acces notat în schiţa anexă a raportului de expertiză în perimetrul ABEFGHI, în suprafaţă totală de 457,08 mp.
În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor datorate de reclamantă pârâtei, Curtea de apel a reţinut că aceasta trebuie să acopere prejudiciul suportat de pârâtă prin lipsirea de folosinţa terenului, ce trebuie analizată prin raportare la valoarea de piaţă a terenului, la poziţionarea lui, la scopul pentru care a fost achiziţionat, elemente pe care expertul le-a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză.
Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 618 şi 620 C. civ., Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 normele sunt deplin aplicabile, fiind vorba de instituirea pentru viitor a unui drept de trecere.
Curtea a considerat nefondate susţinerile apelantei potrivit cărora despăgubirea nu a fost dispusă proporţional întrucât la stabilirea cuantumului acesteia nu s-a ţinut cont de faptul că terenul nu este folosit în exclusivitate de aceasta ci este folosit şi de proprietar şi de alte societăţi. Aceasta deoarece s-a stabilit că suprafaţa folosită de părţi şi de terţul C.N.T., ce are instituit un drept de servitute, este de 862 mp, reclamantei atribuindu-se o cotă de 1/3, respectiv 287,33 mp, la care se adaugă suprafaţa de 169,75 mp ce este folosită exclusiv de reclamantă.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 618 alin. (2) C. civ., acordându-se dublul despăgubirii, întrucât autoarea reclamantei a dobândit imobilul în incinta E. SA, cunoscând astfel că nu are acces la calea publică.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA prin Sucursala Constanţa, în temeiul art. 304 alin. (8) şi 9 C. proc. civ., solicitând micşorarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea folosirii dreptului de servitute de trecere la valoarea de 1909 euro/an, echivalentul a 8298 RON/an valoare stabilită prin Raportul de (expertiză) evaluare extrajudiciară întocmit la 23 ianuarie 2012 de către S.C C.B.N. SRL, societate de expertize, evaluări şi reevaluări, de către evaluatorul coordonator ing. V.N.I. sau într-o valoare cât mai mică având în vedere că trecerea se va face în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire a exercitării dreptului de proprietate asupra fondului.
Arată că instanţa de judecată, în mod netemeinic şi nelegal, nu a luat în considerare susţinerile în ceea ce priveşte despăgubirea, aceasta trebuind să fie proporţională cu lipsa accesului şi cu prejudiciul creat, ceea ce presupune că, la cuantificarea lipsei de folosinţă, trebuia să se aibă în vedere faptul că SC S. SA nu foloseşte terenul în exclusivitate, ci acesta este utilizat în continuare de proprietar şi chiriaşii acestuia, cât şi de un alt beneficiar al dreptului de servitute C.N.T. SA. şi nu constituie în niciun caz un drept exclusiv care să îl lipsească pe proprietarul terenului de folosinţa sau lipsa accesului la acesta.
Arată că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că "activul societăţii reclamante este lipsit de acces la calea publică, prin faptul autorilor acesteia, care nu au asigurat - din punct de vedere juridic un traseu distinct pentru traficul către şi dinspre atelierul auto".
În susţinerea acestor motive de recurs arată că întreg terenul a aparţinut iniţial unui singur proprietar - I.R.I. - Constanţa, acest teren prin reorganizare s-a împărţit în doua entităţi R. - F.R.E. şi SC E. SA cu păstrarea drumului de acces, deci şi a servituţii de trecere, existând şi un proces-verbal de utilizare comună a drumurilor de acces.
SC S. SA a obţinut terenul la data înfiinţării, 01 noiembrie 2001, de la C.N.T. SA ca urmare a reorganizării prin hotărâre de guvern, prin Protocolul de predare preluare nr. 1 din 01 noiembrie 2001 şi folosea drumul de acces respectiv, fără restricţii din partea proprietarului terenului pe care era situat drumul de acces. Când SC H.C.M.S. SA a achiziţionat prin vânzare cumpărare în decembrie 2005 terenul, cunoştea existenţa celorlalţi vecini şi utilizatori ai drumului de acces.
Susţine recurenta că, potrivit art. 304 pct. 8, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o hotărâre, conform art. 304 alin. (9), lipsită de temei legal, dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, obligându-i la plata anuală a unei despăgubiri în suma de 34.175,14 RON fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de trecere exercitat pentru un an calendaristic.
În esenţă, instanţele de fond nu au stabilit în mod legal şi temeinic "plata dublului despăgubirii", în speţa de faţă nefiind aplicabile prevederile art. 618 alin. (2) C. civ., dat fiind faptul că, la data dobândirii atelierului auto, avea acces la calea publică garantat prin Procesul-verbal de utilizare comuna a drumurilor de acces încheiat între R. - F.R.E. Constanţa (predecesoarea C., C.N.T., SC S. SA - societăţi rezultate prin reorganizare) şi SC E. SA (proprietara fondului pe care se făcea accesul la calea publică), însă acest Proces-verbal nu a fost recunoscut de SC H.C.M.S. care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în anul 2005, fapt ce i-a determinat să solicite acest drept de servitute de trecere. Astfel, lipsa accesului nu este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea SC S. SA, ci SC H.C.M.S. care a cumpărat ulterior terenul.
Susţine că, într-o speţă similară, instanţa a acordat dreptul de servitute de trecere pentru C.N.T. SA pe acelaşi teren aparţinând SC H.C.M.S. SA pentru care şi S. SA a solicitat drept de servitute, urmând ca accesul să se facă pe singurul drum de acces la calea publică existentă, drum folosit la vremea respectivă de SC C.N.T. SA, SC H.C.M.S. SA şi SC S. SA, fără a dubla preţul despăgubirilor (Sentinţa civilă nr. 1096/com din 25 aprilie 2008) şi cu plata unei despăgubiri stabilită de instanţă la 1/3 din valoare calculată de expert, deoarece erau trei utilizatori ai drumului de acces. Având în vedere că SC H.C.M.S. SA dispune în continuare de folosinţa terenului şi, chiar mai mult decât atât, acesta este utilizat în continuare de proprietar dar şi de alte societăţi, consideră valoarea dispusă de către instanţă vădit disproporţionată faţă de situaţia reală, nefiind justificată dublarea cuantumului despăgubirilor cuvenite.
Se poate, de asemenea, constata un tratament discriminatoriu faţă de utilizatorii drumului de acces.
Consideră că nu este posibil ca pentru aceeaşi porţiune de drum identificat de expert în expertiza din Dosarul nr. 16069/118/2011, care va fi utilizată de cei trei nominalizaţi mai sus, un utilizator al drumului să ştirbească proprietarului atributele proprietăţii - liniştită posesie şi folosinţă - şi să fie obligat de instanţă la plata unei despăgubiri în cuantum dublu faţă de valoarea calculată de expert, iar celălalt utilizator să plătească valoarea calculată de expert (fără dublarea acesteia pentru tulburarea posesiei).
Prin obligarea la plata unei despăgubiri în cuantum dublu se ajunge în situaţia în care instanţa stabileşte pentru SC "S." Sa să plătească în prezent (2012 - 2013) o sumă mult mai mare comparativ cu suma stabilită de instanţele de judecată pentru celălalt utilizator în anul 2008, an în care se înregistrează un vârf al preţurilor pe piaţa imobiliară, preţurile imobiliarelor nefiind comparabile din anul 2008 cu cele din anul 2012, fapt demonstrat de expertizele efectuate de persoane autorizate în cele două cazuri, ca urmare a dispoziţiilor instanţei.
Instanţa de apel interpretând în mod greşit actul juridic dedus judecaţii a apreciat că "lipsirea de folosinţa terenului trebuie analizată prin raportare la valoare a de piaţa a terenului, la poziţionarea lui, la scopul pentru care a fost achiziţionat, elemente pe care expertul le-a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză, a schimbat astfel înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al speţei pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
Instanţa arată că nu se poate vorbi despre reducerea valorii despăgubirii, aducând în discuţie preţul plătit în anul 2005 de către SC H.C.M.S. SA pentru terenul din Constanţa, str. V.D.. nr. 6. jud. Constanţa, ori preţul plăţii era acelaşi şi în 2008 când instanţa a stabilit valoarea despăgubirii datorată de C.N.T. SA - Sucursala de Transport Constanţa către SC H.C.M.S. SA şi fără a o dubla.
Nu solicită ca valoarea despăgubirii să fie stabilită la aceeaşi sumă ca şi în cazul C.N.T. SA. aşa cum arată instanţa, dar nu înţelege tratamentul diferit pentru doi utilizatori ai aceluiaşi drum.
Chiar în Sentinţa civilă nr. 3889 din 12 decembrie 2012 pronunţata de Tribunalul Constanţa se arată că o parte a drumului - terenul delimitat în perimetrul ABEI - va fi folosit în indiviziune cu pârâta şi cu C.N.T. SA iar cealaltă parte terenul delimitat în perimetrul EFGH - va fi folosit exclusiv de către reclamantă.
Aşa cum terenul din perimetrul ABEI este folosit în indiviziune şi terenul delimitat de EFGH va fi folosit în tot indiviziune cu pârâta astfel că nu se poate vorbi despre tulburarea posesiei.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia de nulitate a recursului.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta a invocat, ca şi motive de recurs, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 618 C. civ. în ceea ce priveşte stabilirea neproporţională şi dublarea cuantumului despăgubirii, pretinsă de pârâtă pe cale reconvenţională, solicitând reevaluarea acesteia, în raport de situaţia de fapt stabilită în acţiunea principală, cu privire la instituirea dreptului de servitute, aspect necontestat şi neatacat de părţi.
Înalta Curte va respinge excepţia de nulitate a recursului, constatând că susţinerile recurentei, astfel cum au fost formulate, se pot încadra în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la aplicarea disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare Procesul-verbal de utilizare comună a drumurilor de acces, încheiat în 2001, între R. - F.R.E. Constanţa (predecesoarea C., C.N.T., SC S. SA - societăţi rezultate prin reorganizare) şi SC E. SA (proprietara fondului pe care se făcea accesul la calea publică).
Înalta Curte reţine invocarea formală a acestui motiv de recurs, câtă vreme recurenta nu şi-a întemeiat pretenţiile, la instanţele de fond, pe recunoaşterea, în conţinutul acestui Proces-verbal, a unui eventual drept de trecere, de care s-ar putea prevala, în prezenta cauză, ca situaţie juridică, preconstituită anterior învestirii instanţei, generatoare de drepturi în favoarea sa şi nici nu a dezvoltat apărări în acest sens.
Dimpotrivă, reclamanta a solicitat constituirea unei servituţi de trecere pe calea prezentului litigiu, nepunând în discuţie, în căile de atac, autoritatea de lucru judecat a soluţiei prin care, în acţiunea principală, a fost instituit dreptul de trecere. Actul juridic a fost invocat ca argument al inexistenţei culpei sale în neprevederea dreptului de trecere, respectiv pentru a susţine critica privind greşita aplicare a art. 318 alin. (2) C. civ. şi a preveni dublarea cuantumului despăgubirilor.
Reţinând incidenţa disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs va proceda, din această perspectivă, la verificarea corectei interpretări a art. 318 C. civ., aplicarea dispoziţiilor noului C. civ. nefiind contestată în prezenta cale de atac.
Astfel, art. 318 C. civ., intitulat "Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale", dispune următoarele:
"(1) Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.
(2) Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii."
Instanţa de apel a apreciat că stabilirea despăgubirii s-a făcut proporţional cu suprafaţa utilizată de reclamantă. De asemenea, a apreciat că lipsa accesului este imputabilă reclamantei şi că, în mod corect, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 618 alin. (2) C. civ., acordându-se dublul despăgubirii, întrucât autoarea reclamantei a dobândit imobilul în incinta E. SA, cunoscând astfel că nu are acces la calea publică.
În ceea ce priveşte critica lipsei de proporţionalitate în stabilirea despăgubirilor, raportat la ponderea de utilizare a căii de acces de către reclamantă, Înalta Curte apreciază că acest principiu a fost respectat.
Astfel, aşa cum au reţinut instanţele de fond, drumul de acces este compus din două segmente.
Pe primul segment, folosinţa este partajată între reclamantă, proprietarul fondului aservit şi chiriaşii săi, precum şi societatea C.N.T. SA - Sucursala de Transport Constanţa, căreia, într-un litigiu anterior, i s-a stabilit un drept de servitute, cu obligaţia de plată a unei despăgubiri în proporţie de 1/3 din valoarea totală a lipsei de folosinţă.
Cel de-al doilea segment este utilizat în exclusivitate de către reclamantă, despăgubirea pentru lipsa de folosinţă fiind suportată numai de către aceasta.
Expertul a calculat corect contravaloarea despăgubirii pentru ambele segmente, ţinând cont, pentru primul segment, la stabilirea suprafeţei avute în vedere la calculul lipsei de folosinţă, de faptul că suprafaţa de 862 mp este utilizată în indiviziune de trei entităţi distincte, proprietarul nefiind total lipsit de folosinţa bunului.
Împrejurarea că pârâta încasează o cotă-parte din despăgubiri şi de la o altă societate, nu prezintă relevanţă în stabilirea valorii despăgubirilor, dat fiind că raportul juridic cu acea societate a fost dedus judecăţii într-o altă cauză, fără legătură de conexitate cu prezenta cauză, astfel că nu există niciun temei faptic sau juridic pentru ca, la stabilirea prezentelor despăgubiri, să se ţină cont de valoarea efectivă a celor stabilite în precedentul litigiu.
Pe de altă parte nu se poate ţine cont, aşa cum a pretins recurenta reclamantă, nici de raportul de expertiză extrajudiciară pe care l-a solicitat a fi admis, câtă vreme, în prezenta cauză, s-a administrat proba cu expertiză, părţile au dezbătut concluziile acesteia, iar în urma cenzurii instanţei, expertiza a fost omologată, ca legală şi temeinică, în ceea ce priveşte calculul valorii efective a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte, însă, dublarea cuantumului acestor despăgubiri, Înalta Curte apreciază că, în cauză, dispoziţiile art. 618 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât nu se poate reţine o culpă a reclamantei, în calitate de proprietar al fondului dominant, pentru pierderea dreptului de trecere pe terenul cumpărat de pârâtă.
Noul C. civ. impune o astfel de sarcină, mai oneroasă, în sarcina proprietarului fondului dominant care pretinde dreptul de trecere, în scopul de a sancţiona atitudinea sa imputabilă, adică în cazul în care, subiectiv, acesta este vinovat de situaţia în care se regăseşte, situaţie care să fi depins de eventualul comportament juridic necorespunzător, materializat într-un fapt intenţionat sau o neprevedere culpabilă.
În speţă se constată că lipsa accesului la locul înfundat este rezultatul încheierii unui act juridic, însă acesta este străin conduitei proprietarului. Lipsa accesului ar fi imputabilă lui atunci când proprietarul ar fi participat la încheierea contractului şi nu a avut prevederea să îşi rezerve o cale de acces, ceea ce nu este cazul în speţă.
Astfel, nu reclamanta a înstrăinat terenul către pârâtă, pentru a i se putea reproşa lipsa de diligenţă în prezervarea unui drum de acces, ea având garantată folosinţa căii de acces, încă de la constituirea sa prin H.G. şi preluarea patrimoniului, în urma protocolului încheiat între societăţile care s-au dezmembrat şi proprietarul fondului aservit de la acea dată.
Pe de altă parte, reclamanta nu putea obţine recunoaşterea unui drept de trecere la momentul înfiinţării, în condiţiile în care s-a constituit în baza unui act administrativ şi nu a dobândit acest teren pe cale convenţională, pentru a dispune de libertate contractuală în negocierea condiţiilor de dobândire a unui teren fără cale de acces la drumul public, terenul fiind parte din patrimoniul cu care s-a constituit.
Prin urmare, faţă de istoricul dobândirii terenului, din care rezultă că reclamanta nu a avut posibilitatea stabilirii pe cale convenţională a unui drept de trecere şi având în vedere că proprietarul fondului devenit aservit l-a înstrăinat ulterior unei terţe persoane, nu se poate aprecia o lipsă de diligenţă a reclamantei în neconstituirea unei căi de acces, aceasta, terţ faţă de raportul juridic ce a transmis dreptul de proprietate către pârâtă, neavând instrumente juridice de natură a constrânge părţile să îi recunoască dreptul de trecere, pârâta fiind cea care nu putea ignora realitatea situaţiei de fapt.
În consecinţă, neputând reţine culpa reclamantei pentru lipsa accesului la drumul public, nu se justifică dublarea cuantumului despăgubirilor, care urmează a fi acordate la valoarea simplă, stabilită de expert în raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond şi omologat în cauză.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte va admite recursul reclamantei în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia recurată potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentinţa şi va obliga reclamanta la plata anuală a sumei de 17087,57 RON, fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului legal de trecere exercitat pentru un an calendaristic, începând cu data pronunţării hotărârii de primă instanţă (12 decembrie 2012), data scadenţei obligaţiei de plată fiind ultima zi a anului calendaristic, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA, împotriva Deciziei nr. 22 din 27 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot decizia recurată.
Admite apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei nr. 3889 din 12 decembrie 2012 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pe reclamantă la plata anuală a sumei de 17087,57 RON, fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de trecere exercitat pentru un an calendaristic, începând cu data pronunţării hotărârii de primă instanţă (12 decembrie 2012), data scadenţei obligaţiei de plată fiind ultima zi a anului calendaristic.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Ia act că recurenta nu solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5627/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5647/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
