ICCJ. Decizia nr. 5691/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5691/2013
Dosar nr. 46215/3/2008
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 4 decembrie 2012, reclamantul C.O.I. a chemat în judecată pe pârâţii H.M., H.T. şi H.M.A. solicitând Tribunalului Bucureşti ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâţii să-i lase reclamantului şi celorlalţi comoştenitori ai defunctei C.E. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, str. L., parter, sector 2, compus din vestibul, hol, cinci camere, în suprafaţă totală de 166,49 mp, împreună cu cota indiviză de 15,45% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de 45,30 mp, din terenul situat sub construcţie.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv de către stat de la autoarea sa în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data de 5 decembrie 1996 între Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de SC A. SA, în calitate de vânzător, pe de o parte, şi soţii M. şi M.H. în calitate de cumpărători, pe de altă parte, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. N ......., având ca obiect apartamentul individualizat mai sus.
A mai arătat reclamantul că, prin cererea înregistrată sub nr. 11563 din 26 iunie 1996, a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 să-i fie restituit imobilul.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 112 şi urm. C. proc. civ., art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
La data de 10 februarie 2009, C.E. şi O.C.C. au formulat cerere de intervenţie voluntară în nume propriu, solicitând obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 943 din 24 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul C.O.I. şi cererile de intervenţie principale formulate de O.B.T., C.E. şi O.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. XXXIII/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a statuat că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul şi intervenienţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică întrucât instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au formulat o cerere prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Respingând ca inadmisibilă acţiunea, instanţa de fond a condiţionat accesul la instanţă de îndeplinirea unei proceduri administrative a cărei ineficienţă a fost constatată cu caracter repetitiv de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului soluţie care nu poate fi în acord cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 20 alin. (1) din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin Decizia nr. 68A din 27 ianuarie 2010 a admis apelul formulat de reclamant şi intervenienţi, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând următoarele argumente:
Din considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate concluziona că o acţiune în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă „de plano”, ci este necesar a se analiza în funcţie de condiţiile fiecărei speţe, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă prin admiterea acţiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
A mai reţinut că, prima instanţă nu a stabilit data preluării imobilului şi modul în care acesta a fost preluat şi dacă se mai află sau nu în proprietatea statului pentru a putea fi restituit în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâţii H.M., H.T. şi H.M.A. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele critici de nelegalitate:
- instanţa de fond a făcut o analiză concretă a cauzei pe care a raportat-o la acele dispoziţii din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe care le-a apreciat aplicabile în speţă (fila 7 din sentinţă: „tribunalul se mărgineşte la redarea doar a părţii din motivarea Curţii, având în vedere că restul motivării priveşte situaţia formulării unei notificări, or în prezenta cauză, după cum rezultă din actele dosarului reclamantul şi intervenienţii nu au înţeles să formuleze notificări … etc.”);
- faptul că instanţa de fond citează din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu echivalează cu o respingere „de plano” a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă ci reprezintă modalitatea prin care judecătorul fondului trimite la legea aplicabilă, faţă de dispoziţiile art. 319 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe”.
- tot prin raportare la Decizia nr. 33/2008, judecătorul fondului a analizat, în funcţie de datele concrete ale dispoziţiei, dacă legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.
Utilizarea unor pasaje din această decizie arată faptul că acesta este şi punctul de vedere al judecătorului fondului care nu avea obligaţia să vină cu „explicaţii personale” în condiţiile în care a putut apela la interpretarea argumentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurenţii-pârâţi au mai arătat că judecătorul fondului a stabilit faptul că nu poate fi vorba de o încălcare a art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când urmăreşte un drept.
În ceea ce priveşte data preluării imobilului, modul de preluare şi stabilirea dacă acesta se mai află în proprietatea statului, toate aceste aspecte de fapt sunt necontestate de părţi şi rezultau cu evidenţă din actele dosarului.
Cât priveşte incidenţa în cauză a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenţii au susţinut că autorul reclamanţilor a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin naţionalizarea acestuia de către stat.
Au mai susţinut recurenţii-pârâţi că motivarea instanţei de apel apare ca fiind străină de datele concrete ale speţei, datorită faptului că reţine cel mai important aspect, respectiv acela că reclamanţii nu au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 şi nu pot invoca ineficienţa unei proceduri pe care nu au urmat-o.
Faţă de cele mai sus expuse recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamant şi intimaţi.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, întrucât decizia atacată este amplu motivată răspunzând tuturor motivelor de apel şi făcând consideraţii argumentate cu privire la situaţia de fapt şi textele legale incidente.
Nefondată este şi critica recurenţilor-pârâţi întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, fondată în drept, pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., având drept scop restituirea în natură a imobilului în litigiu, aceasta fiind voinţa juridică a reclamantului.
Prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi pe excepţia inadmisibilităţii, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv faţă de titlu în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală, prima instanţă avea obligaţia să stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001.
Or, în prezenta cauză nu s-a stabilit regimul juridic al bunului, în raport cu data preluării şi cu modul în care a fost preluat.
Instanţa de fond avea obligaţia ca în cadrul acţiunii în revendicare să stabilească dacă prevederile interne care reglementează această situaţie sunt sau nu conforme cu exigenţele Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea reclamanţilor şi nu să închidă accesul la justiţie a acestora.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de pârâţii H.M., H.T. şi H.M.A. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii H.M., H.T. şi H.M.A. împotriva Deciziei civile nr. 68A din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5689/2013. Civil. Anulare act. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5700/2013. Civil → |
|---|
