ICCJ. Decizia nr. 5728/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5728/2013
Dosar nr. 8296/1/2003
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Prin Decizia nr. 345 din 14 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (Dosar nr. 2641/2000) a fost admis apelul declarat de reclamantul R.I.M.A. împotriva sentinţei civile nr. 537 din 3 mai 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a anulat sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru soluţionarea în fond a apelului.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 3 mai 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul R.I.M.A. împotriva pârâţilor S.R.I. şi C.G.M.B. prin care s-a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, format din teren în suprafaţă de 1.077 mp şi construcţie compusă din subsol, parter, etaj, mansardă, şi garaj ce alcătuiesc o singură unitate locativă, în temeiul art. 480 C. civ.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 privind naţionalizarea întreprinderilor, deci statul a preluat imobilul în mod legal. în prezent este folosit de o unitate a S.R.I., deci face parte din domeniul public conform Legii nr. 213/1998.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
În apel au formulat cerere de intervenţie în interes propriu D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.I., B.K.E.E.A. şi M.A., cerere care a fost respinsă în principiu prin încheierea din 31 mai 2001 întrucât imobilul a fost proprietatea exclusivă a autoarei reclamantului fiind dobândit sub regimul separaţiei de bunuri ale soţilor, aşa cum rezultă din actul de proprietate autentificat la 31 mai 1929 şi procesul verbal din 29 februarie 1940.
A mai formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi M.F.P. ca reprezentant al statului, cerere care a fost admisă în principiu prin aceeaşi încheiere.
Apelul a fost considerat fondat sub următorul aspect.
Cu adresa din 2001 s-a comunicat de către D.G.A.F.I. că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia nr. 6041. Or, s-a dovedit prin actele dosarului că acesta este un alt imobil decât cel în litigiu, fiind revendicat într-un litigiu separat de către un alt proprietar, D.M.
Potrivit raportului de expertiză întocmit la prima instanţă imobilul a fost identificat ca fiind situat în prezent în sector 1, o parte din teren fiind ocupat de Institutul de Management.
Deşi la ultimul termen din 24 aprilie 2000 D.G.A.F.I. a comunicat tribunalului că nu deţine date despre situaţia juridică a imobilului totuşi, fără nici un temei, tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat de stat prin Legea nr. 119/1948.
Or, din anexa Ia această lege depusă în apel, reiese că imobilul nu a fost preluat de stat prin acest act normativ.
Tribunalul a soluţionat cauza fără a cerceta şi a cunoaşte situaţia juridică reală a imobilului şi deci adevăratele raporturi juridice dintre părţi, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Tribunalul a soluţionat cauza fără a pune în vedere reclamantului, potrivit principiului disponibilităţii, să precizeze dacă înţelege sau nu să cheme în judecată ca pârât statul prin MFP, în calitate de pretins proprietar al imobilului, condiţie obligatorie conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/19985 deci nici sub acest aspect nu a fost soluţionat fondul cauzei în contradictoriu cu adevăratul proprietar, pârâtul SRI având imobilul doar în administrare.
Prin Decizia nr. 285 din 05 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila, (Dosar nr. 2641/2000), evocându-se fondul, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul R.I.M.A., au fost obligaţi pârâţii S.R.I. şi Consiliul Generai al Municipiului Bucureşti şi intervenientul în interes propriu M.F.P. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 1.435 mp şi construcţii, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenţie a M.F.P.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Unicul moştenitor al defunctei M.J. (I.), decedată, este apelantul reclamant, calitate dovedită de actele depuse la dosar.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe de fond imobilul în litigiu a fost identificat ca fiind situat în prezent în Bucureşti, sector 1, iar o parte din terenul aferent construcţiei este ocupat de Institutul de Management, în timp ce intimatul S.R.I. ocupă suprafaţa de 1.435 mp şi construcţiile aferente.
Cu adresa din 2001 s-a comunicat de către D.G.A.F.I. că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia nr. 6041. Or, s-a dovedit prin actele dosarului că acesta este un alt imobil decât cel în litigiu, fiind revendicat într-un iitigiu separat de către un alt proprietar, D.M.V.
Deşi prin adresa din 2000 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - D.P.I. s-a comunicat tribunalului că pentru imobil nu există date privind situaţia juridică a acestuia instanţa de fond a reţinut fără niciun temei că imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin Legea nr. 119/1948.
Din anexa ia Legea nr. 119/1948, depusă în apel, rezultă că imobilul în iitigiu nu a fost preluat de stat prin acest act normativ. Ca urmare pentru imobilul în litigiu nu există un titlu valabil la statului, aşa încât acest imobil poate face obiectul acţiunii în revendicare de faţă, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 şi urm. C. civ.
Nu poate fi primită apărarea mtimatului-intervement M.F.P. că imobilul ce formează obiectul acţiunii de faţă ar face parte din domeniul public ai statului întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 ca imobilul să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
Împotriva Deciziei nr. 345 din 14 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A.
Împotriva Deciziei nr. 285 din 05 iunie 2003 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, au declarat recurs D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A., pârâţii S.R.I., prin U.M. X şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi pârâtul-mtervenient Statul Român prin M.F.P.
În motivarea recursului declarat împotriva deciziilor menţionate anterior D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A. au arătat următoarele.
Recurenţii au arătat că formulează critici şi împotriva încheierilor premegătoare şedinţei din 31 mai 2001 şi că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de lege (art. 105 alin. (2) C.pr.civ.) sub sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), nu a oferit motivele sub toate aspectele (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), a încălcat legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), astfel.
a. Cu încălcarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care impune pronunţarea unei singure decizii pentru asigurarea celerităţii şi fluenţei actului de justiţie, adăugând la lege, contrar art. 123 din Constituţie, a anulat sentinţa nr. 537/2000 printr-o decizie separată, şi apoi a evocat fondul prin altă decizie ulterioară.
b. Instanţa de apel a omis să îi menţioneze pe recurenţii intervenienţi în dispozitivul Deciziei 345/2001, cu toate că această hotărâre s-a pronunţat în contradictoriu şi cu aceste părţi, prin încheierea din 31 mai 2001 fiind soluţionată cererea lor de intervenţie.
Au fost încălcate normele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
c. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Cosiliului General al Municipiului Bucureşti invocată de către aceste părţi atât verbal la mai multe termene succesive anterioare soluţionării admisibilităţii cererii de intervenţie principală, încălcându~se astfel art. 129 alin. (6), art. 137 alin. (1) şi art. 261 alin. (1) pct. 3, 5, 6 C. proc. civ.
Instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra acestei excepţii de ordine publică, stabilind cadrul procesual în raport cu învestirea iniţială şi apoi să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie principală depuse în apel de către aceşd recurenţi şi de către MFP.
Astfel, instanţa de apel nu ar mai fi trebuit să dea cuvântul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, asupra admisibilităţii cererii de intervenţie principală.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de acordul tuturor părţilor cu excepţia Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu privire la admisibilitatea cererii lor de intervenţie principală formulată direct în apel, (art. 50 alin. (3) C. proc. civ.), acord faţă de care trebuia primită cererea lor de intervenţie.
Recurenţii au invocat în subsidiar, pentru situaţia în care instanţa de recurs ar aprecia că în apel s-a pus în discuţie admisibilitatea cererii lor de intervenţie sub aspectul calităţii procesuale active, nemotîvarea nici în încheierea din 31 mai 2001 şi nici în deciziile ulterioare a inadmisibilităţii acestei cereri sub acest aspect (art. 304 pct. 7, 9, 10).
Au arătat în continuare că există o singură referire la dobândirea imobilului revendicat în regimul separaţiei de bunuri de către defuncta M.J. (I.) la pag. 3 a Deciziei nr. 285/2003. Aceasta nu poate reprezenta o motivare fiind o simplă concluzie pentru care instanţa nu indică nici temeiul legal şi nici suportul probator.
Concluzia instanţei este şi contrară legii şi probelor administrate. C. civ., care stabilea regimul matrimonial anterior C. fam. intrat în vigoare în 1954 nu conţine nicio prevedere în sensul că regimul de drept comun este cel al separaţiei de bunuri.
Pe de altă parte, din chiar conţinutul titlului de proprietate asupra imobilului revendicat ai defunctei M.J. (I.), actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1929 rezultă că acest contract a fost încheiat "cu autorizaţia şi cu consimţământul meu de soţ N.M.".
Pe acelaşi act există semnătura soţului defunctei ai cărui moştenitori sunt recurenţii. Acordul şi consimţământul soţului erau necesare numai în situaţia regimului comunităţii de bunuri pe care soţii şi î-au ales în mod liber, aşa cum se confirmă şi prin declaraţia dată în faţa unei instanţe de judecată cu formele cerute de lege, de către defuncta M.J. (I.), ia dezbaterea succesiunii soţului său, M.N., prin care arată în mod expres că a trăit cu soţul ei în regimul comunităţii de bunuri pe toată durata căsătoriei.
De altfel, includerea imobilului revendicat în patrimoniul succesoral rămas de pe urma defuncţilor M.J. (I.) şi M.N. a fost realizată abia ca urmare a cererii lor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, când au obţinut certificatul de moştenitor de calitate din 2002 emis de S.C.M., depus ca act nou în recurs.
Instanţa de apel a admis în mod greşit acţiunea în revendicare formulată de reclamantul R.I.M.A., singur, şi astfel a încălcat legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) prin încălcarea principiului unanimităţii.
În motivarea recursului S.R.I. a arătat următoarele.
Sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât dispozitivul deciziei cuprinde motive contradictorii. Astfel deşi a obligat pârâţii şi intervenientul în interes propriu M.F.P. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în cauză, a respins ca nefondată cererea de intervenţie a M.F.P. Totodată, deşi numiţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A. au formulat cereri de intervenţie principale instanţa nu s-a pronunţat cu privire la admiterea sau respingerea lor.
Sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 întrucât decizia a fost dată atât cu încălcarea cât şi cu aplicarea greşită a legii.
Imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului, aşa cum rezultă din documentele depuse în legitimarea calităţii de titulari ai dreptului real de administrare.
În temeiul art. 1169 C. civ. sarcina probei dreptului preferabil şi a titlului preluării de către stat a imobilului revenea reclamantului. Timp de 5 ani reclamantul nu a dovedit că imobilul a fost construit de părinţii săi (neexistând nici un act decât pentru suprafaţa de teren) şi că aceştia au exercitat atât animus cat şi corpus până la data trecerii în proprietatea statului şi, ca urmare, rezultă că nu mai aveau în patrimoniul lor imobilul.
Având în vedere că reclamantul a contestat titlul de preluare al statului, Legea nr. 119/1948, titlu stabilit de către Tribunalul Bucureşti Secţia a III a civilă prin sentinţa nr. 537/2000, în baza adresei din 1999 a Primăriei Municipiului Bucureşti, rezultă că imobilul ori a fost abandonat ori a fost preluat de către stat printr-un alt mod pe care reclamantul nu a înţeles să-I precizeze.
Instanţa a interpretat greşit legea atunci când a respins cererile de intervenţie principale formulate de către moştenitorii familiei M., considerând că reclamantul este sigurul moştenitor al defunctei J.M. Din probele existente ia dosar rezultă că imobilul teren a intrat în comunitatea de bunuri a soţilor N. şi J.M. la data de 31 mai 1929 în baza actului de vânzare cumpărare din 1929.
Întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, primul lucru care trebuie determinat este partea cuvenită soţului supravieţuitor care culege partea care i se cuvine în calitatea sa de titular asupra comunităţii. Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 319/1944 J.M. îi revenea o cotă parte din masa succesorală în concurs cu colateralii privilegiaţi, moştenitorii intervenienţi. Lui R.M.A. îi revenea doar cota parte a mamei, nefiind şi fiul lui N.M.
Instanţa a interpretat greşit legea când a apreciat că imobilul nu face parte din domeniul public al statului. Astfel, în 1990, în baza unui protocol s-a aprobat transmiterea imobilului şi a terenului aferent situat, sector 1 din patrimoniul M.Ap.N. în patrimoniul SRI.
În argumentarea domenialităţii bunului, a legalităţii şi valabilităţii titlului cu care a intrat în patrimoniul public, a specificului reglementării dreptului de administrate recurentul a făcut trimitere la art. 135 alin. (3) şi art. 5 din Constituţie, art. 53 din Legea nr. 15/1990, art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Recurentul a arătat în continuare că în anexa Legii nr. 213/1998, pct. 29 sunt cuprinse bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului şi ai unităţilor administrativ teritoriale, cum ar fi terenurile şi clădirile în care îţi desfăşoară activitatea Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate.
Dreptul de administrare, prin caracterul şi conţinutul său determină ca bunurile asupra cărora este exercitat să fie dintre cele care în mod obligatoriu aparţin domeniului public, al cărui titular este statul, care transmite prin intermediul acestui drept rea! unele prerogative ale sale (posesia, folosinţa, dispoziţia) instituţiilor publice.
Imobilul revendicat are destinaţia de sediu de unitate militară, prima instanţă de fond reţinând corect că astfel de imobile potrivit Legii nr. 213/1998 sunt considerate proprietate publică.
În motivarea recursului Statul Român prin M.F.P. a arătat următoarele.
Sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât decizia a fost data cu aplicarea greşită a legii, când a reţinut că imobilul în cauză nu poate face parte din domeniu! public întrucât a intrat în proprietatea acestuia fără titlu valabil.
Instanţa de apei, după evocarea fondului, a admis acţiunea fără a ţine cont că aceasta era inadmisibilă.
Imobilul revendicat se află în administrarea S.R.I. şi face parte dîn domeniul public, fiind afectat unui serviciu public absolut necesar satisfacerii nevoilor de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, conform art. 135 din Constituţie coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998.
Acţiunea este inadmisibila şi raportat la prevederile legilor speciale în materie.
Instanţa a admis acţiunea în temeiul art. 480 din C. civ. fără a ţine seama că reclamanţii nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi ulterior de Legea nr. 10/2001, prevederi speciale care au prioritate faţă de dreptul comun. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică şi în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h).
În motivarea recursului Consiliul General al Municipiului Bucureşti a arătat următoarele.
Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948. Astfel, imobilul face parte din domeniul public ai statului, fiind îndeplinite cerinţele art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, o parte din terenul aferent construcţiei fiind ocupat de Institutul de Management, iar cealaltă parte şi construcţiile fiind ocupate de S.R.I., instituţii care îndeplinesc un serviciu public.
Bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile.
Potrivit dreptului comun posesorul este prezumat a fi proprietar până la proba contrară.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, sub nr. 4787/2003.
Prin Decizia nr. 44/ A din 30 ianuarie 2003 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă (Dosar nr. 89S/2002) a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii reclamanţi D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E.E.A. împotriva sentinţei civile nr. 1424 din 20 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimaţii M.A., Statul Român prin M.F.P., S.R.I.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1424/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E.E.A., M.A., având ca obiect acţiunea în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, pentru lipsa calităţii procesuale active.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au tăcut dovada legăturii lor directe cu proprietarul iniţial al imobilului revendicat, I.M. (soţul acesteia N. neavând la rândul său calitatea de proprietar la momentul dobândirii bunului, regimul matrimonial fiind caracterizat de separaţia de patrimonii a soţilor).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Apelul a fost considerat nefondat pentru următoarele motive.
Prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din data de 31 mai 1929 I.M. a cumpărat de la A.C. un loc viran situat în Bucureşti, în suprafaţă de 2.014 mp şi 44 cm/2.
Ulterior pe acest teren, pe suprafaţa de 1.977 mp s-a ridicat o construcţie care a fost intabulată pe numele M.I., prin procesul verbal întocmit la 29 februarie 1940 de Comisia pentru înfiinţarea C.F. în Bucureşti.
Din acţiunea introductivă rezultă că reclamanţii revendică imobilul, în calitate de succesori ai lui N.M., soţul I.M.
Apelanţii reclamanţi susţin că bunul este comun şi i se aplică regimul comunităţii de bunuri, invocând declaraţia I.M. (J.) pe care a dat-o la autorităţile germane, în urma decesului soţului său, N.M., decedat, în Wolfratshausen.
Din acest document rezultă că în urma decesului lui N.M. au rămas ca succesori legali soţia acestuia, în cotă de VA şi nepoţii şi nepoatele acestuia care împreună au o cotă de LA.
Rezultă deci că în situaţia în care bunul revendicat se consideră a fi un bun comun al soţilor M., apelanţii reclamanţi deţin doar o cotă de VA din el.
La data de 29 iulie 2002 s-a eliberat certificatul de moştenitor de pe urma defunctului M.N., din care rezultă că succesori ai acestuia sunt doar nepoţii de frate cărora le revine întreaga masă succesorală.
Acest act vine în contradicţie cu cel menţionat mai sus, eliberat de autorităţile germane în urma decesului lui M.N.
Apelanţii nu pot revendica întregul imobil atâta vreme cât deţin doar o cotă parte din el, respectiv lA, restul de % revenindu-i I. (J.) M.
În urma decesului său s-a eliberat certificatul de moştenitor din 3 martie 1993 la Notariatul de stat al sectorului 4 Bucureşti din care rezultă că unicul său succesor este fiul R.I.M.A., care nu figurează în calitate de reclamant, fiind astfel încălcată regula unanimităţii.
Astfel, instanţa de apel a ajuns la concluzia că reclamanţii nu au calitate procesuală activă în cauză.
Împotriva deciziei menţionate anterior au declarat recurs reclamanţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E.E.A.
În motivarea recursului au arătat următoarele.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea legii.
Deşi instanţa a reţinut, aşa cum rezultă implicit că imobilul în litigiu este bun comun al soţilor I. (J.) M. şi N.M. şi că recurenţii revendică acest bun în calitate de moştenitori ai lui N.M., instanţa a reţinut în mod greşit că ei nu pot revendica imobilul pentru că deţin doar o cota parte indiviză din el.
Regula unanimităţii nu este prevăzută de lege fiind o creaţie a jurisprudenţei.
Pe de altă parte comoştenitorul R.I.M.A. a promovat la rândul său o acţiune injustiţie, faţă de care pârâtul S.R.I. a invocat excepţia de litispendenţă, iar în virtutea rolului activ şi a principiului legalităţii instanţa de apel trebuia să pună în discuţie cu prioritate această excepţie, conform art. 129 alin. (2)şi (3), art. 163 alin. (3) şi art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Numai într-un cadru procesual complet, care ar fi atras lipsa de obiect a excepţiei unanimităţii se putea pune în discuţie această excepţie.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat explicit asupra valabilităţii declaraţiei de la filele 45-47 dosar apel din care rezultă natura juridică a bunului care face obiectul acţiunii, bun comun al soţilor I. şi N.M. şi în acest fel nu s-a pronunţat decât pe un aspect al excepţiei lipsei calităţii procesuale active ceea ce îi prejudiciază sub aspectul dreptului la apărare, al încălcării normelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. (care atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.) şi al dreptului la un proces echitabil (art. 6 alin. (1) din C.E.D.O).
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. 8296/1/2003 (nr. vechi 2213/2003).
Prin Decizia nr. 166 din 05 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, [(Dosar nr. 17934/2/2005 (nr. vechi 1906/2005)] s-a admis apelul formulat de apelantul pârât S.R.I. împotriva sentinţei civile nr. 49/2005 pronunţate de tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost schimbată, în tot sentinţa în sensul că a fost respinsă ca nefondată contestaţia.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrata la data de 27 noiembrie 2003 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.I. şi B.K.E. şi M.A. au chemat în judecată pe pârâtul S.R.I., solicitând ca prin hotărârea ce sa va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 25 din 13 octombrie 2003 prin care s-a respins notificarea din 9 august 2001 şi să fie obligat pârâtul să emită o noua decizie prin care să dispună acordarea de măsuri compensatorii în echivalent până ia concurenţa cotei indivize de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, sector 1 compus din teren în suprafaţă de 1.977 mp şi construcţii-casă de locuit cu subsol şi dependinţe, parter, mansardă cu dependinţe şi garaj, conform art. 24 alin. (2) şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, adică VA din echivalentul în lei al sumei de 2.800.000 dolari SUA (valoarea estimativă a imobilului) la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 49 din 20 ianuarie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. s-a admis contestaţia, s-a anulat Decizia nr. 25 din 13 octombrie 2003, a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001 prin care să se restituie reclamanţilor în natură cota de V2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren şi construcţiile existente pe acesta.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele.
Imobilul teren fost dobândit de către I.M. cu autorizarea soţului acesteia N.M. prin contractul de vânzare cumpărare din 1929.
Ulterior pe acest teren a fost construit un corp de casă compus din subsol, parter, etaj, mansardă şi un garaj. Deşi la dosar nu s-a depus autorizaţia de construire pentru această construcţie şi garaj, instanţa a apreciat că faptul construirii acestora nu poate fi contestat în condiţiile în care în procesul verbal din 1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti s-a reţinut existenţa fizică a acestei construcţii.
În ceea ce priveşte cota parte din imobil asupra căreia reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, tribunalul a constat că din certificatul de moştenitor din 29 iulie 2002 rezultă că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai defunctului N.M., decedat.
Pe fondul notificării, în raport de probele administrate tribunalul a apreciat că reclamaţii sunt persoane îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în cauza.
În ceea ce priveşte modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, tribunalul a constat că trebuie aplicat principiul ce rezultă din interpretarea art 1 şi 7 din Lege, şi anume restituirea în antură a cotei de Vz din imobil
Sub acest aspect tribunalul a reţinut că apărarea pârâtei în sensul că imobilul ar face parte din categoria celor la care se referă art. 16 alin. (1) din Lege şi în aceste condiţii, reclamanţii ar putea obţine numai măsuri reparatorii prin echivalent este nefondată.
Împotriva sentinţei menţionată anterior a declarat apel pârâtul,
Apelul a fost constatat fondat pentru următoarele motive.
Prin Decizia nr. 25/2003 emisă de pârât s-a respins notificarea din 2001 formulată de către reclamanţi cu motivarea că petenţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitori şi nu au depus actele necesare în termenul legal.
Prin Decizia nr. 285 din 05 iunie 2003 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocându-se fondul, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul R.l.M.A. în contradictoriu cu pârâţii S.R.I., prin U.M. X şi Consiliul General al municipiului Bucureşti şi intervenienţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A. şi pârâtul-intervenient Statul Român prin M.F.P., au fost obligaţi pârâţii S.R.I. şi Consiliul General al municipiului Bucureşti şi intervenientul în interes propriu M.F.P. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 1.435 mp şi construcţii, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenţie a M.F.P.
Decizia menţionată anterior este definitivă. Recursul declarat împotriva acestei decizii face obiectul Dosarului nr. 4787/2003 (după conexare Dosarul a dobândit nr. 2213/2003) aflat pe rolul Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie.
În dosarul în care s-a pronunţat Decizia nr. 285 din 05 iunie 2003 Ia termenul din 3 aprilie 2001 (direct în apel) s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A. Cererea de intervenţie principală a fost respinsă prin încheierea din data de 31 mai 2001 întrucât imobilul, identic cu cei care face obiectul prezentului litigiu, fusese cumpărat de către mama lui R.l.M.A. în regimul separaţiei de bunuri iar intervenienţii nu sunt moştenitori ai fostului proprietar.
Încheierea prin care s-a respins cererea de intervenţie este la rândul său definitivă şi face obiectul recursului declarat împotriva Deciziei nr. 285/2003.
Faţa de cele arătat curtea a constat că se impun cu puterea puterii lucrului judecat următoarele aspecte.
Apelanţii reclamanţi nu sunt moştenitorii fostului proprietar al imobilului în cauză J. (I.) M., Singurul moştenitor al fostului proprietar este R.l.M.A. căruia prin hotărâre judecătorească definitivă i s-a restituit în natură imobilul ce face obiectul acestei cauze.
Apelanţii reclamanţi din prezenta cauză sunt părţi (recurenţi reclamanţi) în dosarul format ca urmare a recurării Deciziei nr. 285/2003, astfel că în măsura în care hotărârile judecătoreşti (încheierea şi decizia) definitive nu sunt legale şi temeinice vor putea fi modificate sau casate în recursul acestora.
Este inadmisibil ca după stabilirea situaţiei juridice a unui imobil preluat de către stat, prin hotărâre judecătorească definitiva (atât în privinţa persoanelor îndreptăţite cât şi în privinţa măsurilor reparatorii) persoanele care sunt părţi în litigiul respectiv să solicite încă o dată instanţelor să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul ce a fost restituit în natură altei persoane, care nici măcar nu a fost chemat în judecată în cauza ulterioară.
Modul în care au procedat apelanţii reclamanţi în prezenta cauză nu doar că este contrar principiului electa una via non datur recursus ad alteram dar în măsura în care hotărârea primei instanţe nu ar fi fost atacată ar fi dus la o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva deciziei menţionate anterior au declarat recurs reclamanţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E., invocând prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Curtea de apei şi-a întemeiat soluţia de admitere a apelului promovat de către pârâtul S.R.I. pe puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 285/2003 şi a încheierii de şedinţă din 31 mai 2001 ambele pronunţate de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 2641/2000 excepţie pe care nu a pus-o în discuţia părţilor.
Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.) întrucât pârâtul S.R.I. nu a invocat în apelul său excepţia puterii lucrului judecat ci numai contrarietatea dintre hotărârea pronunţată în cauza de faţă şi hotărârile pronunţate n acţiunea în revendicare. De asemenea instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii, oralităţii, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil (art. 85, art. 127 C. proc. civ., art. 24, art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.).
Curtea de apel, instanţă de apel în procedura Legii nr. 10/2001, s~a pronunţat pentru prima dată în acest proces asupra unor motive prin care, în mod inadmisibil, apelantul pârât S.R.I. şi-a modificat motivarea Deciziei nr. 25 din 13 octombrie 2003, contestată în speţă de recurenţii reclamanţi.
În raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 contestaţia împotriva dispoziţiei/deciziei motivate emisă de unitatea deţinătoare este o cale de atac, reglementată de o lege specială, Legea nr. 10/2001, pentru anularea unui act administrativ.
Contravine atât normelor mai sus menţionate cât şi principiilor egalităţii în fata legii, dreptului la apărare, şi dreptului la un proces echitabil ca emitentul unui act administrativ să-şi modifice pe parcursul judecăţii motivarea acelui act şi a refuzului de a da curs unei cereri legale după ce a emis şi comunicat acest act şi după ce acesta a fost contestat în justiţie, deci după ce a intrat în circuitul civil.
În procesul în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 285/2003, de Curtea de apei Bucureşti în Dosarul nr. 2641/2000 cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă pe calea excepţiei dedusă din lipsa acordului tuturor părţilor pentru a fi primită direct în apel iar nu pentru că nu şi-ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză (art. 50 alin. (3) C. proc. civ.).
Referitor la motivul de apel legat de natura juridică a imobilului în litigiu, apreciată de instanţa de apel ca fiind guvernată de regimul separaţiei de bunuri în care a fost dobândi de J.M., antecesoarea lui R.l.M.A., apelantul S.R.I. a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul constatării regimului comunităţii de bunuri între autorul recurenţilor şi soţia sa J.M., critică inadmisibilă, apelantul nefiind îndreptăţit să îţi modifice motivarea respingerii notificării, în calea de atac a apelului.
Sub aspectele menţionate anterior instanţa de apel a încălcat prevederile art. 105 alin. (2) raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu a motivat de ce nu a reţinut apărările formulate de către aceste părţi în întâmpinare, şi ale art. 129 alin. (6) întrucât s-a pronunţat asupra acestor chestiuni care nu puteau forma obiectul judecăţii, în raport cu normele art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin această încălcare a principiului disponibilităţii instanţa a încălcat şi normele art. 16, 24 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.O. neacordându-li-se posibilitatea efectivă de a-şi formula toate apărările şi sa¬şi administreze toate probele necesare în două grade de plină jurisdicţie, conform art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie.
Curtea de apel a reţinut greşit că ar opera puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 285/2003 şi a încheierii din 31 mai 2001 în raport cu aplicarea corectă a art. 1201 C. civ., aceste hotărâri nefiind irevocabile, nesoluţionând fondu! cauzei, obiectul judecăţii nu l-a constituit constatarea calităţii de bun comun a imobilului în cauză.
Aceleaşi argumente se susţin şi cu privire la Decizia civilă nr. 44/A/2003.
Aprecierea instanţei de apel referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză în lipsa promovării apelului de către S.R.I. nu este motivată, cu încălcarea art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât moştenitorul Romalo I.M.A. nu a depus notificare le-a profitat cota sa parte de SA deţinută de pe urma autorului lor N.M. prin reprezentarea mamei sale J.M. al cărei unic moştenitor este. în acest fel au dobândit îndreptăţirea legală de a solicita cota parte de Vt din dreptul de proprietate supra imobilului în litigiu, cotă pe care le-a recunoscut-o şi instanţa de fond.
În temeiul art. 4 alin. (4) coroborat cu art. 22 alin. (1) şi (5) din legea nr. 10/2001 R.I.M.A. este decăzut din dreptul de a mai formula notificare şi de a solicita în justiţie măsuri reparatorii astfel că o eventuală cerere de chemare în judecată a acestuia era inadmisibilă.
Atâta timp cât însăşi calitatea de moştenitor al mamei sale este contestată în justiţie prin cererea de constatare a nulităţii certificatului de moştenitor nu se poate constata că prin soluţia instanţei de fond recurenţii s-ar fi îmbogăţit fără justă cauză.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prin aceea că a dat prioritate soluţionării recursului în acţiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun.
Recursul a fost înregistrat pe roiul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia civilă, şi de proprietate intelectuala sub nr. 3790/1/2009.
Prin încheierea din 31 mai 2005 s-a dispus conexarea cauzei înregistrată pe rolul C.S.J., secţia civilă, sub nr. 4787/2003 (având ca obiect recursurile declarate împotriva Deciziilor nr. 345 din 14 iunie 2001 şi nr. 285 din 05 iunie 2003) la Dosarul nr. 2213/2003 (având ca obiect recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 44/ A din 30 ianuarie 2003).
Prin încheierea din 27 februarie .2012 s-a dispus conexarea la Dosarul nr. 8296/1/2003 (nr. vechi 2213/2003) a Dosarului nr. 3790/1/2009 (având ca obiect recursul declarat împotriva Deciziei nr. 166 din 5 martie 2009).
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce priveşte recursul declarat de D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A. împotriva Deciziilor nr. 34/ S din 14 iunie 2001 (incluzând şi încheierea din 31 mai 2001) şi din 05 iunie 2003 Înalta Curte a reţinut următoarele.
Limitele analizei recursului sunt date de faptul că prin încheierea din 31 mai 2001 a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenţie principală formulată direct în apel de către aceşti recurenţi.
În condiţiile în care nu au devenit părţi în cauză, sunt neavenite criticile din recurs referitoare la alte acte procesuale decât cele referitoare la legalitatea respingerii ca inadmisibilă în principiu a acestei cereri de intervenţie principală, prin raportare la prevederile art. 53 C. proc. civ.
Astfel de critici neavenite sunt cele referitoare la pretinsa încălcare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., forma în vigoare la data pronunţării deciziei atacate, prin pronunţarea unei decizii de admitere a apelului şi a uneia de evocare a fondului» soluţie care a intervenit după momentul respingerii cererii de intervenţie principală ca inadmisibilă, prin încheierea din 31 mai 2001, intervenienţii nedevenind, în consecinţă, părţi în cauză.
De altfel, nici nu poate fi considerată nelegală modalitatea aleasă de către instanţa de apel de a soluţiona apelul având în vedere că acest text de lege nu conţine vreo interdicţie sub aspectul soluţionării apelului în doi timpi, unul al analizării motivului de nulitate a sentinţei şi al doilea al evocării fondului, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia care este cea mai eficientă cale în funcţie de complexitatea fiecărei cauze.
Faptul că intervenienţii nu au devenit părţi în cauză este raţiunea pentru care este nefondată şi critica referitoare la nemenţionarea recurenţilor intervenienţi în dispozitivul Deciziei nr. 345/2001. Cererea de intervenţie principală formulată de către aceştia a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu înainte de a se acorda cuvântul părţilor asupra apelului, astfel că nedevenind părţi nu exista vreo raţiune pentru care să fie menţionaţi în dispozitivul deciziei prin care a fost soluţionat apelul. în consecinţă nu au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Recurenţii intervenienţi nu pot justifica vreo vătămare, eventual, prin necomunicarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie ca urmare a nementionării lor în dispozitiv, atâta timp cât în recurs nu s-a pus problema tardivităţii recursului formulat sau a nulităţii recursului pentru nemotivare în termen.
De altfel, recurenţilor de faţă li s-a comunicat Decizia nr. 285 din 5 iunie 2003, moment din care a început să curgă termenul pentru declararea apelului şi împotriva hotărârilor premergătoare anterioare.
Din acelaşi motiv este neavenită şi critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, anterior soluţionării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie principală.
Simplul fapt că, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, s-a opus formulării cererii de intervenţie principale de către recurenţii de faţă direct în apel nu le conferă dreptul de a formula critici sub acest aspect, atâta timp cât nu au devenit părţi în cauză. De altfel, o astfel de excepţie privea fondul litigiului, iar nu soluţionarea apelului, în apel, în mod evident, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, având calitate procesuala pasivă întrucât a avut calitatea de pârât în faţa primei instanţe de fond. Ca atare, instanţa de apel nu se putea pronunţa pe o astfel de excepţie înainte de soluţionarea apelului.
Faptul că Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a fost de acord cu formularea cererii de intervenţie principală formulată de către recurenţii de faţă direct în apel nu poate reprezenta în sine un argument în favoarea susţinerilor acestor recurenţi raportat la faptul că potrivit art. 53 "cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii cererii de intervenţie; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine."
În consecinţă nu se poate reţine încălcarea art. 129 alin. (6), art. 137 alin. (1) şi art. 261 alin. (1) pct. 3, 5, 6 C. proc. civ., conform celor pretinse de către recurenţi.
Având în vedere că Consiliul General al Munucipiului Bucureşti, intimat pârât în apel, s-a opus formulării intervenţiei principale direct în apel de către recurenţii de faţă, nu erau îndeplinite condiţiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ. pentru a fi admisă în principiu această cerere de intervenţie principală.
Deşi această opoziţie era suficientă pentru a se respinge cererea de intervenţie principală formulată direct în apel ca inadmisibilă, instanţa de apel, conform motivării care se regăseşte în Decizia nr. 345 din 14 iunie 2001, a trecut mai departe, la analiza interesului intervenienţilor de a formula această cerere, aspect ce ţinea, de asemenea, de îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de intervenţie, considerând inadmisibilă cererea de intervenţie principală întrucât imobilul a fost proprietatea exclusivă a autoarei reclamantului fiind dobândit sub regimul separaţiei de bunuri ale soţilor, aşa cum rezulta din actul de proprietate autentificat la 31 mai 1929 şi procesul verbal din 29 februarie 1940,
Aceste susţineri se regăsesc în opinia scrisă a apelantului R.I.M.A. faţă de cererea de intervenţie principală, prin care cerea respingerea acesteia.
Având în vedere considerentele pentru care a fost reţinută inadmisibilitatea în principiu a acestei cereri de intervenţie în principiu este justificată nernenţionarea lor în partea introductivă a încheierii din 31 mai 2001, raportat la faptul că aceste aspecte ţineau şi de determinarea calităţii procesuale active a reclamantului, şi astfel de soluţionarea apelului.
Ţinând cont de faptul că motivarea respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii de intervenţie principală formulată în apel de către recurenţii de faţă se regăseşte în cuprinsul deciziei nr. 345/14 iunie 2001, nu se poate reţine nemotivarea acestui aspect de către instanţa de apel.
Motivarea sumară nu reprezintă un motiv de casare putând fi suplinită prin analiza făcută de instanţa de recurs prin raportare la prevederile art. 304 pct. 7 şi 10, în vigoare la data declarării recursului, coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Instanţa de recurs va răspunde la aceste motive ale recurenţilor intervenienţi mai jos, cu prilejul analizei motivului formulat de către recurentul S.R.I., prin care se susţine nedovedirea de către reclamant a faptului că este unicul succesor al fostului proprietar al imobilului, raportat la susţinerile formulate în cererea de intervenţie principală.
Este nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel nu ar fi pus în discuţie admisibilitatea cererii de intervenţie principale sub aspectul lipsei calităţii procesuale active acestora.
Instanţa de apel a pus în discuţie admisibilitatea cererii de intervenţie principală, una dintre condiţiile de admisibilitate fiind cea a interesului propriu de a interveni în proces. Or, interesul de a interveni în proces este dat tocmai de pretinsa calitate de proprietari asupra unei părţi din imobil. în acest context a fost analizată de către instanţa de apel aflarea sau nu în patrimoniul antecesorului intervenienţilor a unei părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.
În consecinţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., texte le lege invocate de către recurenţii intervenienţi în susţinerea recursului.
În ceea ce priveşte recursurile declarate de către S.R.I., Statul Român şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 285 din 05 iunie 2003 având în vedere că acestea conţin, în esenţă, aceiaşi gen de critici urmează a fi analizate împreună, cu sublinierea elementelor de diferenţiere.
Referitor la recursul declarat de către S.R.I., urmează a fi înlăturate ca lipsite de interes criticile prin care se invocă aspecte de nelegalitate care ar afecta alte părţi decât recurentul S.R.I. Aceste motive sunt cele prin care se susţine faptul că dispozitivul deciziei ar cuprinde dispoziţii contradictorii legat de soluţionarea intervenţiei principale formulată de M.F.P. şi că instanţa de ape! nu s-ar fi pronunţat cu privire la cererile de intervenţie principală formulate de D.Ş.A., D.Z.T., D.R.B., M.I., B.K.E.E.A. şi M.A., întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În toate cele trei recursuri s-a susţinut că imobilul nu putea fi restituit în natură, întrucât face parte din domeniul public fiind afectat unui serviciu public absolut necesar satisfacerii nevoilor de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, respectiv învăţământ, şi că a intrat cu titlu în proprietatea statului.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 invocat chiar de către aceşti recurenţi pentru a-şi justifica susţinerile "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat."
Astfel, potrivit acestui text de lege, pentru ca bunurile dobândite de stat în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie în care se află şi imobilul în litigiu, să fie considerate că fac parte din domeniul public, şi ca atare să beneficieze de regimul juridic specific, trebuie să fie îndeplinită condiţia ca aceste bunuri să fi intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Or, prin cererea de chemare în judecată se pretinde tocmai faptul că nu este îndeplinită condiţia prealabilă impusă de acest text de lege pentru ca bunul să fie considerat ca făcând parte din domeniul public şi anume să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
Simpla afectare a bunului care face parte din categoria specială la care se referă art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 unui serviciu public de interes naţional sau existenţa dreptului de administrare nu reprezintă un impediment la admiterea acţiunii în revendicare, singura condiţie prevăzută de art. 6 alin. (2) din aceeaşi Lege pentru a se revendica un astfel de bun fiind aceea ca bunul să fi intrat fără titlu în proprietatea statului.
Având în vedere că aceasta este o dispoziţie specială care reglementează situaţia bunurilor dobândite de stat în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, derogatorie de la dreptul comun, în acest caz nu se aplică dispoziţiile dreptului comun referitoare la bunurile aparţinând domeniului public la care fac trimitere recurenţii.
În ceea ce priveşte titlul statului, instanţa de apel a reţinut din interpretarea probelor administrate în cauză că din anexa la Legea nr. 119/1948, depusă în apel, rezultă că imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat prin acest act normativ, aşa cum greşit reţinuse prima instanţă, dar nici prin Decr.nr. 92/1950, cum comunicase iniţial D.G.A.F.I., ulterior dovedindu-se că aceste relaţii priveau un alt imobil.
În aceste condiţii, contrazice actele dosarului susţinerea recurentului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, neargumentată de altfel, în sensul că imobilul în cauză ar fi trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948.
Pârâţii în cauză nu au oferit alte informaţii din care să reiasă titlul în baza căruia a fost preluat imobilul în litigiu de către stat.
Faptul că în 1990, când i-a fost transmis S.R.I. dreptul de administrare asupra unei părţi a imobilului în cauză acesta se afla în proprietatea statului nu înseamnă că a intrat cu titlu în proprietatea statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Este nefondată susţinerea recurentului S.R.I. în sensul că în temeiul art. 1169 C. civ. sarcina probării titlului preluării de către stat a imobilului revenea reclamantului.
Dovada pe care trebuia să o facă reclamantul era doar aceea că imobilul a fost proprietatea antecesorului său şi că în prezent se află în proprietatea statului. Nu i se poate impune reclamantului să facă dovada unui fapt negativ, şi anume lipsa titlului statului. Statul prin reprezentanţii săi trebuia să facă dovada titlului în baza căruia a dobândit în proprietate imobilul în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Or, în speţă nu s-a făcut această dovadă, astfel că imobilul apare ca fiind preluat fără titlu.
Sunt nefondate şi susţinerile recurentului S.R.I. în sensul că reclamantul nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor săi asupra imobilului în cauză, că aceştia l-ar mai fi avut în patrimoniu la data trecerii în proprietatea statului şi că este singurul succesor al fostului proprietar al imobilului revendicat în cauză.
Reclamantul R.l.M.A. este singurul succesor al defunctei M.I., potrivit certificatului de moştenitor aflat la dosar.
Terenul în cauză a fost cumpărat de către M.I. în timpul căsătoriei cu N.M., în 1929, în regimul separaţiei de bunuri guvernat de C. civ. de la 1864. La acest moment aceasta era situaţia regulă, alegerea unui alt regim matrimonial trebuind să fie făcută expres prin actul de căsătorie.
În contract figurează în calitate de cumpărătoare M.I., aceasta fiind trecută în calitate de unică proprietară şi în C.F. din 1940, pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1.977 mp şi clădire.
Faptul că în contract se menţionează că M.I. a cumpărat imobilul cu autorizaţia şi consimţământul soţului său N.M. nu înseamnă că imobilul a fost dobândit în comun, ci reflectă regimul juridic specific acelei perioade care prevedea încheierea de către soţie a actelor juridice care implicau înstrăinarea unor bunuri mobile aparţinând regimului dotat cu autorizarea soţului.
De asemenea faptul că autorizaţiile de construire au fost dobândite la cererea lui N.M. nu duce la concluzia că acesta era coproprietar al imobilului, situaţie contrazisă de menţiunile din C.F. din 1940, la care s-a făcut trimitere anterior şi la prevederile C. civ. referitoare la accesiune.
Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului anterior anului 1953 conform relaţiilor primite de S.R.I. prin adresa din 8 ianuarie 2001 de la Primăria municipiului Bucureşti, în aceeaşi adresă menţionând-se că "imobilul în cauză, fosta proprietate M., figura la acea dată ca fiind naţionalizat." Astfel, nu s-a pus problema incidenţei Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a C. fam. care a adus modificări relaţiilor patrimoniale dintre soţi în ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Chiar dacă s-ar fi pus problema incidenţei acestui decret asupra imobilului în cauză nu este cert că acesta s-ar fi încadrat în categoria bunurilor comune, în raport de determinarea dacă fondurile din care a fost dobândit imobilul se încadrau în categoria bunurilor comune sau proprii, ştiute fiind regulile regimului dotai, specifice acelei perioade.
De asemenea, faptul că la dezbaterea succesiunii rămase de pe urma Iui N.M., decedat, soţia supravieţuitoare M.I. a declarat că regimul care a guvernat relaţiile patrimoniale dintre soţi a fost cel al comunităţii de bunuri nu duce la concluzia că bunul în cauza a fost bun comun în raport cu data dobândirii acestuia. După intrarea în vigoare a C. fam. de la 1954 regimul care guverna relaţiile patrimoniale dintre soţi era cel al devălmăşiei, regulă de la care era prevăzută excepţia bunurilor proprii.
Astfel în mod corect a considerat instanţa de apel că reclamantul R.I.M.A. este sigurul moştenitor al fostului proprietar ai imobilului, I.M., intervenienţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.I., B.K.E.E.A. şi M.A. nedovedind că au vreun drept acestui imobil, care nu s-a atlat în patrimoniul antecesorului lor N.M.
Este nefondată susţinerea recurentului Statul român în sensul că acţiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât reclamantul nu ar fi urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi ulterior de Legea nr. 10/2001.
Prezenta acţiune a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că ţinând cont de principiul neretroactivităţii legii civile nu poate fi analizată admisibilitatea acţiunii în revendicare de faţă din această perspectivă.
Referitor la neurrnarea procedurii prevăzută de Legea nr. 112/1995, nici această procedură specială nu este aplicabilă prezentului litigiu, întrucât această lege privea, aşa cum rezultă din art. 1, imobilele intrate cu titlu în proprietatea statului, în timp ce prin cererea de chemare în judecată se pretinde tocmai preluarea fără titlu/fără titlu valabil a imobilului de către stat.
În consecinţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ, invocate în susţinerea acestor recursuri.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanţii D.S.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E.E.A. împotriva Deciziei civile nr. 44/A/2003 Înalta Curte l-a constatat nefondat pentru următoarele considerente.
În cadrul litigiului ce a dus la pronunţarea în apel a acestei decizii s-a pus problema lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor (reclamanţi în dosarul în care s-a pronunţat această decizie) D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E.E.A. în legătură cu formularea acţiunii în revendicare a imobilului în cauză sub două aspecte.
Astfel, prima instanţă a reţinut că aceştia sunt moştenitorii doar al lui N.M., iar nu şi ai soţiei acestuia, I.M., care i-a succedat, în timp ce imobilul în cauză nu era bun comun al soţilor, ci bun propriu al soţiei dobândit în regimul separaţiei matrimoniale.
în plus, instanţa de apel a reţinut că, chiar dacă s-ar considera că imobilul ar fi fost bun comun al soţilor, recurenţii nu întrunesc în persoana lor unanimitatea sub aspectul cotelor părţi din bun pe care le-ar fi moştenit de la N.M., ei moştenind doar cota-parte de VA din succesiune.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că decizia conţine motive contradictorii.
Contrar susţinerilor recurenţilor instanţa de apel nu a reţinut ca imobilul în cauză este bun comun.
După ce a reţinut că potrivit actelor de proprietate I.M. este proprietarul imobilului în cauză, şi că reclamanţii din această cauză D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E.E.A. revendică imobilul în calitate de succesori ai lui N.M., soţul I.M., instanţa de apel a reţinut în continuare ca "dacă se consideră" că bunul este comun celor doi soţi, reclamanţii din această cauză D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.I. şi B.K.E.E.A. nu pot avea pretenţii decât cu privire la VA din bun, restul de % revenind soţiei supravieţuitoare, I.M..
Ajungând la concluzia că în acest caz ar fi încălcată regula unanimităţii, instanţa de apel nu s-a mai preocupat să analizeze regimul juridic al bunului în cauză, şi anume dacă i-a aparţinut în exclusivitate I.M., fiind cumpărat sub regimul separaţiei de bunuri, caz în care reclamanţii din această cauză nu mai justificau nici un drept asupra niciunei cote părţi din bun.
Faptul că regula unanimităţii este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei constante dedusa din interpretarea art. 480 C. civ. nu poate duce la concluzia că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea legii.
În ceea ce priveşte faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat mai întâi asupra excepţiei de litispendenţă care ar fi fost invocată de intimatul S.R.I., aşa cum susţin chiar reclamanţii din această cauză D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.I. şi B.K.E.E.A. această excepţie a fost invocată de către pârâtul S.R.I., având în vedere că nu pretind că ar fi fost invocată chiar de ei aceştia nu pot pretinde că au fost vătămaţi prin nesoluţîonarea unei excepţii formulate de către o altă parte.
În realitate intimatul S.R.I. nu a invocat excepţia de litispendenţă, astfel că nu se poate reţine nepronunţarea instanţei de apel cu privire la o astfel de excepţie. Intimatul S.R.I. a arătat în susţinerea lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor din acei litigiu faptul că mai există un proces cu privire la acel imobil formulat de către R.I.M.A., care pretinde că bunul a fost proprietatea în exclusivitate a I.M., deci nu că a fost chemat în judecată de către aceleaşi părţi ci de către o altă persoană.
De altfel, nu se poate concluziona cu certitudine că unirea celor două cauze ar fi fost favorabilă situaţiei reclamanţilor din această cauză atâta timp cât moştenitorul Iui M.I., R.I.M.A., a formulat la rândul său acţiune în revendicare a imobilului pretinzând întregul imobil pentru sine, şi astfel negând dreptul oricărei alte persoane asupra vreunei alte cote părţi din acesta.
Referitor la susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat explicit asupra valabilităţii declaraţiei de la filele 45-47 dosar apei din care ar rezulta natura juridică a bunului care face obiectul acţiunii, şi anume de bun comun al soţilor I. N.M., Înalta Curte a constatat că această susţinere este inexactă.
Faptul că prin cererea de eliberare a unui certificat de moştenitor parţial de pe urma lui N.M., decedat, înregistrată la Tribunalul de prima instanţă din Wolfratshausen, soţia supravieţuitoare M.I. a declarat că la data decesului regimul care guverna relaţiile patrimoniale dintre soţi era cel al comunităţii de bunuri nu duce la concluzia că bunul în cauză a fost bun comun.
Determinarea regimului juridic al fiecărui bun în parte dobândit în timpul căsătoriei se realizează în raport cu data dobândirii acestuia. După intrarea în vigoare a C. fam. de la 1953 regimul care guverna relaţiile patrimoniale dintre soţi era cel al devălmăşiei, regulă de la care era prevăzută excepţia bunurilor proprii. Astfel, faptul că soţia supravieţuitoare a declarat în 1974 că regimul care a guvernat relaţiile patrimoniale dintre soţi a fost cel al comunităţii de bunuri, singurul regim aplicabil acestor relaţii după 1954 în România, nu duce la concluzia că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau comune. De altfel, imobilul în cauză nu se mai afla în patrimoniul dobânditorului încă dinainte de anul 1954, aşa cum s-a reţinut mai sus, în cadrul analizei recursurilor declarate împotriva Deciziilor nr. 345/2001 şi nr. 285/2003, fiind dobândit în 1929 de către M.I. în regimul separaţiei de bunuri, regim matrimonial legal la acea dată potrivit C. civ. de la 1864 (art. 1283).
Atâta timp cât concluzia nerespectării regulii unanimităţii formulării acţiunii în revendicare a avut drept consecinţă păstrarea soluţiei primei instanţe, neanalizarea celuilalt aspect al excepţiei lipsei calităţii procesuale active legat de stabilirea faptului dacă reclamanţii din această cauză au dreptul cel puţin la o cotă parte din bun nu poate duce la constatarea nelegalităţii deciziei.
De altfel, recurenţii nici nu au formulat motive de recurs legat de fondul acestei probleme, nerespectarea art. 304 pct. 7 fiind un motiv de modificare potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În consecinţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.H. şi B.K.E. împotriva Deciziei nr. 166/2009, Înalta Curte l-a constatat nefbndat pentru următoarele considerente.
Este nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a apelului promovat de către pârâtul S.R.I. pe puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 285/2003 şi a încheierii de şedinţă din 31 mai 2001 ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2641/2000 excepţie pe care nu a pus-o în discuţia părţilor.
Instanţa de apel s-a bazat în soluţionarea apelului pe autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 285/2003 şi a încheierii de şedinţă din 31 mai 2001 ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în Dosarul nr. 2641/2000 ca urmare a analizării celui de-al patrulea motiv de apel prin care se susţinea contrarietatea celor reţinute în sentinţa atacată referitor ia calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea unei părţi din imobilului în cauză şi a celor reţinute în Decizia civile nr. 285/2003 şi încheierea de şedinţă din 31 mai 2001 pronunţate în Dosarul nr. 2641/2000.
Contrarietatea dintre două hotărâri se bazează tocmai pe autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri faţă de cea ulterioară.
Astfel această problemă de drept a fost pusă în discuţia părţilor odată cu apelul, constituind chiar un motiv de apel, nefiînd necesar potrivit prevederilor legale să fie pusa în discuţie în mod separat.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţă de apel în procedura Legii nr. 10/2001, s-a pronunţat pentru prima dată în acest proces asupra unor motive prin care, în mod inadmisibil, apelantul pârât S.R.I. şi-a modificat motivarea Deciziei nr. 25 din 13 octombrie 2003, contestată în speţă de recurenţii reclamanţi.
Prin Decizia nr. 25/2003 emisă de pârât s-a respins notificarea din 2001 formulată de către reclamanţii din acest litigiu cu motivarea că nu au făcut dovada ca sunt persoane îndreptăţite şi nu au depus actele necesare în termenul legal.
Contrari etatea de hotărâri invocată de către S.R.I. în apel viza tocmai problema dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită, având în vedere că în litigiul la care s-a raportat apelantul R.I.M.A. pretindea imobilul în calitate de unic proprietar, fapt ce confirma lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a petenţiîor din prezenta cauză.
Autoritatea de lucru judecat reprezintă o excepţie de ordine publică, putând fi invocată oricând în cursul judecăţii de către părţi sau de către instanţă din oficiu.
Astfel, acest motiv de apel este invocat în limitele dispoziţiei contestate prin cererea de chemare în judecată.
Aceeaşi este şi situaţia susţinerilor apelantului cu privire la regimul juridic al imobilului în cauză, şi anume dacă este guvernat de regimul separaţiei de bunuri sau de cel al comunităţii de bunuri.
Acestea reprezintă argumente în susţinerea motivului din dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 referitor la nedovedirea calităţii de persoane îndreptăţite. De altfel, şi prima instanţă în soluţionarea contestaţiei s-a referit la calificarea regimului juridic al imobilului, raportat şl la motivarea contestaţiei, aceasta fiind o problemă esenţială în determinarea dacă reclamanţii din acest litigiu au sau nu calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea acestui imobil sau cei puţin a unei cote părţi din acesta.
Având în vedere că în apel se critică sentinţa atacată, combaterea celor reţinute în sentinţă se încadrează în limitele prevăzute de art. 292 raportat la art. 29 alin. (6) C. proc. civ.
Susţinerea recurenţilor în sensul că în procesul în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 285/2003 cererea de intervenţie principală a fost respinsă pe calea excepţiei dedusă din lipsa acordului tuturor părţilor pentru a fi primită direct în apel iar nu pentru că nu şi-ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză este contrazisă de motivarea respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii de intervenţie conţinută în decizia menţionată anterior.
Instanţa de apel s-a referit implicit la apărările recurenţilor de faţă formulate în întâmpinare faţă de al patrulea motiv de apel prin care se susţinea contrarietatea de hotărâri arătând care au fost motivele respingerii notificării (limitele apelului) şi ale respingerii cererii de intervenţie (problema de drept dezlegată prin hotărârea anterioară), această motivare succintă fiind suplinită de instanţa de recurs în analiza motivelor de recurs formulate împotriva deciziei pronunţate în apel, conform art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine neîndeplinirea condiţiilor puterii de lucru judecat raportat la Decizia nr. 285/2003 şi încheierea din 31 mai 2001.
Referitor la faptul că hotărârile nu ar fi irevocabile, această afirmaţie nu mai subzistă, având în vedere soluţia pronunţată cu privire la recursurile declarate împotriva acestor hotărâri în cauza conexată prezentului recurs.
Legat de nesoluţionarea fondului cauzei, raportat ia faptul că problema vizată de autoritatea de lucru judecat a fost soluţionată în cadrul admisibilităţii cererii de intervenţie principală, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a valorificat autoritatea de lucru judecat a problemei litigioase dezlegată anterior, şi anume cea privind includerea sau nu a unei părţi (1/2 în cazul în care era considerat bun comun, ca regulă) din imobilul care face obiectul judecăţii în masa succesorală rămasă de pe urma lui N.M., legată direct de determinarea regimului care guverna bunul la data cumpărării terenului de către I.M., antecesoarea lui R.I.M.A.
Din acest punct de vedere se poate constata că prin hotărârea anterioară s-a soluţionat chiar fondul acestei probleme litigioase, în prezenta cauză valorificându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Nu se poate reţine susţinerea recurenţilor în sensul că nu ar exista identitate de obiect, întrucât obiectul judecăţii nu l-ar fi constituit constatarea calităţii de bun comun a imobilului în cauză, având în vedere că în cazul ambelor litigii, atât cel de faţă, cât şi în susţinerea cererii de intervenţie principală, recurenţii de faţă au susţinut, pentru a-şî justifica dreptul la restituirea bunului faptul că acesta a fost bun comun al soţilor N.M. şi I.M. Ca atare, a făcut obiectul cauzei determinarea regimului juridic aplicabil bunului, şi anume dacă este guvernat de regimul separaţiei de patrimonii sau de regimul comunităţii bunurilor, chiar dacă nu s-a cerut expres prin acţiune calitatea de bun comun a acestui bun, aceasta constituind o chestiune prealabilă care trebuia dezlegată în demersul de a stabili temeinicia cererii de restituire a unei părţi din bun către aceşti recurenţi.
Faptul că aprecierea instanţei de apel referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză în lipsa promovării apelului de către S.R.I. nu ar fi motivată nu poate constitui un motiv de nelegalitate, întrucât această afirmaţie reprezintă doar un argument în susţinerea temeiniciei celui de-al patrulea motiv de apel care nu este esenţial pentru soluţia adoptată. Instanţa de apel nu a pornit de la premisa că a fost învestită cu o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză.
Este nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât moştenitorul R.l.M.A. nu a depus notificare le-ar profitat cota sa parte deţinută de pe urma autorului lor N.M. prin reprezentarea mamei sale J.M. al cărei unic moştenitor este.
R.I.M.A. a formulat acţiune în revendicare a întregului imobil anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă acestuia i-ar fi respinsă, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, acesta ar avea la dispoziţie posibilitatea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curgând de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Astfel, chiar dacă s-ar considera că imobiiui în cauză ar fi fost bun comun al lui N.M. şi al I.M., iar nu bun propriu al I.M., recurenţii de faţă nu pot invoca dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr,10/200î pentru a beneficia şi de cota parte a I.M. din moştenirea lui N.M.
Este nefondată susţinerea în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin aceea că a dat prioritate soluţionării recursului în acţiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun, având în vedere că potrivit acestui text de lege "persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta iege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."
Acţiunea în revendicarea imobilului formulată de către R.l.M.A. a fost înregistrată pe rolul instanţelor de judecată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, această persoană având alegerea, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, de a alege calea acestei legi sau de a continua judecarea cauzei deja înregistrate pe rolul instanţelor.
Instanţa de apel a făcut trimitere la chestiunea prejudicială soluţionată în cadrul acelui litigiu doar pentru că acolo se pronunţase deja o hotărâre definitivă.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi acest recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E.E.A. împotriva Deciziei nr. 44/ A din 30 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IlI-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. şi B.K.E. împotriva Deciziei nr. 166 din 05 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de D.Ş.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. şi M.A. împotriva Deciziilor nr. 345 din 14 iunie 2001 şi nr. 285 din 05 iunie 2003 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii S.R.I., prin U.M. X şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, de pârâtul-intervenient Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 285 din 05 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5709/2013. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5736/2013. Civil → |
|---|
