ICCJ. Decizia nr. 5762/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5762/2013
Dosar nr. 1762/108/2009
Şedinţa publică din 11 decembrie 2013
Deliberând recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 mai 2009 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanţii L.P. şi L.F. au chemat în judecată Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună modificarea art. 2 din hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 07 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul de a dispune acordarea de despăgubiri în cuantum total de 257.712 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 231 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 52.451 lei cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 07 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, reclamanţilor li s-au acordat despăgubiri în cuantum de 30.937,39 lei pentru exproprierea unei suprafeţe de 413 mp teren arabil.
În urma efectuării raportului de expertiză de către trei experţi, fiecare a stabilit o altă valoare de circulaţie a terenului, respectiv expertul U.I.R. - valoarea de 28.084 lei, care este mai mică decât despăgubirea acordată de către comisie şi care a fost înlăturată de instanţă, iar ceilalţi doi experţi au apreciat valoarea de circulaţie de 52.451 lei, respectiv 69.797 lei, stabilindu-se că există şi un prejudiciu cauzat de 12.825 lei, respectiv de 44.650 lei, sume care, în opinia experţilor, ar fi trebuit să fie adăugate valorii de circulaţie a terenului.
În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că suprafaţa de 413 mp este o suprafaţă relativ mică, care reprezintă teren arabil şi că nu se pune problema unui prejudiciu efectiv creat prin expropriere. Prejudiciile stabilite de experţi sunt generice şi nu sunt reale, fiind vorba doar de ceea ce s-ar putea realiza în zona respectivă.
Instanţa a apreciat că suma cea mai veridică comparativ şi cu alte suprafeţe de teren din zonă este aceea de 127 lei/mp, respectiv o sumă totală de 52.451 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii L.P. şi L.F., cât şi pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.
Prin Decizia civilă nr. 130 din 01 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.
Curtea de apel a reţinut că, dat fiind caracterul imperativ al prevederilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor acordate în caz de expropriere nu poate fi stabilit prin luarea în considerare a altor elemente (oferte de vânzare, poziţionare imobil expropriat, comparaţii cu imobile identice prin prisma altui criteriu decât preţul, etc.) în afara celor menţionate de aceste dispoziţii legale.
Preţul cu care se vând imobilele în sensul normei menţionate reprezintă suma de bani efectiv plătită şi consemnată în contractul autentic de vânzare-cumpărare, aceasta fiind valoarea ce trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
În aceste condiţii, nu poate fi reţinută modalitatea în care a procedat prima instanţă, înlăturând valoarea cea mai mică şi, respectiv, pe cea mai mare şi reţinând ca temeinică şi legală valoarea intermediară dintre cele trei valori stabilite prin concluziile experţilor.
Urmare a celor dispuse de instanţa de apel în sensul întocmirii unui supliment de expertiză comun care să aibă în vedere criteriul stabilit de art. 26 alin. (2) din Lege, expertul U.I.R. a depus înscrisuri din care rezultă că terenurile arabile situate în Arad - de acelaşi fel cu cel în litigiu - au o valoare ce nu depăşeşte 1,55 euro/mp, că în anul 2010 valoarea de taxare la notar pentru aceste terenuri este de 12 euro/mp şi că preţurile evidenţiate în contractele anexate sunt de sub 1 euro/mp.
În consecinţă, preţul imobilului stabilit conform art. 26 din Lege este inferior cuantumului acordat prin hotărârea atacată.
În ceea ce priveşte solicitarea de acordare de despăgubiri pentru daunele produse prin expropriere, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost în mod legal respinsă de tribunal.
Astfel, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanţii s-au referit la daune ce ar consta în lipsa de folosinţă a terenului expropriat calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, dată de la care au avut interdicţie de înstrăinare, fără a arăta în mod concret în ce modalitate şi cu ce consecinţe interdicţia de înstrăinare i-a împiedicat să folosească un teren arabil.
Ca obiectiv pentru expertiză, reclamanţii au solicitat experţilor să precizeze dacă mai există cale de acces la un drum public sau în cazul în care nu există o astfel de ieşire, să se stabilească costurile construirii unei noi căi de acces, experţii arătând că accesul este asigurat prin trei străzi.
Prin Decizia nr. 797 din 9 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii L.P. şi L.F. împotriva Deciziei nr. 130 din 01 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile administrate de aceştia”.
În cauză, raportul de expertiză a fost efectuat la nivelul anului 2009, iar înscrisurile depuse ca anexă la suplimentul la raportul de expertiză efectuat în apel vizează tranzacţii imobiliare efectuate la nivelul anului 2010.
Fundamentându-şi hotărârea pe concluziile expertului care a anexat lucrării efectuate aceste tranzacţii imobiliare, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care impun în mod expres obligaţia instanţei de a ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte critica vizând nelegalitatea deciziei pentru neacordarea daunelor aduse proprietarului prin exproprierea unui capăt al terenului care avea acces la un drum public, critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc. raportat la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994: „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.”
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat şi plata de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din fragmentarea suprafeţei totale pe care o deţineau şi din lipsa de folosinţă calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, indicând ca obiectiv al expertizei calculul prejudiciului suferit prin expropriere, obiectiv însuşit de instanţă.
Raportul de expertiză a concluzionat că nu există prejudiciu deoarece terenul nu ar putea beneficia de „utilizările permise pentru construcţii”.
În acest fel, raportul de expertiză nu a evaluat prejudiciul astfel cum acesta a fost pretins de reclamanţi, ci a avut în vedere aspecte pe care aceştia nu le-au invocat şi nu le-au supus judecăţii.
Înalta Curte a dat îndrumări în sensul de a se efectua - în rejudecarea cauzei, un nou raport de expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin care să fie stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat în raport de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, să se administreze dovezi care să probeze tranzacţiile efectuate în aceste condiţii precum şi toate probele necesare pentru dovedirea prejudiciului pretins de reclamanţi şi stabilirea despăgubirilor cuvenite, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 13 martie 2012 sub nr. Dosar nr. 1762/108/2009.
În rejudecare s-a dispus efectuarea unei noi expertize judiciare.
Prin Decizia civilă nr. 36 din 19 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de D.R.D.P. Timişoara împotriva sentinţei nr. 231 din 1 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalului Arad în Dosarul nr. 1762/108/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A respins în întregime acţiunea civilă formulată de reclamanţii L.P. şi L.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de D.R.D.P. Timişoara.
A respins apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, „La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile administrate de aceştia”.
Ca atare, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul efectiv cauzat prin expropriere, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele similare în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Dată fiind această dispoziţie imperativă, cuantumul despăgubirilor nu poate fi stabilit prin luarea în considerare a altor elemente (oferte de vânzare, poziţionare imobil expropriat, comparaţii cu imobile identice prin prisma altui criteriu decât preţul, etc.).
Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în rejudecarea pricinii, doi dintre experţi au opinat că valoarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu este de 18.520 euro ( 78.000 lei), respectiv o valoare de 44,84 euro/mp, având însă în vedere pentru stabilirea acestei valori,,terenuri oferite spre vânzare”, nu preţul cu care se vând efectiv astfel de terenuri, conform prevederilor legale citate anterior ( filele 109 şi 114). Cel de-al treilea expert a prezentat concluzii diferite ( fila 135), arătând că, prin aplicarea metodei comparaţiei prin bonitare, valoarea terenului este de 11.375 euro, iar prin utilizarea metodei comparaţiei directe, de 11.960 euro.
În cuprinsul răspunsului la obiecţiunile încuviinţate de instanţă, experţii au indicat o valoare de 18.520 euro, precum şi un prejudiciu rezultat din existenţa interdicţiei de construire în valoare de 37.215 euro ( fila 168).
La dosar au fost depuse hotărâri privind exproprierea unor imobile situate în vecinătatea terenului în litigiu, ce atestă faptul că s-au acordat despăgubiri în valoare de 18,03 sau de 16,66 euro pentru mp. (fila 19 şi urm.). De asemenea, s-a depus la fila 58 şi copia unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 mai 2009, potrivit căruia s-a plătit un preţ de 21.000 euro, pentru un teren de 12.000 mp, deci 1,75 euro/mp.
Curtea a constatat că, deşi au fost depuse la dosar copii ale unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate la diferite date pentru imobile similare, niciunul dintre experţii judiciari care au participat la efectuarea celor trei expertize judiciare întocmite în prezenta pricină nu au avut în vedere criteriul stabilit de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi anume preţul cu care se vând efectiv astfel de terenuri. Experţii au arătat în mod expres în concluziile formulate că s-au raportat la ofertele de vânzare din presa locală sau de pe site-uri de specialitate, ceea ce nu este acelaşi lucru, ştiut fiind că, în majoritatea cazurilor, există diferenţe, uneori semnificative, între oferta de vânzare şi preţul la care se tranzacţionează efectiv un imobil.
În plus, expertul P.G. a arătat expres că s-a raportat la ofertele de vânzare pentru că tranzacţiile sunt inexistente în zonă (fila 61 dosar tribunal).
Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi s-au efectuat demersuri de către instanţa de rejudecare şi de către părţi, nu s-au probat valori mai mari decât cea consemnată în hotărârea contestată, contractele depuse la dosar cuprinzând preţuri mai mici pe mp.
În cauză, s-au efectuat trei expertize judiciare, fiecare expert indicând alte valori pentru imobilul expertizat, diferenţele dintre aceste valori fiind semnificative şi inexplicabile, în condiţiile în care experţii s-au raportat la aceleaşi criterii şi au aplicat aceleaşi metode, însă nu au avut în vedere preţul din contractele translative de proprietate depuse la dosar. Nu s-a încuviinţat efectuarea unei a patra lucrări de specialitate, întrucât nu era utilă cauzei, raportat la probatoriul administrat.
Instanţa de apel a înlăturat concluziile expertizei judiciare, ca irelevante, faţă de criteriul utilizat de experţi (ofertele de vânzare), precum şi de conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosar.
Instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu şi-au probat pretenţiile deduse judecăţii, prin administrarea unor probe în dovedirea preţului cu care se vând efectiv imobile similare (singurul criteriu permis de legea specială), deşi sarcina probei le revenea, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Instanţa de apel a motivat că modalitatea în care a procedat prima instanţă (înlăturând valoarea cea mai mică şi, respectiv, pe cea mai mare şi reţinând ca temeinică şi legală valoarea intermediară dintre cele trei valori stabilite prin concluziile experţilor) este contrară legii speciale şi nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă.
În ceea ce priveşte solicitarea de acordare de despăgubiri pentru daunele produse prin expropriere, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost în mod legal respinsă de tribunal.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat şi plata de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din fragmentarea suprafeţei totale pe care o deţineau şi din lipsa de folosinţă calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, indicând ca obiectiv al expertizei calculul prejudiciului suferit prin expropriere, obiectiv însuşit de instanţă.
Raportul de expertiză efectuat în rejudecare a conchis că reclamanţilor li s-a produs un prejudiciu în valoare de 37.215 euro, cauzat de existenţa interdicţiei legale de a edifica construcţii în perimetrul în discuţie.
Instanţa de apel a motivat că nu poate omologa concluziile expertizei în acest sens, câtă vreme terenul în litigiu este unul arabil, iar prejudiciul invocat prin raportare la imposibilitatea edificării unor construcţii nu îndeplineşte cerinţa de a fi născut şi actual, atâta timp cât nu a fost modificată destinaţia imobilului.
Prin acţiunea civilă, reclamanţii au invocat şi daune ocazionate de lipsa de folosinţă a terenului expropriat, calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, dată de la care au avut interdicţie de înstrăinare, însă experţii nu au reţinut existenţa unui astfel de prejudiciu, iar reclamanţii nu au probat că au fost lipsiţi de folosinţa terenului proprietatea lor de la data notării în CF a începerii procedurii de expropriere, deşi sarcina probei le revenea.
Cu privire la prejudiciul invocat decurgând din fragmentarea terenului proprietatea lor, instanţa de apel a constatat că sunt nefondate argumentele invocate de reclamanţi sub acest aspect, având în vedere suprafaţa deţinută iniţial (6.000 mp), cea expropriată (413 mp) şi cea rămasă în proprietatea reclamanţilor (5.587 mp), care, în niciun caz nu poate fi apreciată ca fiind fărâmiţată excesiv şi imposibil de exploatat în condiţii optime, având în vedere şi categoria de teren arabil în care este încadrat imobilul.
În atare condiţii, nu se poate constata existenţa unui prejudiciu suferit prin divizarea, fărâmiţarea proprietăţii, care să facă terenul rămas în proprietatea reclamanţilor inutilizabil, atât pentru agricultură, cât şi pentru alte activităţi, suprafaţa fiind îndestulătoare pentru a putea fi exploatată eficient.
Instanţa de apel a conchis că acţiunea civilă de faţă este neîntemeiată în ceea ce priveşte contestarea hotărârii cuprinzând valoarea despă gubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru că nu s-a dovedit o valoare mai mare a terenului ori existenţa unui alt prejudiciu decurgând din faptul exproprierii, iar art. 27 din Legea nr. 33/1994 stabileşte în mod expres faptul că despăgubirea acordată de către instanţă nu poate fi mai mică decât aceea oferită de expropriator.
Împotriva acestei din urmă decizii reclamanţii L.P. şi L.F. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut următoarele:
Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, în raportul de expertiza, experţiiau determinat si prejudiciul cauzat prin expropriere însă instanţa, în mod greşit, nu a acordat despăgubirile datorate pentru prejudiciul creat, motivând că terenul expropriat este teren arabil în intravilan,
S-a reţinut greşit faptul că experţii au analizat un teren intravilan cu construcţii si cu utilităţi, iar din expertiză rezultă fără dubii atât la descrierea stării de fapt, cât si in Nota de calcul din Anexa nr. 1, că experţii au analizat terenul, ca fiind arabil în intravilan.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a făcut comparaţie cu terenurile din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei, terenuri, care sunt „arabil in extravilan”, dar situate în alte localităţi aferente „Variantei de ocolire a Municipiului Arad” şi în extravilanul Municipiului Arad. Or, terenul expropriat este situat la periferia Municipiului Arad, in noul cartier de case Aradul Nou.
Contractele de vânzare-cumpărare, depuse la dosarul cauzei şi analizate de către instanţă, se referă la terenuri care nu sunt învecinate cu terenul expropriat si nici nu se încadrează în aceeaşi categorie de teren, respectiv acela de arabil în intravilanul Municipiului Arad. Aceste contracte nu reflectă preţul real al terenului deoarece terenul a fost vândut după expropriere, iar partea din terenul rămas neexpropriat şi-a pierdut din valoare.
Instanţa de apel a reţinut, prin considerente, că pentru schimbarea destinaţiei terenului expropriat, aceea de teren arabil in intravilan, în vederea realizării de construcţii pe acest teren, ar fi necesară întocmirea unei documentaţii tip P.U.Z. si aprobarea acesteia. Or, odată cu construirea şoselei, planul urbanistic zonal a fost aprobat, ceea ce înseamnă că o construcţie viitoare nu ar putea să fie realizată fără acesta.
Instanţa de apel, deşi reţine că la calcularea cuantumului, experţii, precum si instanţa vor ţine seama de preţul, cu care se vând in mod obişnuit imobile de acelaşi fel in unitatea administrativ-teritoriala, deci in intravilanul Municipiului Arad, la data întocmirii raportului de expertiza, înlătură fără a motiva de ce, înscrisurile depuse de reclamanţi la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezulta fără echivoc, ca la data întocmirii raportului de expertiza aceeaşi Comisie pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 pentru terenuri învecinate (lipite) acordă despăgubiri in cuantum de 126 euro/mp.
Din probele administrate în dosar de către reclamanţi rezultă fără dubii, că în perioada 15 septembrie 2009 - decembrie 2010, nu s-au vândut în zona aferentă imobilului în litigiu terenuri şi, de altfel, nici nu puteau fi vândute, deoarece acestea se aflau sub interdicţia de înstrăinare.
Cu privire la aceasta interdicţie, instanţa de apel nu face niciun fel de referire.
Mai mult, instanţa de apel, când a analizat daunele produse ca urmare a exproprierii unui părţi din teren, nu a ţinut cont că aceasta a determinat scăderea utilităţii si valoarea terenului, respectiv dintr-un dreptunghi perfect de 1 ha, de la periferia Municipiului Arad a ajuns o forma neregulata, fără acces la drumul public şi foarte greu de vândut, având in vedere faptul ca a fost construita deja şoseaua de centură.
Instanţa de apel nu a ţinut cont la pronunţarea hotărârii de efectul real produs de expropriere, ci doar de preţul plătit efectiv în aceeaşi zonă pentru imobile.
La dosarul cauzei au fost depuse mai multe rapoarte de expertiza pentru terenuri învecinate, din care rezulta o suma de 61 euro/mp., despăgubire acordata de către instanţa.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi C.E.D.O. au statuat, în mod constant, că o privare de un bun nu reprezintă prin ea însăşi, o încălcare a dreptului de proprietate, dacă această măsură este prevăzuta de lege, este justificata de o cauza de utilitate publică, este dublată de o indemnizare corespunzătoare a titularului dreptului şi este conforma cu principiile generale ale dreptului internaţional.
Orice limitare trebuie, sa fie proporţionala cu scopul urmărit, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile reclamanţilor şi probele administrate în cauză.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed.
Despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual, de ceilalţi titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului, obiect al exproprierii.
Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire", iar "Despăgubirile prevăzute de alin. (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie". Astfel, aşa cum reiese din conţinutul normei constituţionale menţionate, despăgubirea trebuie să fie "dreaptă", în sensul de a reprezenta valoarea reală a bunului expropriat, şi să fie "prealabilă", adică trebuie să fie plătită proprietarului înainte de deposedarea sa.
Exproprierea, ca ansamblu de acte şi operaţiuni administrative şi jurisdicţionale, are ca efect naşterea unor raporturi obligaţionale între expropriator şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri. Momentul la care se stabileşte cuantumul despăgubirilor nu poate fi, în toate cazurile, cel al emiterii actului de declarare a utilităţii publice. Acesta diferă, în raport cu momentul naşterii raportului juridic obligaţional între expropriator, în calitate de debitor, şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri, respectiv proprietarii sau, după caz, titularii de drepturi reale sau oricare alte persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate, în calitate de creditori.
Astfel, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie anterior începerii etapei judiciare, în faza administrativă, când părţile pot să ajungă la un acord, atât în privinţa exproprierii, cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, împrejurare în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al părţilor - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Un alt moment poate coincide cu cel al etapei judiciare, când părţile pot încheia o tranzacţie în faţa instanţei cu privire la expropriere şi la despăgubiri, caz în care instanţa va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre de expedient, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Dacă părţile, însă, s-au învoit numai cu privire la expropriere, instanţa va lua act de această înţelegere parţială printr-o încheiere interlocutorie şi va continua judecata pentru stabilirea şi distribuirea despăgubirilor, momentul acordării despăgubirilor fiind, de această dată, cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, hotărâre care trebuie să cuprindă valoarea despăgubirii şi termenul de plată al acesteia.
În raport cu fiecare moment al naşterii raportului obligaţional între expropriator şi expropriat, întinderea despăgubirilor va fi stabilită, aşa cum, de altfel, consacră şi norma constituţională prin art. 44 alin. (6), fie de părţi, de comun acord, fie, în caz de divergenţă, prin justiţie. Or, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînţelegere între părţi cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii.
Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu preţurile de tranzacţionare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii şi de momentul transferului dreptului de proprietate.
Prin urmare, instanţa nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanşat procesul între părţi, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere. Creşterea sau descreşterea valorii imobilului supus exproprierii, consecinţă a fluctuaţiei pieţei în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecţia acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere.
Aşa fiind, instanţa nu poate stabili, fără a prejudicia părţile, o altă valoare a despăgubirilor decât cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cursul judecării cauzei şi nici nu poate avea în vedere un alt cuantum al despăgubirilor, stabilit în etapa administrativă a procedurii de expropriere, pe care părţile însele nu l-au acceptat la acel moment. Cum părţile nu au ajuns la un acord în privinţa întinderii despăgubirii până la momentul judecăţii şi nici în cursul acesteia, este evident că valoarea despăgubirilor va fi stabilită de instanţă după criteriile stabilite în art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică la momentul întocmirii raportului de expertiză.
De altfel, acest moment este cel ce reflectă valoarea reală a imobilului supus exproprierii, întinderea despăgubirii fiind echivalentă cu valoarea de piaţă a imobilului, reprezentând, în consecinţă, o dreaptă despăgubire. Astfel, pentru a proteja interesele tuturor părţilor care participă la procedura exproprierii, legiuitorul a instituit în sarcina instanţei obligaţia de a constitui o comisie formată din 3 experţi care, la întocmirea raportului de expertiză, vor ţine seama de preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării acestui raport ( art. 25 din Legea nr. 33/1994). O singură restricţie este instituită de legiuitor, prin art. 27 alin. (2) din actul normativ menţionat, şi anume aceea că despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
L egiuitorul român a consacrat principiul despăgubirii integrale a proprietarului expropriat, concluzie ce reiese din chiar cuprinsul art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia despăgubirea este formată din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul suferit de proprietar sau alte persoane îndreptăţite, iar la calculul despăgubirilor se vor lua în considerare preţul de piaţă al imobilului şi daunele provocate proprietarului, cuprinzând prejudiciul efectiv (damnum emergens), precum şi beneficiul nerealizat (lucrum cesans).
P revederile legale mai sus menţionate reprezintă o garanţie pentru proprietarul expropriat de a nu fi supus unei măsuri abuzive din partea autorităţilor statului, astfel încât despăgubirea acordată pentru exproprierea imobilului trebuie să reflecte valoarea de piaţă a acestuia la data întocmirii raportului de expertiză, nu o valoare anterioară, ci una contemporană realizării efective a exproprierii, tocmai pentru a asigura o reparaţie completă şi integrală pentru cel expropriat.
Potrivit prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă prevăzută de reglementarea mai sus menţionată, dar a fost impusă de jurisprudenţa C.E.D.O. care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absenţa indemnizării, protecţia asigurată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie ar fi iluzorie şi ineficace. Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenţia "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piaţă a imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei; Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunţată în Cauza Biozokat A.E. c. Grecia.
Din acest punct de vedere, reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea "reală" a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.
În speţă, prin decizia de casare, Înalta Curte a dat îndrumări instanţei de apel în sensul de a se efectua un nou raport de expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin care să fie stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat în raport de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, să se administreze dovezi care să probeze tranzacţiile efectuate în aceste condiţii precum şi toate probele necesare pentru dovedirea prejudiciului pretins de reclamanţi şi stabilirea despăgubirilor cuvenite, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În rejudecare, instanţa de apel a dispus, prin încheierea din 12 iunie 2012, efectuarea unei noi expertize şi a constatat necesară emiterea unei adrese către Primăria municipiului Arad - D.I.T.L. în vederea comunicării în copie a unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 având ca obiect terenuri situate în acelaşi perimetru cu cel expropriat, autorizând în acelaşi timp părţile „să facă diligenţe la toate autorităţile statului, respectiv notari publici, Primăria municipiului Arad” pentru a depune la dosar contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 având ca obiect terenuri situate în acelaşi perimetru cu cel expropriat.
Or, respectarea criteriului legal la care face referire art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 impunea ca, în efectuarea noii expertize - încuviinţată cu ocazia rejudecării cauzei - să fie avute în vedere, pentru considerentele expuse, contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile din aceeaşi unitate administrativ-teritorială cu cel în litigiu încheiate în anul 2012, ca moment al realizării expertizei sau într-o perioadă cât mai apropiată de acest moment şi nu perioada anului 2009, cum eronat a dispus instanţa de apel.
Este de reţinut totodată că, în stabilirea despăgubirilor, raportarea la criterii proxime, care sunt în vecinătatea criteriului legal instituit de art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 şi-ar găsi justificare, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţă - doar în condiţiile în care s-ar face dovada unor demersuri la instituţii abilitate (direcţia locală de impozite şi taxe, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, camera notarilor publice ş.a.) pentru a obţine informaţii privind preţurile din tranzacţii de vânzare-cumpărare a unor imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială cu terenul expropriat, încheiate în perioada efectuării expertizei, ori în vecinătatea acestei perioade de referinţă, iar în urma acestor demersuri s-ar constata imposibilitatea obţinerii unor astfel de informaţii din cauza lipsei tranzacţiilor.
În speţă, din verificarea lucrărilor cauzei, reiese că aceste demersuri nu s-au făcut, contrar celor reţinute de instanţa de apel în rejudecare, excepţie făcând doar adresa prin care s-a solicitat Primăriei municipiului Arad - D.I.T.L. să comunice copii ale unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 „învecinate cu terenul în litigiu - imobil înscris în C.F. Arad, teren arabil în intravilanul Municipiului Arad” (fila 72 dosar apel). Pentru că solicitarea relaţiilor, în forma menţionată, n-a putut face posibilă identificarea unui asemenea gen de imobil, respectiva instituţie a comunicat că identificarea imobilelor de către organul fiscal se face după numele proprietarului şi adresa administrativă a acestora (fila 79 dosar apel) însă instanţa nu a mai revenit cu precizări care să permită finalizarea cu succes a demersului de a obţine relaţiile şi înscrisurile solicitate.
Decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei, motiv pentru care dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenţii-reclamanţi nu sunt aplicabile în cauză, însă, câtă vreme instanţa de apel nu a respectat reperul temporal consacrat de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi nu a exercitat un rol activ în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, conform îndrumărilor date prin decizia de casare, rol activ care nu este exclus de obligaţia ce subzistă în sarcina reclamanţilor de a proba pretenţiile deduse judecăţii, în speţă este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel fiind, a vând în vedere considerentele care preced, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi va fi admis, decizia instanţei de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă, spre rejudecare, Curţii de Apel Timişoara, instanţa de trimitere urmând a veghea la corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente în determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În rejudecare, faţă de faptul că, din economia Legii nr. 198/2004 şi a Legii nr. 33/1994 rezultă că legiuitorul a consacrat principiul reparării integrale a prejudiciului creat proprietarilor imobilelor expropriate, prejudiciu care trebuie să cuprindă atât valoarea efectivă a imobilului cât şi celelalte daune aduse proprietarului, instanţa de apel va analiza apărările reclamanţilor vizând prejudiciul ce le-a fost creat prin fragmentarea terenului, ca urmare a exproprierii, urmând a se avea în vedere, în stabilirea acestui prejudiciu, posibilitatea de exploatare sau valorificare, în orice mod, a terenului rămas în proprietatea reclamanţilor după expropriere precum şi dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, cu modificările şi completările ulterioare, ocazie cu care va dispune completarea probatoriului şi în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii L.P. şi L.F. împotriva Deciziei nr. 36 din 19 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5758/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5054/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
