ICCJ. Decizia nr. 5736/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5736/2013
Dosar nr. 49212/3/2008
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1595 din 29 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.
În considerentele hotărârii, tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 05 aprilie 2006 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 3831/2/2006, reclamantul C.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi Guvernul României, solicitând să se constate că nu există în România o lege organică care să reglementeze modul de executare a pedepselor privative de libertate - arestul preventiv şi deţinerea în penitenciar, astfel încât acesta s-a aflat, de la data reţinerii sale - 15 iulie 2002, într-o stare asimilată cu cea de ostatic. Faţă de această situaţie, reclamantul a solicitat daune morale pentru prejudiciul cauzat prin reţinerea sa fără existenţa unui astfel de act normativ.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat prin M.F.P.
Prin Decizia civilă nr. 523 din 20 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţă la care s-a format Dosarul nr. 8914/299/2007.
Reclamantul a precizat cererea în sensul că înţelege să cheme în judecată numai pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi că valoarea obiectului este de 3.000.000 de lei.
Prin sentinţa civilă nr. 6529 din 14 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul C.D. şi pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost astfel înregistrată, la data de 20 decembrie 2008, în fond, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 49212/3/2008.
Astfel sesizat, tribunalul a analizat cererea prin raportare la dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale - art. 998 - 999 C. civ., reţinând că pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie a pârâtului trebuie îndeplinite anumite condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celor care au acţionat.
În speţă, s-a observat că prejudiciul invocat de reclamant şi evaluat la suma de 3.000.000 de lei nu este cert, având în vedere că din proba cu înscrisuri administrată în cauză nu rezultă existenţa sa, partea nedemonstrând consecinţele negative produse asupra propriei persoane ca urmare a inexistenţei la data sesizării instanţei de judecată a unei legi privind executarea pedepselor, a măsurilor privative de libertate.
Sub aspectul existenţei faptei ilicite, instanţa de fond a reţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 05 aprilie 2006, erau în vigoare Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor şi O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, acte normative ce au fost ulterior abrogate prin Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Constituţionalitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 56/2003 a făcut obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, fiind respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamantul din prezentul litigiu prin Decizia nr. 949 din 19 decembrie 2006, aflată la dosar.
De asemenea, tribunalul a constatat că O.U.G. nr. 56/2003 stabilea anumite drepturi de care beneficiau persoanele private de libertate, modalitatea de exercitare a drepturilor şi măsurile dispuse în vederea exercitării putând fi supuse verificării instanţei în a cărei circumscripţie se afla penitenciarul, conform art. 3.
Prin urmare, nu a putut fi reţinută o faptă ilicită a pârâtului din litigiu, în condiţiile în care acesta a acţionat în sensul legiferării drepturilor persoanelor private de libertate şi a modalităţii concrete de exercitare a drepturilor, a măsurilor privative de liberate dispuse de organele judiciare.
În lipsa unei fapte ilicite şi a unui prejudiciu, celelalte două condiţii ale angajării răspunderii civile delictuale - existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei nu au mai fost analizate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel C.D., în esenţă susţinând că greşit a fost soluţionată cauza, că motivarea hotărârii este eronată şi tendenţioasă, că, dacă avea posibilitate să-şi susţină cauza printr-un avocat, putea face dovada cu înscrisuri a celor susţinute, că prima instanţă i-a încălcat dreptul la apărare, cât timp nu a avut posibilitatea de a propune probe.
Prin Decizia civilă nr. 398/ A din data de 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că apelantul, fără a face o argumentaţie concretă, este nemulţumit de soluţia primei instanţe invocând lipsa de apărare şi faptul că nu s-au administrat probe.
Or, sub acest aspect apelul nu este întemeiat, instanţa preocupându-se să lămurească situaţia juridică dedusă judecăţii şi să analizeze condiţiile răspunderii civile delictuale.
Atât timp cât apelantul, cel care a formulat cererea de chemare în judecată, nu a indicat şi materialul probator, în lipsa unor elemente concrete sub aspectul dovedirii îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, care trebuiau arătate de acesta, prima instanţă a rezolvat acţiunea pe baza mijloacelor de probă existente la dosar.
Tribunalul, verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii a constatat că nu sunt elemente care să conducă la netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei apelate.
Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.D., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul a arătat că ambele instanţe, favorizându-l pe pârât, nu au luat în considerare dovezile cu înscrisuri depuse la dosarul cauzei, nu au ataşat hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 18981/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi nu au făcut în mod real la o cercetare judecătorească.
De asemenea, aceleaşi instanţe nu au avut în vedere că reclamantul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor şi a O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, la data de 27 iunie 2006, în Dosarul nr. 3831/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi totodată, că această instanţă nu a sesizat niciodată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate invocată cu referire la Legea nr. 234/1969 privind executarea pedepselor; instanţa de contencios constituţional a fost învestită în legătură cu neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 56/2003 abia în luna decembrie 2006, astfel că nu a respins excepţia ca inadmisibilă, aşa cum arată, eronat şi tendenţios, prima instanţă şi instanţa de apel, ci, prin Decizia nr. 949 din 19 decembrie 2006, Curtea Constituţională „respinge ca devenită inadmisibilă” excepţia în cauză, urmare intrării în vigoare la data de 18 octombrie 2006 a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, ce a abrogat cele două acte normative indicate.
În aceste condiţii, instanţele şi-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Recurentul a mai susţinut că, în speţă, întâmpinarea era obligatorie potrivit art. 118 C. proc. civ. Cu toate că a învederat acest fapt în faţa ambelor instanţe, acestea nu au cerut pârâtului să se conformeze dispoziţiilor legale, astfel că s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Niciuna din cele două instanţe nu au acordat reclamantului vreun drept, însă au încălcat toate drepturile procesuale, inclusiv dreptul la apărare; ambele hotărâri pronunţate în Dosarul nr. 49212/3/2008 cuprind motive contradictorii şi străine de natura pricinii, iar instanţele au interpretat, cu rea-credinţă, în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, au schimbat în mod neîndoielnic natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că au fost pronunţate hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurentul a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, deoarece procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului.
Examinând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În prealabil, instanţa de recurs reţine că obiectul analizei în recurs îl poate constitui doar hotărârea instanţei de apel, iar nu soluţiile pronunţate în cauză anterior.
Înalta Curte, verificând conţinutul cererii de recurs, constată că recurentul a adus critici generice hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în sensul că nu s-au apreciat probele aflate la dosar, fără să exemplifice care sunt acele dovezi administrate la cerere care nu au fost avute în vedere în faza procesuală a apelului.
Înalta Curte apreciază că o astfel de critică, în sensul nepronunţării asupra unor dovezi administrate, nu mai poate face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. au fost deja abrogate. Pe de altă parte, respingerea unei probe - în cazul de faţă neataşarea hotărârii pronunţate în Dosarul nr. 18981/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, nu poate constitui o premisă pentru cenzurarea hotărârii instanţei de apel, întrucât acest motiv de recurs nu se încadrează în prevederile art. art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.; partea avea, de altfel, posibilitatea să solicite administrarea probei în recurs, însă nu a procedat în acest sens.
Înalta Curte consideră, totodată, că susţinerile recurentului legate de modalitatea de învestire a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate arătate, respectiv modalitatea de soluţionare a acestora de către instanţa de contencios constituţional nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum se arată prin motivele de recurs.
Pe de o parte, analiza cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate se realizează de instanţa în faţa căreia a fost ridicată o astfel de excepţie, partea interesată putând ataca în mod distinct încheierea prin care s-a respins sesizarea, iar, pe de altă parte, verificarea concordanţei unor dispoziţii legale cu Constituţia României este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, astfel că nu poate fi invocată sub forma unui motiv de recurs.
Înalta Curte mai reţine că s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 118 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu ar fi obligat pârâtul să depună întâmpinare, însă constată că prevederile citate sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 din Constituţia României, în cadrul procesului civil depunerea întâmpinării contribuind la urgentarea soluţionării procesului prin motivarea ei, prin arătarea dovezilor, faţă de care reclamantul, la rândul său, îşi poate pregăti din timp apărarea.
Aceste dispoziţii nu îngrădesc accesul la justiţie şi nu încalcă dreptul la apărare al pârâtului, singura parte în cauza care se poate prevala, eventual, de aplicarea greşită a textului de lege arătat.
În aceste condiţii, reclamantul nu justifică un prejudiciu ce i-a fost creat prin nedepunerea întâmpinării, pentru a putea invoca incidenţa art. 105 alin. (2) C. proc. civ., şi, drept consecinţă, a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În ultimul rând, Înalta Curte observă că recurentul face trimitere la prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără însă a detalia în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestor motive de recurs, astfel încât nu se poate face o analiză a hotărârii instanţei de apel din acest punct de vedere.
Recurentul susţine generic şi încălcarea dreptului la apărare, dar nu dezvoltă argumente în acest sens în legătură cu soluţia din decizia atacată. Ca atare, Înalta Curte nu reţine că s-a produs o vătămare părţii în cauza prin încălcarea dreptului garantat de art. 24 din Constituţia României, pentru a fi aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pentru toate aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 398/ A din data de 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5728/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5758/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
