ICCJ. Decizia nr. 5758/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5758/2013
Dosar nr. 1876/97/2010
Şedinţa publică din 11 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 1876/97/2010 la data de 26 aprilie 2010, reclamanţii B.T., B.A.D. şi B.D.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA Bucureşti solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că reclamanţii, în calitate de persoane expropriate, au consimţit să fie preluată, prin expropriere, de către pârâtă suprafaţa de 13.038 mp, înscrisă în C.F. 52 Subcetate, C.F. 1384 Subcetate, C.F. 233 Subcetate, C.F. 97 Subcetate, C.F. 293 Subcetate, C.F. 293 Subcetate, C.F. 1401 Subcetate, C.F. 900 Subcetate, C.F. 1135 Subcetate, C.F. 409 Subcetate, C.F. 114 Subcetate, C.F. 149 Subcetate şi C.F. 684 Subcetate, pentru realizarea lucrării de interes naţional „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002; să fie obligat pârâtul să-i achite suma de 480.000 lei reprezentând contravaloarea terenului (9 euro/mp) şi suma de 312.900 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenurilor pe ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 şi următoarele din Legea nr. 33/1994.
Prin sentinţa civilă nr. 38 din 27 ianuarie 2012 Tribunalul Hunedoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P. invocată de acesta.
S-au respins excepţiile prematurităţii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
S-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA Bucureşti şi în consecinţă:
S-a constatat că reclamanţii au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul în suprafaţă de 6.097 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experţii C.Ş., S.V., Z.V. şi S.M.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin SC H. SA să plătească reclamanţilor suma de 202.405 lei cu titlu de despăgubiri, din care 161.032 lei reprezentând contravaloare teren şi 41.373 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2011, precum şi suma de 4.400 lei cheltuieli de judecată parţiale, în fond, reprezentând onorariu de experţi şi parte din onorariul de avocat, redus proporţional în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
S-a respins în rest acţiunea.
S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin SC H. SA Bucureşti în contradictoriu cu M.F.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Chematul în garanţie M.F.P. nu justifică calitatea procesuală pasivă în cauză raportat la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002, neexistând vreo obligaţie de garanţie instituită în sarcina M.F.P. faţă de pârâtă, care se află în subordinea M.E.C.
Excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, acestea au fost respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de utilitate publică şi expropriată în favoarea Statului întreaga suprafaţă de teren necesară amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, cu consecinţele ce decurg din Legea nr. 33/1994.
S-a reţinut că toţi proprietarii sau moştenitorii acestora, care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate, dobândesc calitate procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariţia Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994 şi persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-şi valorifica drepturile cuvenite în justiţie.
Referitor la pretinsa prematuritate a acţiunii, din întreg probatoriul administrat, s-a reţinut că, în pofida tuturor diligenţelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a respectat şi nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu îşi poate invoca propria turpitudine în cauză.
Cu referire la fondul cauzei, s-a reţinut că, la începutul anului 1990, prepuşii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluenţa cu râul Mureş, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1989.
Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situaţia în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.
Odată cu apariţia Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes naţional, urmând ca toate suprafeţele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin S.P.E.E.H. SA Bucureşti.
Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent, astfel încât s-a apreciat că proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa, cât şi de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.
A reţinut instanţa de fond că în aceeaşi situaţie se află şi reclamanţii B.T., B.A.D. şi B.D.I. care, în calitate de moştenitori legali ai proprietarilor tabulari J.I., J.S., D.R., D.I., J.P., M.I. şi J.P., M.G., M.V. şi J.A., dovedită cu actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosar, au fost lipsiţi de dreptul de folosinţă şi dispoziţie cu privire la terenul ocupat de SC H. SA în suprafaţă de 6.097 mp din care 3.316 mp intravilan şi 2.781 mp extravilan, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 1-4 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speţă, se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamanţi, reprezentând contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care au fost lipsiţi de folosinţa terenului.
Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanţa a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 161.032 lei (compusă din 140.683 lei contravaloare teren arabil la care se adaugă 20.349 lei contravaloare teren categoria curţi, construcţii) precum şi venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol de pe acest teren, în sumă de 4.597 lei.
În ceea ce priveşte perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanţa a reţinut că, în mod legal şi echitabil, aceasta va începe din anul 2002, când odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002 se clarifică situaţia juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate şi până la sfârşitul anului agricol 2011, rezultând astfel o sumă de 41.373 lei (4.597 lei x 9 ani).
Aşa fiind, în baza textelor legale arătate mai sus şi conform art. 1 din Protocolul I din Convenţia C.E.D.O. s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul Statul Român prin SC H. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanţii, în apelul declarat, solicită modificarea sentinţei în sensul admiterii în întregime a cererii privind cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de expertiză şi onorariul de avocat.
Pârâta SC H. SA a criticat respingerea excepţiilor inadmisibilităţii, prematurităţii, lipsei calităţii procesuale active şi pasive invocate şi a cererii de chemare în garanţie, iar pe fondul cauzei, a menţionat că reclamanţii nu au făcut niciodată dovada dreptului de proprietate.
S-a criticat şi valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de fond ca neţinând cont de realităţile preţurilor imobiliare şi dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă agricolă, s-a susţinut că, potrivit Decretului nr. 167/1958, acţiunea este prescrisă, acordarea de despăgubiri impunându-se doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia nr. 11 din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamanţi şi apelul declarat de către SC H. SA Bucureşti, schimbată în parte sentinţa civilă atât în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost stabilite la 5.400 lei, cât şi în ceea ce priveşte cuantumul folosului de tras şi perioada, stabilite la 29.347,28 lei pentru anii 2007-2011.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, următoarele:
Reclamanţii sunt moştenitori ai proprietarilor tabulari J.I., J.S., D.R., D.I., J.P., M.I., J.P., M.G., M.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de naştere şi extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.
Imobilele în litigiu, înscrise în C.F. Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).
O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanţilor J.T.S., eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverinţei din 2010 emisă de Primăria Comunei Sîntămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.
Nu a fost primită susţinerea pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă (…), în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Hunedoara şi cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor în care sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamanţilor (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza topo) nu figurează printre aceste terenuri. Prin urmare, cu evidenţă, susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
S-a constatat ca imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut Statul Român prin S.C.P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului e interes naţional declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat şi pe antecesorii reclamanţilor, toţi decedaţi la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Curtea de apel a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect de către prima instanţă.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta a adus în sprijinul acestei excepţii două argumente, şi anume: că trenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Cum imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice. S-a reţinut că, până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, astfel că dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut şi nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care a fost citată jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).
S-a apreciat că, în cauză, prezintă relevanţă chiar atitudinea pârâtei, care, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, şi i-a notificat pe antecesorii reclamanţilor, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislaţia ce reglementează exproprierea. Instanţa de apel a apreciat ca nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanţii puteau beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, considerând că această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.
Referitor la prematuritatea acţiunii, Curtea de apel a reţinut că susţinerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, apreciind că nu poate fi imputată reclamanţilor procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare. Instanţa a fost învestită cu cererea reclamanţilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, şi, contrar susţinerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.
Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât, prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin această societate ce a fost dată în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, s-a constatat că antecesoarea reclamanţilor, def. J.S., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii reclamanţilor (def. J.I. şi J.R.), inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamanţilor de organele statului, în speţă Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură. Mai mult, dreptul de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamanţilor la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute de însuşi Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezenta pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanţilor cu privire la oferta de despăgubire.
Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât, la data notificării, antecesorii reclamanţilor erau decedaţi, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări.
Faţă de aceste aspecte, s-a apreciat că reclamanţii justifică legitimare procesual activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului român, astfel că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.
Conform Jurisprudenţei constante a C.E.D.O., menţionată în considerentele deciziei, noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate.Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranţa legitimă presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
În speţă, instanta de apel a apreciat că reclamanta se poate prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol, întrucat, prin titlul de proprietate eliberat şi adeverinţa din 2010, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamanţilor îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.
S-a considerat că este de necontestat că, în fapt, preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În concluzie, Curtea a constatat că în cauză reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.
S-a mai invocat, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active, împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Instanţa de apel a considerat că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor, reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori după aceşti proprietari, Curtea de apel a înlăturat susţinerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamanţi nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Nu a fost primită nici critica apelantei privind respingerea cererii de chemare în garanţie. Pârâta şi-a justificat această cerere, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului.
Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. S-a arătat că pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a constatat că prima instanţă a soluţionat corect cererea de chemare în garanţie.
Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei în sensul că reclamanţii ar fi acceptat preţul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. S-a apreciat că aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamanţilor, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi şi astfel, reclamanţii nu au avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, aşa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Întrucât, în cauză, experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ - teritoriale, au fost analizate oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă niciuna dintre acestea nu a vizat terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiţii, nu au putut fi luate în considerare aceste preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.
Experţii au propus ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 140.683 lei, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor 5.517 mp arabil. Pentru terenul de 580 mp din categoria construcţii - clădiri, întrucât au regim construibil, s-au luat în considerare ofertele de vânzare, respectiv preţurile acordate de către pârâtă la cumpărarea de terenuri, respectiv 8,16 euro/mp.
În faţa instanţei de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare, încheiat de pârâtă cu terţe persoane în anul 2006, ce a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu preţul de 2,04 euro şi fânaţ de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu şi au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea a apreciat ca nu poate lua în considerare preţurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (2) precitate.
Pentru cele reţinute, Curtea a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaţ şi 8,16 euro/mp pentru curţi - clădiri, este unul corect şi rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, în apel s-a administrat proba cu expertiza agricolă, la solicitarea apelantei, cu obiectivele solicitate de aceasta.
Prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 6.097 mp din care 3316 mp teren intravilan, curţi - clădiri de 580 mp şi arabil 2.736 mp şi 2.781 mp teren extravilan, din care arabil 2.317 mp şi 484 mp fânaţ, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei şi sunt cele mai fertile.
De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P. -ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P., ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 4.597 lei/an.
Prin expertiza efectuată în apel s-au propus de către experţi două variante de calcul, respectiv cea care ia de bază producţiile medii realizate în zonă, evidenţiate de D.J.S. Hunedoara şi varianta care ia de bază productivitatea medie ce se poate obţine în zonă, valorificarea potenţialului de producţie a soiurilor. S-a stabilit astfel, în cazul primei variante, o valoare de 4.373,24 lei/an şi în varianta a doua 7.336,82 lei/an.
Curtea a apreciat că varianta a doua, cea care are în vedere productivitatea medie ce se poate obţine în zonă conform potenţialului productiv al solului şi condiţiile productive ale zonei, este cea care răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realităţile economice ale zonei, într-o economie de piaţă.
Însă această valoare nu a fost acordată de către instanţa de apel întrucât a apreciat că s-ar înrăutăţi situaţia apelantei în propria cale de atac, deoarece reclamanţii nu au adus critici sub aspectul despăgubirilor acordate.
Pe de altă parte, şi dacă s-ar fi luat în considerare varianta I stabilită pe baza productivităţii medii evidenţiată de D.J.S., s-a apreciat ca nu se impune admiterea apelului sub acest aspect, întrucât, faţă de suma acordată de prima instanţă, diferenţa este relativ mică şi poate fi apreciată ca un echivalent al prejudiciului suferit în sensul dispoziţiilor legale precitate.
Instanta de apel a constatat ca fiind întemeiată critica apelantei sub aspectul excepţiei prescrierii dreptului la acţiune, întrucât, greşit a reţinut prima instanţă, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri începând cu anul 2002, data H.G. nr. 392/2002.
S-a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri începând cu 3 ani de la data cererii de chemare în judecată, respectiv din anul 2007 şi până în prezent, deci pentru o perioadă de aproximativ 4 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958, dreptul la acţiune având obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Termenul de prescripţie extinctiv de 3 ani, aplicabil raporturilor civile obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1).
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. S-a considerat că temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Întrucât aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, instanţa de apel a apreciat că cererea reclamanţilor, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei acţiunea fiind prescrisă.
Curtea a înlăturat susţinerile reclamanţilor intimaţi în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
S-a apreciat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii şi nu anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Aceste despăgubiri ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Curtea a reţinut că, şi în ipoteza în care s-ar accepta că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamanţii au cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că, şi în această situaţie, cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării - în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanţilor, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.
Faţă de cele reţinute mai sus, s-a considerat că reclamanţii nu pot pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă decât în urmă cu 3 ani de la data introducerii acţiunii, respectiv începând cu data de 26 septembrie 2007, pentru o perioadă de 4 ani, sens în care sentinţa atacată a fost schimbată.
Instanţa de apel a constatat că, potrivit variantei a II-a din raportul de expertiză efectuat în apel, pe an despăgubirile cuvenite reclamanţilor sunt de 7.336,82 lei, deci în total 29.347,28 lei.
Cu referire la apelul reclamanţilor, s-a reţinut că aceştia critică hotărârea numai în ceea ce priveşte reducerea onorariului de avocat în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., critică apreciată a fi fondată.
S-a considerat că, în aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuia să aibă în vedere atât valoarea obiectului cât şi proporţionalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Având în vedere activitatea avocatului prin raportare la criticile menţionate mai sus, valoarea pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea de apel a constatat că nelegal prima instanţă a redus onorariul de avocat şi fără nici o motivare.
În atare situaţie, instanţa de apel a majorat onorariul acordat de instanţa de fond, acordându-l în integralitate ca fiind corespunzător prestaţiei efective.
În aceste sens a fost invocată jurisprudenţa C.E.D.O., care a stabilit că „un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor”.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii şi pârâta.
In motivarea recursului lor, reclamanţii au solicitat în temeiul art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de către pârâta SC H. SA Bucureşti şi a obligării acesteia la plata sumei de 50.567 lei cu titlu de echivalent al lipsei de folosinţă a terenurilor pe perioada 2002 - 2012 (11 ani x 4.597 lei/an).
Apreciază că hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele considerente:
Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului. Această dispoziţie legală nu face nicio referire cu privire la natura prejudiciului cauzat proprietarului, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile din considerentele hotărârii atacate potrivit cărora aceste dispoziţii legale se referă la prejudicii relative la amenajarea unor căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat, etc.
În condiţiile în care legea nu stabileşte natura prejudiciului, echivalentul lipsei de folosinţă a terenului ca urmare a ocupării lui de către expropriator se circumscrie în noţiunea de prejudiciu înserată în art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Rezultă deci că legiuitorul a reglementat existenţa unui prejudiciu unic compus din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului.
Cum valoarea reală a imobilului nu se poate stabili decât în cadrul procedurii de expropriere şi cum potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, numai expropriatorul poate sesiza instanţa de judecată cu privire la expropriere, rezultă că repararea prejudiciului privind echivalentul lipsei de folosinţă nu poate fi dispusă decât în cadrul acestei proceduri.
În acest context, dreptul reclamanţilor la acţiune pentru solicitarea folosului de tras nu se naşte decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum expropriatorul nu a introdus până în prezent o astfel de acţiune şi cum termenul de prescripţie se calculează de la data naşterii dreptului la acţiune, reclamanţii, în propria lor cerere, sunt îndreptăţiţi să solicite repararea acestui prejudiciu, cel puţin de la data exproprierii (2002), dacă nu de la data ocupării abuzive a terenurilor (1990).
Susţin că despăgubirile nu vizează perioada anterioară exproprierii, cum se reţine în considerentele hotărârii, ci perioada ulterioară emiterii hotărârii privind declararea utilităţii publice, respectiv după anul 2002.
În condiţiile în care au invocat ca temei al acordării despăgubirilor pentru folosul de tras şi pentru valoarea reală a terenurilor, aceleaşi dispoziţii legale, respectiv prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, susţinerile din hotărârea atacată, relative la izvorul diferit al celor două categorii de despăgubiri, sunt străine de natura cauzei.
Ca atare, consideră că acest capăt de cerere nu este prescris, situaţie în care instanţa trebuia să respingă apelul formulat de către pârâtă, menţinând despăgubirile acordate începând cu anul 2002.
Avându-se în vedere despăgubirea de 4.597 lei/an stabilită de către expertiza agricolă şi reţinută în mod corect de către instanţa de apel (care înlătură în mod motivat concluziile expertizei efectuate în apel), folosul de tras care trebuie acordat este de 50.567 lei pe perioada 2002 - 2012 (4.597 lei/an x 11 ani).
Invocă practica judiciară a instanţei supreme care a menţinut hotărârile instanţelor inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002 - 2012.
La rândul său, pârâta SC H. SA a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de intimaţii-reclamanţi ca neîntemeiată.
Critică decizia Curţii de Apel Alba Iulia atât sub aspectul soluţionării excepţiilor invocate, cât şi cu privire la fondul cauzei deduse judecaţii, criticile vizând modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor pentru terenul expropriat.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, susţine că a preluat terenurile anterior apariţiei Legii nr. 33/1994.
Arată că terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, aşadar nu a fost preluat din proprietatea şi posesia reclamanţilor ori a antecesorilor lor, în vederea realizării obiectivului de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.
Susţine că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Probarea existentei dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, este condiţie sine qua non pentru însăşi verificarea aplicabilităţii Legii nr. 33/1994 la speţa dedusă judecăţii.
Menţionează dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, apreciind că articolul vizează exact situaţia existentă în speţă. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin aceea că includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.
Apreciază că intimaţii-reclamanţi aveau posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu au înţeles să îl întreprindă.
Susţine că nu poate fi primită formularea, în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acţiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariţiei acestui act normativ iar legiuitorul a reglementat expres situaţia regăsită în prezenta speţă în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului (prin Legea nr. 1/2000).
Faptul că recurenta a înţeles, la acel moment, să definitiveze cadrul legal al acestor terenuri prin demararea acestei proceduri nu înseamnă automat că aceasta a recunoscut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la a primi despăgubiri. Notificarea antecesorilor reclamanţilor din prezenta cauză s-a făcut exclusiv cu solicitarea de a se dovedi calitatea de persoana îndreptăţită la despăgubiri, motiv pentru care nu poate fi primită logica instanţei de judecată în sensul că recurenta, prin aceste notificări, a recunoscut faptul că antecesorii reclamanţilor sunt proprietari ai terenurilor din litigiu.
În contextul în care terenurile au fost colectivizate şi trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, din patrimoniul cărora au fost preluate şi expropriate prin decret emis anterior anului 1990, este discutabilă incidenţa Legii nr. 33/1994, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune aplicarea retroactivă a unei legi, cu privire la un teren expropriat înainte de intrarea ei în vigoare.
Reţinerile instanţei de apel cu privire la faptul ca prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetica a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, nu pot fi primite, arată recurenta pârâtă, având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă, ocuparea şi începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiţii precum şi a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuţie.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, dacă acţiunea este calificată de instanţa de judecată ca o cerere de expropriere, recurenta a solicitat să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie şi, pe cale de consecinţă, prematuritatea promovării prezentei acţiuni, dat fiind împrejurarea nedovedirii existenţei şi în orice caz nefinalizării procedurii declanşate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 precum şi nerespectarea principiului de drept „electa una via non datum recursus ad alteram”.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive în cauză sub aspectul plaţii despăgubirilor cerute, recurenta pârâtă menţionează că, potrivit contractului de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004 şi anexei 7 la H.G. nr. 1705/2005 care se constituie şi anexa la Contractul din 2004, sub „numerele de inventar” acordate de Ministerul Finanţelor, se regăsesc „Barajul Che Subcetate”, „Diguri Che Subcetate (dig mal stâng şi dig mal drept)” şi respectiv „Acumularea Subcetate”.
SC H. SA nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective şi terenuri societăţii, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional.
Prin urmare, în cazul în care instanţa reţine îndreptăţirea reclamanţilor la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reţinute în sarcina SC H. SA ci a Statului Roman, prin entitatea în măsură să facă aceste plăţi, în speţă M.F.P.
Pentru aceste considerente, a solicitat prin cererea de chemare în garanţie introducerea în cauză a M.F.P. ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor.
Arată că instanţa de fond a respins excepţia astfel formulată, iar instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere pronunţată de Tribunalul Hunedoara. Curtea de Apel a omis însă să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive sub aspectul plaţii despăgubirilor, astfel încât consideră incident în speţă motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor susţine că, în speţă, nu este făcută decât dovada unei vocaţii succesorale abstracte a acestora la succesiunile defuncţilor lor şi nicidecum vocaţia concretă pe terenurile aflate în litigiu.
Probatoriul administrat în speţă nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în C.F. şi ţinând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Mai mult decât atât reclamanţii nu au dovedit calitatea lor de persoane îndreptăţite a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.
Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamanţilor din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamanţii nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului acestora la momentul decesului.
Terenurilor le-a fost schimbată destinaţia anterior momentului 1990; preluarea acestora a fost începută anterior momentului 1990; Statul Român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat de utilitate publica de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.
În baza acestei Hotărâri. SC H. SA a demarat de urgenţă procedura privind notificarea persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989. În acest sens a identificat proprietarii tabulari ai terenurilor afectate obiectivului hidroenergetic (cei care apăreau înscrişi în C.F.) şi a notificat prin executor judecătoresc propunerea de preţ făcută cu privire la terenurile expropriate. Notificările vizau totodată depunerea de acte doveditoare a calităţii de proprietar pentru respectivele terenuri.
Reclamanţii din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ, ceea ce înseamnă că aceştia au acceptat în mod tacit oferta de preţ propusă de societate şi nu au depus niciodată actele doveditoare ale calităţii de proprietar al acestor terenuri (certificate de moştenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.
Apreciază recurenta că instanţa de apel se contrazice când, pe de o parte reţine că „reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări” iar pe de altă parte reţine ca „pârâta i-a notificat pe aceştia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994.”
Arată că SC H. SA nu a recunoscut în niciun moment calitatea intimaţilor-reclamanţi de proprietari ai terenurilor din litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înţelegând să îşi clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea acesteia. Faptul că a notificat antecesorii reclamanţilor este pentru simplul motiv ca aceştia apăreau în C.F. şi doar pentru că C.A.P.-ul nu îşi intabula niciun drept de proprietate, cunoscută fiind această procedură la acel moment. Motivul pentru care într-un final procedura de expropriere nu s-a finalizat este acela că reclamanţii din prezenta cauza nu şi-au demonstrat dreptul de proprietate sau proprietatea defunctului antecesor la momentul exproprierii.
În raport de aceste aspecte, apreciază că aceste aspecte greşit reţinute de instanţă se circumscriu clar motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea putând fi modificată pentru acest motiv.
Eronat reţine instanţa de apel şi aspectul privind dovedirea dreptului de proprietate al antecesorului reclamanţilor care a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile cât şi prin recomandarea făcută reclamanţilor de organele statului, în speţa Primăria comunei Sântămăria Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994. Consideră că, dacă aceste organe ale statului le recunoşteau acestora dreptul de proprietate probabil că le-ar fi emis titluri de proprietate şi pe terenurile din litigiu.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii civile formulate de intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză, ca neîntemeiată.
Recurenta a apreciat ca fiind neîntemeiate despăgubirile în cuantum de 161.032 lei contravaloare teren şi 41.373 lei folosul de tras, date de instanţa de fond, în raport de valorile stabilite de experţi în mod total arbitrar şi nejustificat.
Susţine că instanţa de apel a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate este unul corect şi rezonabil. În ceea ce priveşte despăgubirile pe folosul de tras, deşi admite faptul că valoarea stabilită prin expertiza din apel - varianta a II-a - nu poate fi acordată întrucât s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac a apelantei, instanţa în mod total nelegal acordă reclamanţilor despăgubiri pe folosul de tras în valoare de 29.347,28 lei conform variantei II din expertiza efectuată în apel.
Critică decizia de apel sub aspectul reţinerii ca temeinice şi legale a despăgubirilor stabilite de instanţa de fond pe valoarea terenului şi cele reţinute de instanţa de apel pe folosul de tras, susţinând încă odată că, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, nu se poate invoca aplicarea Legii nr. 33/1994 la un teren care la momentul deversării lacului de acumulare, era proprietatea fostei C.A.P. şi nu în proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamanţilor.
În ceea ce priveşte despăgubirile pretinse prin acţiunea introductivă, încuviinţate în mod netemeinic de către instanţa de fond şi menţinute de către instanţa de apel, solicită să se constate faptul că reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să primească, în situaţia în care cererea acestora va fi admisă, preţul propus de către recurentă prin notificarea transmisă la nivelul anului 2002, întrucât societatea nu este vinovată de pasivitatea acestora, care nu au răspuns solicitărilor făcute în vederea completării dosarelor privind dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite a primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri, deşi invocă calitatea de persoane îndreptăţite.
Susţine că, în mod nejustificat, instanţele au omologat concluziile raportului de expertiză, pe care l-a criticat, formulând în acest sens obiecţiuni şi cerere de contraexpertiză.
În ceea ce priveşte valoarea indicată în rapoartele de expertiză pentru terenul expropriat, arată că aceasta nu ţine cont de realităţile pieţei imobiliare, nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor şi cu atât mai puţin cele de la momentul pronunţării hotărârii, înlăturându-se complet dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect.
Astfel, din analiza dosarului de fond reiese în mod clar nerespectarea în cauză a dispoziţiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Instanţa de fond şi cea de apel nu au ţinut cont de faptul că valoarea terenului ce face obiectul cererii de despăgubiri este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenuri în zonă, cu atat mai mult cu cat, în contextul economic actual, tranzacţiile imobiliare sunt în mare parte stopate, deşi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede în mod expres că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, expertul, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei folosului agricol, recurenta susţine că a criticat, pe calea apelului, reţinerile instanţei de fond cu privire la cuantumul lipsei de folosinţă la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, arătând faptul ca răspunsurile formulate de comisia de experţi, însuşite de instanţă în sentinţa atacată, nu sunt fundamentate, ignorând de asemenea realităţile de ordin tehnic şi economic ce caracterizează situaţia de fapt în speţă. În apel, deşi au fost încuviinţate noi probe în susţinerea afirmaţiilor pârâtei privitoare la netemeinicia valorilor încuviinţate pe folosul de tras, instanţa de apel. în mod total nelegal şi cu încălcarea principiului non reformatio in pejus, potrivit căruia părţii care a exercitat o cale de atac nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, acordă reclamanţilor despăgubiri pe folosul de tras calculate la valoarea cea mai mare.
Decizia instanţei de apel este totodată contradictorie dat fiind faptul că, înainte de a concluziona asupra despăgubirilor, reţine faptul că „varianta a doua, cea care are în vedere productivitatea., este cea care răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 însă această valoare nu poate fi acordată de către instanţa de apel întrucât s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac a apelantei, deoarece reclamanţii nu au adus critici sub aspectul despăgubirilor acordate.”
Mai mult decât atât, deşi instanţa de apel reţine în mod corect critica privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la despăgubiri începând cu 3 ani anteriori formulării cererii, instanţa, în mod total greşit, acordă plus petita, majorând practic valoarea despăgubirilor acordate în fond, fără însă a fi criticate de reclamanţii din prezenta cauză. În raport de aceste aspecte, se impune modificarea deciziei recurate sub aspectul despăgubirilor acordate pe folosul de tras, fiind date cu încălcarea legii.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă, aceasta nu a dezvoltat, în mod expres, din cazurile de recurs enumerate (art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.), tezele reglementate de art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., referindu-se doar la greşita soluţionare a excepţiilor şi pe fond la aplicarea greşită a legii, precum şi la motivarea contradictorie din considerentele deciziei apelate.
Înalta Curte apreciază, în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că susţinerile recurentei referitoare la modul de soluţionare de către instanţele de fond a excepţiilor invocate, sunt neîntemeiate.
Astfel, corect s-a reţinut, sub aspectul admisibilităţii acţiunii, faptul că aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 a fost atrasă de momentul în care, pentru imobilul în litigiu, s-a făcut declararea utilităţii publice, împrejurare ce marchează demararea, din punct de vedere legal, a procedurii exproprierii.
Cum utilitatea publică de interes naţional vizând lucrarea „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simera”, a fost declarată prin H.G. nr. 392/2002 care, prin articolul 2 desemna ca expropriator Statul român prin S.C.P.E.E.H. SA, din subordinea M.I.R, procedura de acordare a despăgubirilor urmează dispoziţiilor legii speciale în materia exproprierii, Legea nr. 33/1994.
Corect s-a reţinut că însuşi Statul român a considerat că acesta este regimul juridic aplicabil imobilului, sens în care a emis H.G. nr. 968/2004, prin care a dispus constituirea Comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor formulate de proprietarii ale căror terenuri au fost propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului mai sus arătat.
În ceea ce priveşte Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 40/1989, la care recurenta face trimitere, acesta a aprobat începerea execuţiei lucrărilor pentru obiectivele de investiţii prevăzute în anexe, în cuprinsul cărora se menţiona care este suprafaţa de teren necesară realizării investiţiei, suprafaţă în legătură cu care exproprierea urma a se face eşalonat, neputând fi considerat un decret de expropriere, care să fi avut ca efect transmiterea dreptului de proprietate.
Referitor la prematuritatea acţiunii, Înalta Curte apreciază că nerespectarea etapelor prevăzute de Legea nr. 33/1994 în procedura exproprierii, respectiv declararea utilităţii publice, măsuri pregătitoare exproprierii în faza administrativă, exproprierea şi stabilirea despăgubirilor, nu poate fi imputată reclamanţilor, cărora terenurile le fuseseră, în fapt, preluate anterior declarării utilităţii publice, fără să li se acorde o despăgubire echitabilă, astfel că, în mod corect excepţia a fost respinsă.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA nu poate fi reţinută în cauză, întrucât aceasta nu are calitate procesuală proprie de pârât în cauză, ci a acţionat ca reprezentant legal al pârâtului Statul Român, calitatea fiindu-i conferită chiar prin dispoziţiile legii speciale în materia exproprierii.
De altfel, potrivit H.G. nr. 392/2002, SC H. SA a fost desemnată ca reprezentant al expropriatorului Statul român.
Reţinându-i-se această calitate, recurenta este debitor al obligaţiei de plată a despăgubirilor, astfel că, nu se poate aprecia că instanţa de apel nu a motivat corespunzător, sub aspectul calităţii procesual pasive în raportul juridic dedus judecăţii, hotărârea pronunţată.
Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanţilor, aceasta a vizat două aspecte, respectiv dovada succesiunii de pe urma proprietarilor tabulari şi calitatea de proprietar a acestora cu privire la terenurile în litigiu.
Înalta Curte reţine, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 74 al Legii nr. 36/1995 (art. 107, după republicare), că actele de stare civilă depuse în cauză de reclamanţi, au fost corect interpretate ca justificând calitatea acestora, de moştenitori ai foştilor proprietari tabulari pentru terenurile supuse exproprierii J.I. şi descendentul său J.P., respectiv M.G.
De asemenea, la dosar s-au depus extrasele C.F. ale imobilelor în litigiu, în care au fost înscrişi, ca proprietari, autorii reclamanţilor.
Prin urmare, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, neputându-se reţine o motivare eronată, astfel cum a susţinut recurenta pârâtă.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate la momentul preluării, întrucât imobilele se aflau, în anul 1990 în patrimoniul C.A.P. Raportat la această împrejurare, a susţinut că reconstituirea dreptului de proprietate se putea face exclusiv în baza Legii nr. 18/2001 şi a Legii nr. 1/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005 contestând astfel şi dreptul reclamanţilor de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii de expropriere, pe motiv că nu există un titlu de proprietate emis în baza legilor privind fondul funciar.
Este reală situaţia de fapt reţinută, însă nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia terenul în litigiu a fost expropriat de la C.A.P., o preluare în fapt neputând echivala cu exproprierea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.
Pe de altă parte, demersul reclamanţilor întemeiat pe legile reparatorii în materie funciară a fost respins tocmai cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1990, ci este supus procedurii de expropriere şi că reclamanţii au posibilitatea de a obţine despăgubiri pe acest temei.
În cauză, demersurile iniţiate de stat reprezintă dovada neechivocă a faptului că acesta a recunoscut dreptul titularilor de drepturi tabulare de a primi despăgubiri, în procedură fiind incluşi proprietarii din cartea funciară, ai terenurilor expropriate. Documentaţia de expropriere s-a întocmit pe baza planurilor cadastrale, a evidenţelor de carte funciară şi a registrului agricol, pe numele foştilor deţinători tabulari, fără a se ţine cont de reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991.
Ca atare, expropriatorul a avut reprezentarea exactă a situaţiei de fapt şi juridice a terenului, astfel că nu mai poate contesta regimul juridic aplicabil acestor terenuri şi nu poate nega procedura de acordare a despăgubirilor pe care el însuşi a stabilit-o.
Nefondată este şi critica recurentei-pârâte, vizând modalitatea în care au fost aplicate dispoziţiile art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, vizând exclusiv metoda folosită de comisia de experţi, în aprecierea valorii terenului expropriat, în sensul că, a fost utilizată metoda evaluării pe bază de profit, deşi legea prevede folosirea metodei de calcul a valorii de piaţă a imobilului.
Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat corect că aspectele legate de valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, la care se referă dispoziţiile art. 26 din Lege, au fost avute în vedere de experţi, iar omologarea variantei 1 a raportului de expertiză, este motivată de inexistenţa în zona respectivă, a unei pieţe a terenurilor, situaţie în care nu s-a putut calcula un „preţ” cu care se vând în mod obişnuit imobile, în acea unitate administrativ teritorială. Terenul fiind ocupat de lacul de acumulare, s-a constatat că nu există tranzacţii imobiliare cu privire la terenuri aflate într-o situaţie comparabilă. Dar aceasta nu împiedică evaluarea terenului în vederea despăgubirii persoanei expropriate, împrejurare ce ar duce la neaplicarea legii.
Se mai critică stabilirea valorii imobilului şi prin aceea că nu respectă preţul propus de către recurentă prin notificarea transmisă la nivelul anului 2002, susţinând societatea că nu este vinovată de pasivitatea reclamanţilor.
Nici această susţinere nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că notificarea nu a fost emisă pe numele reclamanţilor, aceştia nefiind în culpă pentru faptul că nu au acţionat în timp rezonabil, cu atât mai mult cu cât expropriatorul nu a făcut dovada că ar fi luat măsura de încunoştinţare a moştenitorilor foştilor proprietari.
Sub aspectul lipsei folosului agricol, recurenta nu a criticat temeiul juridic al acordării acestuia de către instanţa de apel, răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită a statului, necontestând îndreptăţirea reclamanţilor la dobândirea lui, ci exclusiv, valoarea acestor despăgubiri stipulate în favoarea reclamanţilor, ca fiind stabilite, susţine recurenta, cu ignorarea realităţilor de ordin tehnic şi economic ce caracterizează situaţia de fapt în speţă.
Înalta Curte va respinge această critică, reţinând că instanţa de apel a omologat varianta din raportul de expertiză agricolă, efectuat în acea fază procesuală, de evaluare a beneficiului ce s-ar fi realizat din producţia agricolă, având în vedere producţiile medii ce se pot obţine conform potenţialului productiv al solului, condiţii pedoclimatice, valorificare potenţial de producţie a soiurilor, aplicarea de tehnologii de cultură specifice. Modalitatea de calcul şi acordarea acestui prejudiciu nu au fost criticate, concret, sub aspectul legalităţii, de către recurentă, în condiţiile în care susţinerile din motivele de recurs au un caracter generic şi nu indică încălcarea unor criterii legale de evaluare sau lipsa unui temei juridic. Întrucât „realităţile de ordin tehnic şi economic”, menţionate în motivare, sunt aspecte de temeinicie, acestea nu pot fi analizate pe calea recursului.
A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, acordând reclamanţilor despăgubiri, pe folosul de tras, calculate la o valoare mai mare decât cea de la fond. A arătat că decizia este totodată contradictorie dat fiind faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, critica privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a apreciat că nu poate înrăutăţi situaţia apelantei în propria cale de atac, acordă plus petita, majorând practic valoarea despăgubirilor date în fond, fără însă a fi criticate de reclamanţii din prezenta cauză.
Se constată că, în decizia recurată, Curtea de apel menţionează, în considerente, că acordă despăgubiri conform variantei II din raportul de expertiză efectuat în apel, cu toate că, în aceleaşi considerente, apreciase că omologarea variantei II ar înrăutăţi situaţia apelantei în propria cale de atac.
Înalta Curte reţine, sub acest aspect, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât acest motiv de recurs vizează acele contradicţii care nu permit identificarea raţionamentului juridic expus de instanţa de judecată.
Or, în cauza dedusă judecăţii, se constată că necorelarea considerentelor sub aspectul variantei omologate din expertiza de calcul a folosului de tras, nu este de natură să conducă la admiterea recursului, în condiţiile în care situaţia apelantei nu a fost înrăutăţită în propria cale de atac, neputând fi reţinută încălcarea principiului non reformatio in pejus.
Astfel, Înalta Curte reţine că suma globală a despăgubirilor acordate, în apel, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor a fost de 29.347,28 lei (calculată la valoarea de 7336,82 lei/an x 4 ani), pe când suma dată la judecata fondului a fost mai mare, şi anume de 41.373 lei (4.597 lei x 9 ani). Chiar dacă nivelul indemnizaţiei anuale a fost majorat, nu se poate aprecia o înrăutăţire a situaţiei juridice a pârâtei în propria cale de atac, dat fiind faptul că aceasta se evaluează în raport de sporirea caracterului oneros al unei obligaţii stipulată în sarcina debitorului. Câtă vreme în sarcina pârâtei nu au fost impuse obligaţii suplimentare iar suma globală de plată stabilită cu titlu de despăgubiri este mai mică, nu se poate constata încălcarea principiului non reformatio in pejus ce garantează părţii neagravarea situaţiei juridice în propriile căi de atac.
În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, aceştia critică reţinerea de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei, solicitând obligarea pârâtei la plata echivalentului lipsei de folosinţă a terenurilor pe perioada 2002 - 2012.
Critica formulată, încadrabilă în disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.
Astfel, reclamanţii şi-au întemeiat cererea privind contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor în cauză, pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora despăgubirea în cazul exproprierii se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
Corect s-a reţinut, de către instanţa de apel, că acest text de lege se aplică exproprierilor în care stabilirea despăgubirii este prealabilă preluării în fapt a terenului, astfel că daunele avute în vedere de această prevedere legală includ recolta rămasă neculeasă sau imposibilitatea temporară de acces la un teren învecinat, căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă, aşa cum a stabilit instanţa de apel, o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu. Chiar dacă, aşa cum au susţinut reclamanţii, legea nu distinge în privinţa categoriilor de prejudicii, cele stabilite în prezenta cauză au un izvor juridic diferit, folosul de tras neputând fi asimilat celui izvorât din exproprierea propriu-zisă şi reglementat de legislaţia specială.
Despăgubirile reprezentând lipsa de folosinţă imobilului sunt guvernate de regulile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 - 999 C. civ., în vigoare la data formulării acţiunii, corect aplicate de instanţa de apel. Legislaţia specială în materia exproprierii nu schimbă regimul juridic al răspunderii civile cu privire la producerea acestor prejudicii, nefiind modificat nici regimul juridic de drept comun al prescripţiei dreptului material la acţiune.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la data emiterii H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat de utilitate publică de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, fiind stabilit ca expropriator Statul Român prin SC H. SA.
Prin urmare acţiunea introdusă la data de 26 aprilie 2010 este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la despăgubiri începând cu 26 aprilie 2007.
Faţă de toate aceste considerente, cu majoritate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu opinie majoritară:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.T., B.A.D. şi B.D.I. şi de pârâta SC H. SA Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 11 din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5736/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5762/2013. Civil → |
|---|
