ICCJ. Decizia nr. 616/2013. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 616/2013
Dosar nr. 2953/118/2011
Şedinţa publică din 8 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2011 sub nr. 2953/118/2011, Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Amariei Cornel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia al acestuia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 31 august 2010, în baza Talonului întocmit de lucrătorii P.F. – H.C. şi că măsura a fost dispusă ca urmare a faptului că acesta a fost reţinut de către autorităţile italiene şi închis pentru săvârşirea unor fapte penale.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1373 din 09 martie 2011 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest sens prima instanţă a reţinut că dispoziţiile din Legea nr. 248 din 20 noiembrie 2010 referitoare la situaţia de fapt expusă de reclamantă au fost modificate prin Legea nr. 206 din 20 noiembrie 2010 şi că, potrivit art. 38 lit. b) din acest act normativ, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate al cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
S-a apreciat că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice şi normele comunitare care reglementează libera circulaţie a persoanelor astfel că, în aplicarea art. 38 din Legea nr. 248/2005, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 18 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi articolul 27 din Directiva 2004/3 8/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
A mai constatat instanţa de fond că, potrivit practicii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, dreptul la liberă circulaţie include atât dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a intra într-un alt stat membru decât cel de origine, cât şi dreptul de a-1 părăsi şi că libertăţile fundamentale garantate prin Tratatul CE ar fi golite de substanţă dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanţi să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru; au fost reţinute şi prevederile art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38 - conform cărora toţi cetăţenii Uniunii care deţin cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru - şi faptul că o situaţie precum cea a pârâtului este cuprinsă în sfera dreptului de liberă circulaţie şi şedere al cetăţenilor Uniunii în statele membre.
Apreciind că dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin tratat şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare, tribunalul a constatat că, în cauza de faţă, limitările şi condiţiile decurg, în special, din articolul 27 alin. (1) din Directiva 2004/38, care permite statelor membre să restrângă libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii sau a membrilor familiilor acestora pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică, şi că măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
Cu alte cuvinte, împrejurarea că faţă de un cetăţean al Uniunii s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru, unde şedea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulaţie al cetăţeanului respectiv decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii (punctul 26 din hotărârea pronunţată în cauza C-33/07).
S-a reţinut, pe de altă parte, că instanţa trebuie să stabilească, de asemenea, dacă respectiva limitare a dreptului de a ieşi de pe teritoriul naţional este aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi nu depăşeşte cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia pentru că, din articolul 27 alin. (2) din Directiva 2004/38 şi din jurisprudenţa constantă a Curţii reiese că o măsură de restrângere a dreptului la liberă circulaţie nu poate fi justificată decât dacă respectă principiul proporţionalităţii.
Au fost avute în vedere şi alte considerente din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, conform cărora cetăţenii Uniunii Europene sunt titularii unui drept de a locui pe teritoriul oricărui altui stat membru, care le este conferit în mod direct prin tratat, în limitele stabilite de acesta şi de legislaţia secundară - în acest caz fiind vorba de Directiva 90/364 privind dreptul de reşedinţă - iar o procedură automată de expulzare, determinată de împrejurarea că o persoană nu a prezentat dovezi care să ateste îndeplinirea condiţiilor materiale necesare, nu respectă criteriul proporţionalităţii în raport cu scopul legislaţiei comunitare secundare privind libera circulaţie a persoanelor (C 408/03, Comisia c. Belgia - hotărârea Curţii din 23 martie 2006).
S-a mai reţinut, din aceeaşi jurisprudenţă, că dreptul cetăţenilor statelor membre de a pătrunde pe teritoriul altui stat membru nu poate fi limitat decât în cazul în care prezenţa sau comportamentul său constituie o ameninţare reală şi suficient de serioasă la adresa ordinii publice a statului respectiv şi că o condamnare penală anterioară nu poate, prin ea însăşi, să constituie temei pentru expulzarea unor cetăţeni ai altui stat membru, ci poate fi avută în vedere doar în măsura în care circumstanţele care au determinat acea condamnare constituie dovezi ale unei conduite personale ce ar constitui o ameninţare prezentă cerinţelor politicii publice.
A apreciat tribunalul că, dacă măsura expulzării, care este considerată excesivă, nu poate fi permisă în aceste condiţii, evident nu poate fi admisă nici măsura interdicţiei de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, stabilită de propriul stat al cetăţeanului, întrucât efectul este acelaşi, respectiv interdicţia de a se afla pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene.
S-a constatat, totodată, că această jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene trebuie respectată pentru că s-a stabilit deja că are un caracter ilicit conduita unui stat membru care continuă încălcarea unor norme din dreptul comunitar, deşi a fost pronunţată anterior o hotărâre prin care se constată încălcarea imputată ori o hotărâre preliminară sau există deja o jurisprudenţă bine stabilită a Curţii în materia respectivă.
Curtea a mai stabilit că instanţele naţionale trebuie să interpreteze dreptul naţional, indiferent dacă este vorba despre prevederi legale anterioare sau posterioare adoptării directivei, în cea mai mare măsură în lumina literei şi spiritului directivei, pentru a atinge rezultatul impus şi a se conforma astfel prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratat deoarece obligaţia statelor membre, de a atinge rezultatul prevăzut într-o directivă, precum şi aceea, în conformitate cu art. 5 din Tratat, de a întreprinde toate măsurile generale şi speciale care sunt necesare pentru a îndeplini această obligaţie, se impun tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv instanţelor (cauza Faccini Dori c. Recreb, C 9i/92, hotărârea din 14 iulie 1994).
Raportând situaţia de fapt existentă în cauză la prevederile normelor comunitare şi interpretarea dată acestora de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada şi nu se poate reţine în sarcina pârâtului niciun comportament care să se încadreze într-o conduită personală de natură a prezenta o ameninţare reală şi suficient de serioasă, care să afecteze interesele fundamentale ale societăţii în România şi, de altfel, nici în statul din care a fost returnat, din înscrisurile existente la dosar nereieşind circumstanţele săvârşirii infracţiunii pentru care a fost cercetat pârâtul în Italia; de altfel, conform aceloraşi înscrisuri, pârâtul nici măcar nu a suferit vreo condamnare pentru furt sau proxenetism, fiind numai cercetat, ori în lipsa unei condamnări definitive acesta încă se bucură de prezumţia de nevinovăţie, iar măsura expulzării dispusă de un alt stat membru nu poate fundamenta măsura limitării dreptului la liberă circulaţie.
S-a avut în vedere şi că pârâtul a făcut obiectul unei proceduri de expulzare în statul din care a fost returnat şi că, sub aspect practic, măsura este lipsită de eficienţă câtă vreme autorităţile Statului Român nu-i pot interzice să părăsească România şi nu au niciun control asupra ţării de destinaţie a acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date care a invocat ignorarea de către instanţa de fond a prevederilor H.G. nr. 1347/2007 – prin care a fost aprobat Planul de măsuri pentru sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia – şi a temeiului de drept al acţiunii, respectiv a prevederilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
A susţinut apelanta că potrivit obiectivului 2 al Planului de măsuri menţionat anterior, structurile competente au obligaţia să iniţieze demersuri pe baza cărora să fie luată de instanţă o decizie de interzicere a deplasării cetăţenilor români expulzaţi de pe teritoriul Italiei în această ţară, pe o perioadă determinată de timp, unul dintre aceste demersuri fiind, potrivit lit. d, înaintarea către instanţă, de către D.G.P. sau M.A.I., după caz I.N.E.P., a dosarului de îndepărtare al celui expulzat.
S-au invocat prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 27 din Directiva 2004/38/CE, conform cărora restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita acestora şi s-a pretins că se impunea să se aibă în vedere că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul Italiei, recunoscută prin declaraţia dată la 31 august 2010, în care a arătat că a fost reţinut şi închis pe teritoriul acestui stat, deci gradul scăzut de integrare a acestuia în perimetrul statului italian şi faptul că prin activitatea sa ilegală a adus atingere ordinii publice şi siguranţei publice din această ţară.
A fost susţinută şi obligativitatea respectării prevederilor din legislaţia internă, respectiv art. 17 şi 25 din Constituţie şi art. 5 din Legea nr. 248/2005, care impun cetăţenilor români să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, dar şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
S-a pretins, totodată, că în considerarea exigenţelor legislaţiei uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul Italiei ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni grave asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Prin decizia civilă nr. 36/ C din 22 februarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe teritoriul Italiei ca urmare a expulzării lui de pe teritoriul acestui stat conform acordului de readmisie intervenit între cele două ţări, pentru încălcarea interdicţiei de a intra pe teritoriul Italiei, impusă ca urmare a unor fapte anterioare.
Deci ceea ce s-a invocat în cauză a fost returnarea unui cetăţean român de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene în baza unui acord de readmisie, iar în lipsa oricărei justificări referitoare la incidenţa art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, respectiv a motivelor pentru care fapta pârâtului „ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia”, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu s-a făcut dovada şi nu se poate reţine în sarcina pârâtului niciun comportament care să se încadreze într-o conduită personală de natură a prezenta o ameninţare reală şi suficient de serioasă, care să afecteze interesele fundamentale ale societăţii în România şi, de altfel, nici în statul din care a fost returnat
Nu prezintă relevanţă în determinarea temeiului juridic al acţiunii prevederile H.G. nr. 1347/2007 - invocate de apelanta reclamantă - deoarece restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români în statele Uniunii Europene nu poate avea loc decât cu respectarea cerinţelor legii materiale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II a din Constituţie, ori Legea nr. 248/2005 nu stabileşte că simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român conduce la aplicarea automată a acestei măsuri, indiferent de natura faptelor săvârşite.
Pe de altă parte trebuie avut în vedere că Directiva nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 stabileşte, prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la libera circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar potrivit paragrafului 2 al aceleiaşi norme comunitare, măsurile de ordine publică sau de securitate publică trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Prin urmare, recurgerea autorităţii naţionale la noţiunea de “ordine publică” presupune ca în afară de problemele de ordine socială care reprezintă infracţiuni ale legii, să existe şi o ameninţare reală şi suficient de gravă care să afecteze un interes fundamental al societăţii.
În speţa dedusă judecăţii, în absenţa oricăror elemente probatorii referitoare la natura faptelor pentru care pârâtului i s-a stabilit interdicţia de pătrundere pe teritoriul Italiei nu se poate aprecia că acestea intră sub incidenţa situaţiilor de excepţie prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 38/2004/CE - deci să afecteze siguranţa sau ordinea publică din statul respectiv (cum ar fi fost în situaţia traficului de arme, droguri, infracţiuni grave de ameninţare sau violenţe, etc.) - sau de reglementarea internă invocată de reclamantă, respectiv art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, adică să aducă atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia.
Nu pot conduce la o concluzie contrară susţinerile potrivit cărora măsura solicitată ar fi necesară deoarece din cauza migraţiei ilegale ar putea exista repercusiuni negative asupra imaginii României, referitor la capacitatea de a se integra şi raporta la normele Uniunii Europene, întrucât noţiunile la care fac referire normele comunitare nu pot fi definite de fiecare stat membru în manieră proprie, ori în cauză nu s-a probat incidenţa, în privinţa pârâtului, a vreunuia dintre cazurile de excepţie reglementate de art. 64 alin. (1) din Tratatul CE sau de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin decizia nr. 166/ A din 10 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei nr. 36/ C din 22 februarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica în drept motivele de modificare sau casare incidente, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că doar simpla împrejurare constând în faptul că faţă de pârât s-a dispus de către autorităţile statului italian returnarea acestuia, nu este suficientă prin ea însăşi să-i fie îngrădit dreptul la libera circulaţie, pe teritoriul statului din care a fost returnat, întrucât trebuia să coroboreze acest aspect cu faptul că măsura returnării a fost luată datorită comportamentului de care pârâtul a dat dovadă pe perioada şederii în Italia.
Recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE potrivit cărora restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau de sănătate publică, considerând că cele două instanţe au apreciat în mod eronat că pârâtul nu se încadrează în niciunul dintre cele trei motive, întrucât prin faptul că acesta a fost reţinut şi închis deoarece săvârşise în trecut fapte penale pe teritoriul statului italian, reiese în mod clar că, prin conduita sa, a încălcat ordinea publică şi siguranţa publică. Astfel, practic, în opinia acestor instanţe conduita imorală a pârâtului nu trebuie luată în considerare de către autorităţile statului român, cărora le incumbă obligativitatea pronunţării unei decizii care să vizeze interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi în Italia, pe o perioadă nedeterminată. Menţionează că, în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile competente, pârâtul nu presta o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele şi normele administrative, care reglementează încadrarea în muncă în statul respectiv.
Apreciază că dacă ar fi admis cererea, instanţa de apel nu ar fi îngrădit dreptul la libera circulaţie al pârâtului, întrucât acesta poate circula nestingherit în orice stat din U.E. cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, excepţie făcând Italia unde i-a fost interzisă deplasarea în concordanţă cu măsura impusă de autorităţile statului italian. Precizează că, de fiecare dată când pârâtul va ajunge pe teritoriul Italiei, acesta va fi expulzat de urgenţă în baza Decretului de înlăturare care produce în continuare efecte juridice timp de 5 ani, aspect care conduce implicit la faptul că şi cele două instanţe ar fi trebuit să pronunţe, în baza dispoziţiilor legale invocate mai sus, o decizie de interzicere a deplasării acestuia în Italia, pe o perioadă determinată.
Mai arată că instanţa de apel nu analizează fondul cauzei deduse judecăţii, aplicând aceeaşi soluţie, conform practicii instanţelor de apel, indiferent de motivele expulzării, dovedite de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date şi recunoscute de către persoanele în cauză, prin aceasta încălcând chiar şi legislaţia comunitară aplicabilă.
Înalta Curte, examinând recursul de faţă prin prisma criticilor formulate, ce se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl constată nefondat pentru următoarele considerente:
Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit în sarcina Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date obligaţia de a înainta instanţei competente dosarul de îndepărtare a persoanei vizate.
Acest demers trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie sa respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare, gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu pot justifica, luarea unor asemenea măsuri.
Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor privind atingerea adusă ordinei, siguranţei sau sănătăţii publice.
Astfel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
În cauză, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar pentru faptul că pârâtul ar fi fost reţinut şi cercetat pentru săvârşirea vreunei fapte penale, în absenţa oricăror elemente probatorii referitoare la natura faptelor pentru care pârâtului i s-a stabilit interdicţia de pătrundere pe teritoriul Italiei, cu toate că în lipsa unei condamnări definitive acesta încă se bucură de prezumţia de nevinovăţie, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
În acest sens, se constată că, cererea reclamantei, prin care se urmăreşte limitarea dreptului la libera circulaţie al pârâtului Amariei Cornel, are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus, faţă de acesta, în Italia, întrucât conduita sa a fost apreciată ca antisocială, iar la dosar nu există dovezi ale condamnării sale penale, dovezi a căror obligaţie de a le prezenta incumba reclamantei, conform principiului onus probandi incumbit actori, care să justifice proporţionalitatea acestei măsuri, în sensul art. 2 parag. 2 şi 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului si art. 53 din Constituţia României.
Astfel, nu poate constitui temei, pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieşi de pe teritoriul naţional, actul administrativ emis de o entitate a statului italian, iar conduita pârâtului nu reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, pentru a se putea justifica necesitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al acestuia, în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, potrivit dispoziţiilor comunitare şi a normelor naţionale, inclusiv H.G. nr. 1347/2007.
Împrejurarea că autorităţile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetăţean român nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Dispoziţiile art. 2 lit. (a) din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul Ministerului Administraţiei şi Internelor de a sesiza instanţa în vederea restrângerii dreptului la liberă circulaţie, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu o obligaţie a instanţei de a se pronunţa în sensul celor solicitate, fără a cenzura starea de fapt şi îndeplinirea condiţiilor privind afectarea ordinei, siguranţei sau sănătăţii publice.
Prin urmare, având în vedere considerentele sus-menţionate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 36/ C din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 615/2013. Civil. Recalculare pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 622/2013. Civil → |
|---|
