ICCJ. Decizia nr. 658/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 658/2013
Dosar nr. 5132/1/2012
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 844 din 15 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva pârâtului Oraşul Bragadiru, prin primar.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că Întreprinderea de Industrie a Cărnii Bucureşti a figurat în Registrul cadastral al posesorilor volumul l-C, formular 12 din anul 1980 al comunei Bragadiru, pagina 3, partida cadastrală nr. 2, precum şi în registrul de rol fiscal la nr. 5681, cu un teren în suprafaţă de 38.786,00 m.p.
În cauză, pentru a-şi proba dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, autoarea reclamantei SC G. SA nu a prezentat un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, obţinut în baza Hotărârii nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
În aceste condiţii, tribunalul a învederat faptul că în patrimoniul autoarei reclamantei, SC G. SA, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu a existat cu titlu valabil, astfel încât aceasta din urmă nu putea înstrăina în mod valabil pe calea procedurii lichidării, dreptul de proprietate asupra imobilul denumit „Ferma de creştere animale”, situat în comuna Bragadiru, judeţul Ilfov, compus din construcţie în suprafaţă de 7.536,04 m.p. şi teren în proprietate exclusivă în suprafaţă de 67.135,37 m.p.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat cuprinde la punctul II.2.2, printre altele, „Activul F.B.” situată în comuna Bragadiru, judeţul Ilfov, compus din teren în proprietate exclusivă în suprafaţă de 67.135,37 m.p. şi construcţie în proprietate exclusivă în suprafaţă de 7.536,04 m.p. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă faptul că la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare autentificat din 12 noiembrie 2003 de B.N.P.A. - M. şi M., autoarea reclamantei nu a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, la obiectivul F.B. de creştere a animalelor din comuna Bragadiru S.A.I., astfel încât nu s-a produs o translaţie legală în ce priveşte imobilul revendicat în cauză.
În aceste condiţii, în patrimoniul pârâtului Oraşul Bragadiru s-a consolidat în condiţiile legii dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv pârâtul are un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat de către reclamantă care derivă prin efectul legii, respectiv în condiţiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 514/ A din 14 septembrie 2010, a respins apelul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL.
Instanţa de apel a constatat că, în mod corect instanţa de fond a interpretat şi aplicat legea, reţinând că SC E.T. SRL a dobândit activul societăţii debitoare SC G. SA - societate în lichidare, respectiv toate drepturile patrimoniale şi de creanţă, F.B. compusă din teren de 67.135,37 m.p. şi construcţii, făcând parte din active. Autoarea reclamantei, SC G. SA nu a obţinut însă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991 şi nu s-a produs o translaţie legală. Lipsa unui certificat de atestare a dreptului de proprietate al autoarei reclamantei nu s-a născut în mod valabil, iar autoarea reclamantei SC G. SA nu putea să înstrăineze printr-un act translativ de proprietate un imobil care nu se afla în patrimoniul său.
Activul F.B. compus din teren în proprietate exclusivă de 67.135,37 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 7536,04 m.p. a fost transmis către SC E.T. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2003, iar ulterior, în baza contractului de dare în plată din 5 mai 2004, a fost transmis către reclamanta SC G.R.B.G. SRL.
S-a mai reţinut că, în cadrul acţiunii în revendicare cu care a fost învestită instanţa conform art. 480 C. civ., instanţa are obligaţia de a verifica titlurile părţilor, mergând până la primul autor şi a analiza valabilitatea şi legalitatea acestora. Reclamanta nu a probat conform art. 1169 C. civ., dreptul său de proprietate asupra F.B., deoarece societăţii SC G. SA nu i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 şi care, potrivit art. 5, este supus regimului de publicitate imobiliară. Numai după emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acest drept era opozabil erga omnes şi putea face obiectul înstrăinării.
Din probele administrate în cauză a rezultat că obiect real al litigiului poate fi considerat doar terenul, deoarece construcţiile care au existat pe acesta sunt distruse complet, cu excepţia clădirii administrative.
Prin decizia nr. 3964 din 31 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL, ca nefondat.
S-a reţinut că, primul motiv de recurs vizează incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., conform căruia hotărârea recurată se poate casa dacă s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
În cauză, instanţele de fond şi de apel nu au încălcat normele de competenţă materială, dat fiind obiectul acţiunii deduse judecăţii şi anume, acţiunea în revendicare a unui bun imobil, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor prezentate de părţi.
Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă, hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza formării convingerii instanţei, fiind respectate prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.. Faptul că instanţa de apel a reţinut că ferma era înregistrată în activele SC G. SA nu vine în contradicţie cu concluzia desprinsă din analiza probelor administrate şi anume, că SC G. SA nu era proprietar, deoarece în mod corect s-a apreciat că SC G. SA avea doar posesia F.B., astfel că, în lipsa titlului autoarei reclamantei, corect a fost respinsă acţiunea în revendicare. Drept urmare, aceste considerente nu sunt contradictorii.
Instanţa a reţinut că ultimul motiv de recurs vizează interpretarea eronată a anumitor dispoziţii C. civ., din Constituţie, din legile şi hotărârile de guvern privind societăţile comerciale şi art. 129 C. proc. civ., unele dintre ele neprezentând relevanţă pentru cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile art. 480 C. civ., apreciind că, urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi, numai după emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform art. 2 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 dreptul deţinut de SC G. SA era opozabil erga omnes şi putea face obiectul înstrăinării.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare SC G.R.B.G. SRL şi a solicitat anularea hotărârii atacate şi soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 514/ A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv al contestaţiei în anulare, s-a arătat că instanţa competentă material să soluţioneze cauza în fond era judecătoria, astfel încât hotărârile pronunţate sunt nule raportat la temeiul de drept menţionat.
Totodată, în cauză s-a întocmit un raport de evaluare, însă acest act procedural este nul de drept, având în vedere faptul că expertul tehnic judiciar A.I. nu avea calitatea de expert evaluator.
Contestatoarea a arătat că, deşi a invocat acest aspect în recurs, excepţia de ordine publică a fost lăsată nesoluţionată şi, pe cale de consecinţă şi motivul de recurs.
Potrivit art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată.
Întrucât aceste dispoziţii au caracter de ordine publică, nulitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar şi în recurs, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatoarea a arătat şi faptul că problema valorii imobilului a constituit motiv de recurs, invocându-se art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 129 C. proc. civ.
Astfel, recurenta-reclamantă a invocat prin motivele de recurs că instanţa ar fi trebuit să administreze toate probele pentru a lămuri cauza, inclusiv efectuarea unei expertize contabile, solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru o mai bună administrare a justiţiei şi administrarea probei cu expertiză.
Având în vedere aceste aspecte, contestatoarea a solicitat anularea deciziei atacate şi soluţionarea acestui motiv de recurs de ordine publică, lăsat nesoluţionat de către instanţa de recurs.
În susţinerea celui de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, s-a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că recurenta a invocat altă contradictorialitate decât cea reţinută de instanţă şi anume, contradictorialitatea dintre cele reţinute de instanţa de apel şi actele normative în vigoare ce constituie titlu de proprietate.
Instanţa de recurs a apreciat că, dintre actele normative indicate de recurenta-reclamantă ca izvor al dreptului său de proprietate unele dintre ele nu prezintă relevanţă pentru cauză.
Contestatoarea a arătat că prezintă maximă relevanţă în cauză toate normele de drept invocate în motivele de recurs, întrucât recurenta-reclamantă a probat faptul că proprietatea sa este izvorâtă din lege organică. Recurenta a invocat şi faptul că Oraşul Bragadiru îi recunoaşte proprietatea în acte neechivoce, cu referire la adresa nr. 18565 din 20 decembrie 2004 către SC G. SA
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată de contestatoare se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.”
Astfel, contestatoarea a invocat faptul că judecătoria era instanţa de fond competentă să judece pricina, iar instanţa de recurs greşit a reţinut că „instanţele de fond şi de apel nu au încălcat normele de competenţă materială, dat fiind obiectul acţiunii deduse judecăţii şi anume, acţiunea în revendicare a unui bun imobil, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor prezentate de părţi.”
Din analiza textului legal enunţat rezultă că pentru exercitarea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut două condiţii particulare de admisibilitate, respectiv, contestaţia să aibă ca obiect hotărâri irevocabile, iar motivele acesteia „să nu poată fi invocate pe calea apelului sau recursului.”
Aceasta înseamnă, pe de o parte, că ori de câte ori partea are acces la apel sau recurs, ea nu poate uza de exerciţiul contestaţiei în anulare, iar pe de altă parte, că dacă aspectele deduse judecăţii în cadrul motivelor de contestaţie în anulare puteau fi rezolvate în cadrul căilor de atac obişnuite, ele nu mai pot fi valorificate cu succes prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
Contestaţia în anulare nu poate fi întemeiată pe motive pe care partea a omis să le invoce în cadrul căii ordinare de atac, deoarece imposibilitatea de a le fi invocat în cadrul căii ordinare reprezintă o condiţie esenţială pentru admiterea contestaţiei în anulare de drept comun.
În speţă, criticile invocate de contestatoare sub acest aspect, au fost analizate ca motiv de recurs de către instanţa de recurs, astfel încât, faţă de cele ce preced, nu mai pot fi invocate ca motiv al contestaţiei în anulare.
Toate celelalte critici formulate prin contestaţia în anulare se referă la omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa pe unele aspecte invocate prin motivele de recurs şi se încadrează în prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respectiv hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Din analizarea cererii de recurs reiese că reclamanta SC G.R.B.G. SRL a formulat trei motive de recurs, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ.
Instanţa de recurs şi-a construit motivarea prin raportare la criticile invocate în susţinerea fiecărui motiv de recurs în parte şi a avut în vedere aspectele învederate de partea recurentă exact aşa cum au fost structurate în cadrul fiecărui motiv de recurs formulat.
Astfel, în considerentele deciziei pronunţate, instanţa de recurs a reţinut mai întâi, conţinutul criticilor formulate de recurentă în susţinerea fiecărui motiv de recurs şi apoi, a analizat punctual fiecare aspect în parte, răspunzând susţinerilor, după cum acestea au fost structurate de reclamanta SC G.R.B.G. SRL
Drept urmare, criticile formulate în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. sunt nefondate, aceste prevederi legale nefiind incidente în cauza de faţă, deoarece instanţa de recurs s-a pronunţat pe toate motivele de recurs, aşa încât nu se poate susţine că instanţa a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs.
Faţă de toate considerentele reţinute, contestaţia în anulare formulată de SC G.R.B.G. SRL va fi respinsă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC G.R.B.G. SRL împotriva deciziei nr. 3964 din data de 31 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 650/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 660/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
