ICCJ. Decizia nr. 693/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 693/2013
Dosar nr. 45479/3/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 45479/3/2011, astfel cum a fost precizată la data de 27 ianuarie 2012, reclamanţii E.F.L. şi E.C.L. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să-i oblige pe pârâţi să le predea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 513 m.p. situat în Bucureşti, str. Anastasie Simu, sector 1, iar în subsidiar, să le plătească despăgubiri constând în preţul de piaţă al imobilului.
În speţă, reclamanţii au susţinut că imobilul revendicat (construcţie şi teren) a aparţinut autorilor lor şi a fost preluat în virtutea unui act normativ abuziv, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr. 150 din 03 mai 1960, Decizia nr. 2664 din 14 mai 1960, fără plata unei despăgubiri.
Reclamanţii au mai arătat că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate făcută în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost respinsă cu motivarea că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.
Pârâtele s-au prevalat de inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile reglementării situaţiei reclamanţilor de către o lege specială (legile fondului funciar şi Legea nr. 10/2001) şi de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de inadmisibilitatea acordării unor despăgubiri în raport de dispoziţiile legii speciale şi de lipsa calităţii pasive în despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 427 din 02 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea precizată de reclamanţi, ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinu că imobilul revendicat a aparţinut autorilor reclamanţilor şi a fost preluat în virtutea unui act normativ abuziv, Decretului Consiliului de Stat nr. 150 din 03 mai 1960, Decizia nr. 2664 din 14 mai 1960 a fostului Sfat Popular al Capitalei, fără plata unei despăgubiri.
O astfel de preluare e abuzivă în înţelesul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, astfel că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.
Mai mult, până la apariţia Legii nr. 10/2001, imobilul s-ar fi putut încadra în dispoziţiile art. 36 alin. (5) (în prima numerotare, art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991.
în condiţiile în care reclamanţii afirmă, prin formularea acţiunii împotriva Primăria sectorului 1 Bucureşti, prin Primar şi a Consiliului sectorului 1 Bucureşti, că acestora le revine obligaţia de restituire şi în condiţiile în care, pe cale de consecinţă, acestea au calitatea de unitate deţinătoare în sensul art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001, rezultă că reclamanţii trebuia să utilizeze prevederea specială prevăzută de art. 21 şi urm. din actul normativ menţionat, procedură care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.
Soluţia se impune faţă de faptul că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 permite revendicarea unor astfel de bunuri doar în lipsa unei legi speciale care să reglementeze modalitatea de restituire (iar această lege specială există, cu privire la bunul în cauză) şi faţă de faptul că procedura specială o înlătură pe cea de drept comun.
Prin urmare, întrucât speţa nu vizează revendicarea bunului de la un terţ deţinător al bunului şi întrucât reclamanţii aveau la îndemână o lege specială iar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 permite revendicarea de drept comun doar în lipsa unei legi speciale, s-a constatat inadmisibilitatea acţiunii de drept comun.
Mai mult, în ipoteza încadrării bunului între cele ce făceau obiectul art. 36 alin. (5) (fost art. 35 alin. (5)) din Legea nr. 18/1991, procedură specială care a fost declanşată de reclamanţi, aceştia aveau la îndemână contestaţia împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii fondului funciar în condiţiile legii speciale, iar nu acţiunea în revendicarea de drept comun.
Din motive similare celor expuse mai sus, este inadmisibilă şi acţiunea în despăgubiri, acestea putând fi acordate doar în condiţiile legii speciale şi dacă au fost uzitate căile prevăzute de aceasta (în acest sens fiind Deciziile nr. 33/2008 şi nr. 27/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizii date în interesul legii).
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii, care au susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţia art. 480 C. civ. cu atât mai mult cu cât niciunul dintre pârâţi nu contestă dreptul lor de proprietate asupra terenului, împrejurare în care se putea realiza şi punerea în posesie a lor asupra suprafeţei de teren din litigiu.
Reclamanţii au susţinut că în condiţiile în care au uzat de legile speciale, respectiv, Legea nr. 18/1991, formulând cerere în vederea retrocedării terenului, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cereri care nu au fost soluţionate, sunt îndreptăţiţi să uzeze de prevederile art. 480 şi urm. Codul civil şi, în cazul în care nu li se poate restitui imobilul în litigiu revendicat potrivit dreptului comun, au dreptul la o dreaptă şi prealabilă despăgubire pentru ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natură.
Niciodată, din anul 1991, Primăria sectorului 1 nu a invocat lipsa posesiei referitoare la terenul din litigiu, iar instanţa, în virtutea rolului activ are posibilitatea să precizeze în posesia cui se află terenul în litigiu de vreme ce, atât primăria cât şi consiliul local susţin că imobilul nu se află în posesia lor, lucru pe care instanţa de fond nu l-a înfăptuit.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 18/1991, Comisia Judeţeană şi cea locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au în limitele competenţei lor, şi prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, calitate procesuală pasivă şi, când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv, primar.
Prin întâmpinarea formulată la 05 iunie 2012, pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti a susţinut, în esenţă, că imobilului din litigiu îi sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001; intimata a răspuns solicitărilor formulate în cadrul prevăzut de reglementările speciale în sensul că, pentru terenul aferent construcţiei demolate este imposibilă restituirea pe vechiul amplasament deoarece este afectat de calea de acces către Blocul D din B-dul Magheru, trotuarul adiacent aleii precum şi spaţiul verde. Criticile aduse prin apel sunt o reiterare a cererii formulate în faţa primei instanţe care, în mod corect, a statuat că dispoziţiile art. 480-481 C. civ. nu pot fi invocate în cazul acţiunilor având ca obiect terenurile preluate abuziv de către stat, dacă acestea sunt introduse după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie. In faţa instanţei de fond, intimata a susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi ca o consecinţă a încălcării de către reclamanţi a principiului procesual electa una via non datur recursus ad alteram. Reclamanţii au sarcina probaţiunii calităţii procesuale active şi pasive iar pârâţii nu sunt cei care i-au expropriat şi nici nu au posesia terenului revendicat.
Cu privire la obligarea intimatei la plata despăgubirilor pârâta a susţinut că şi această cerere este neîntemeiată prin raportare la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi la dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 243/ A din 11 iunie 2012, a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei nr. 427 din 2 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi la data de 27 mai 2011, a fost respinsă, în mod corect, ca inadmisibilă, prin raportare atât la dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cât şi la jurisprudenţa naţională şi comunitară în materie.
Fiind vorba despre un imobil preluat în patrimoniul statului în perioada de referinţă a legilor speciale de reparaţie, în mod corect, tribunalul a statuat că nu există posibilitatea pentru reclamanţi de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile Codului Civil, în detrimentul acestora deoarece ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi electa una via non datur recursus ad alteram.
Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul al justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Tocmai de aceea prima instanţă a arătat că dreptul efectiv de acces al reclamanţilor este pe deplin satisfăcut prin utilizarea căilor de atac prevăzute de procedurile speciale, în acelaşi cadru fiind realizate şi garanţiile dreptului apelanţilor la o dreaptă despăgubire pentru bunul preluat.
Numai persoanele care nu au putut să utilizeze procedura specială în termenele legale au deschise calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.
În cauză, reclamanţii nu se pot prevala nici de noţiunea de bun în sensul convenţiei deoarece aceasta se referă la bunurile actuale, anume la drepturile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă (Cauza Măria Atanasiu contra România).
Dreapta şi prealabila despăgubire la care apelanţii fac trimitere în motivarea apelului, prin prisma dispoziţiei art. 480-481 C. civ., este realizabilă, în contextul arătat mai sus pe calea procedurilor speciale de reparaţie.
Instanţa de apel a apreciat nefondată şi critica relativă la lipsa rolului activ din partea instanţei de fond, instanţă care, în temeiul dispoziţiilor art. 112, 129 alin. (6) şi alin. (1) C. proc. civ., a soluţionat acţiunea în limitele cadrului procesual stabilit de reclamanţi.
În plus, cererea reclamanţilor a fost rezolvată prin prisma excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţie care, în condiţiile dispoziţiei art. 137 C. proc. civ. a făcut inutilă cercetarea celorlalte excepţii astfel că, susţinerile reclamanţilor relative la o lipsă a calităţii de posesor a intimatei pârâte excede limitelor devoluţiunii realizate în faţa primei instanţe.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o greşită interpretare a legii, întrucât cererea lor a fost respinsă ca inadmisibilă cu motivarea că, fiind vorba despre un imobil preluat în patrimoniul statului în perioada de referinţă a legilor speciale, reclamanţii nu ar avea posibilitatea de a recurge la dreptul comun.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate ci - aşa cum şi-au precizat obiectul acţiunii - au cerut să se dispună punerea lor efectivă în posesie, dreptul lor de proprietate fiind recunoscut şi necontestat.
Având în vedere aceste argumente, recurenţii-reclamanţi au solicitat „admiterea recursului, aşa cum a fost motivat ” .
Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia Înalta Curte a rămas în pronunţare în şedinţa publică din 13 februarie 2013, se constată că excepţia nulităţii recursului este întemeiată în raport de următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, art. 306 alin. (3) C. proc. civ. statuând că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, recurenţii-reclamanţi, deşi au invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nu au formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în apel, la modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată şi la argumentele instanţei în fundamentarea acesteia.
Prin motivele de recurs recurenţii-reclamanţi au arătat doar care a fost obiectul acţiunii cu soluţionarea căreia au investit instanţa, astfel cum au precizat-o, susţinând că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o greşită interpretare a legii.
Cum recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici privind soluţia respingerii apelului pronunţată prin decizia recurată, care să facă posibilă încadrarea în acest textul de lege menţionat, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, în baza art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanţii E.F.L. şi E.C.L. împotriva Deciziei nr. 243/ A din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 692/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 695/2013. Civil → |
|---|
