ICCJ. Decizia nr. 892/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 892/2013
Dosar nr. 56028/3/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 230A din 24 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul S.B.I. împotriva Sentinţei civile nr. 2180 din 7 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţei de fond, prin primul capăt din cererea modificată formulată de reclamant, a fost reprezentată de solicitarea acestuia de obligare a Statului Român la despăgubiri, constând în valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
Cererea astfel formulată a fost întemeiată, în drept, pe art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeaşi Convenţie, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Reclamantul a precizat că la data de 28 octombrie 2010, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a emis Decizia nr. 8990, privind acordarea către acesta a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Reclamantul a precizat că împotriva acestui titlu de despăgubiri a urmat calea prevăzută de legea specială - Legea nr. 247/2005, formulând contestaţie împotriva modului în care au fost stabilite despăgubirile, adresată instanţei competente - instanţa de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la un proces echitabil, întemeiată pe omisiunea instanţei de fond de a pune în dezbaterea părţilor toate argumentele care au justificat adoptarea soluţiei în ceea ce priveşte inadmisibilitatea primului capăt de cerere formulat de reclamant, Curtea apreciază că este nefondată.
Astfel, Curtea reţine că la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2011, din oficiu, tribunalul a invocat excepţia inadmisibilităţii acestui petit, excepţie de ordine publică care, aşa cum rezultă neechivoc din cuprinsul încheierii din aceeaşi dată, a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor.
În plus, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că, însuşi apelantul precizează că această excepţie, la momentul la care a fost pusă în dezbaterea sa, a fost raportată de instanţa de fond la dispozitivul Deciziei instanţei supreme în recurs în interesul legii nr. 27/2011.
Faptul că, în justificarea soluţiei adoptate, instanţa de fond s-a raportat atât la legislaţia internă cât şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a analizat atât jurisprudenţa instanţei supreme cât şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi aceasta cu luarea în considerare atât prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a garanţiilor dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportându-se atât la accesul la justiţie, cât şi la imperativul coerenţei şi unificării practicii judiciare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne speciale, respectiv la executarea hotărârilor pronunţate în această materie, raportul dintre dreptul comun şi legislaţia specială în materia imobilelor preluate abuziv de stat, în timpul regimului comunist, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării acestor principii fundamentale ale procesului civil, câtă vreme, aspectele analizate în cadrul considerentelor care susţin această soluţie, nu fac altceva decât să răspundă în concret, susţinerilor reclamantului din acţiunea introductivă.
Mai mult, verificând concluziile scrise anexate la dosar de reclamant, prin apărător, Curtea observă că acesta şi-a putut exprima în mod detaliat apărările referitoare la excepţia invocată, atât din perspectiva legislaţiei interne cât şi a celei internaţionale, astfel că, şi prin raportare la această cerere, Curtea nu poate decât să concluzioneze că, la momentul invocării excepţiei inadmisibilităţii, reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, a fost în măsură să cunoască toate aspectele apreciate ca fiind relevante de primă instanţă, în analiza excepţiei şi să formuleze apărările apreciate ca fiind pertinente pentru acesta, inclusiv din perspectiva posibilităţii de a se putea sau nu valorifica în cauză decizia în interesul legii, anterior menţionată.
Este nefondată critica vizând nemotivarea hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a primului capăt de cerere formulat de reclamant. Astfel, Curtea a reţinut, în considerarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac. Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997).
Problema de drept dedusă judecăţii instanţei de fond prin primul petit al acţiunii reclamantului vizează analiza posibilităţii de a solicita despăgubiri în justiţie, pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială. Or, în cauză, tribunalul şi-a fundamentat soluţia dispusă, prezentând argumentele sale de fapt şi de drept, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei apelate, instanţa de fond a procedat la analiza excepţiei inadmisibilităţii acestui petit, constatând pe baza prevederilor legale speciale ale Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, a jurisprudenţei instanţei supreme şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului apreciate incidente în cauză, din perspectiva interpretării obligatorii dată de instanţa europeană prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că această excepţie este fondată.
Astfel, instanţa de fond şi-a expus concluziile în mod argumentat şi coerent, reliefând de ce a apreciat că este fondată excepţia de ordine publică, invocată din oficiu, analiza astfel efectuată nesuferind de niciuna dintre carenţele evidenţiate în criticile apelantului.
Cât priveşte critica vizând greşita aplicare în cauză a prevederilor înscrise în art. 3307 C. proc. civ., Curtea a reţinut că instanţa de fond a avut în vedere faptul că Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu fusese publicată în Monitorul Oficial la momentul soluţionării pricinii, tocmai acesta fiind considerentul pentru care argumentele care au justificat raportarea acestei instanţe la dispozitivul deciziei sus-menţionate nu au fost întemeiate pe această normă de drept procesual.
Astfel, valorificarea dispozitivului acestei decizii, a fost realizată de instanţa de fond, în considerarea necesităţii asigurării coerenţei practicii judiciare interne, în această materie, subliniată cu consecvenţă de instanţa de contencios european, în hotărârile prin care Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În plus, raţiunea legiferării în cadrul art. 3307 C. proc. civ., a momentului de la care aceste decizii devin obligatorii, ca fiind data publicării lor în Monitorul Oficial, trebuie raportată la posibilitatea concretă de a cunoaşte "interpretarea obligatorie a legii".
Or, în cauză, chiar reclamantul s-a dovedit în măsură să cunoască acest dispozitiv, anterior publicării lui în Monitorul Oficial, (acesta fiind redat, în tot, în cadrul concluziilor scrise), astfel că nici din această perspectivă, acesta nu justifică vreo vătămare care să îi fi fost produsă, eventual din imposibilitatea de a cunoaşte, prin mijloacele avute la îndemână, practica instanţei supreme în această materie şi deci a punerii sale în imposibilitatea de a-şi formula o apărare corespunzătoare.
În ceea ce priveşte criticile vizând greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii având ca obiect obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, Curtea a reţinut că prin Dispoziţia nr. 9191 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 840 mp, situat în Bucureşti, sector 1, persoanei îndreptăţite - S.B.I.
Astfel, prin această dispoziţie, s-a constatat că imobilul sus-menţionat, pentru care se solicită despăgubiri în cauza de faţă, face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind naţionalizat, că reclamantul are calitatea de moştenitor al foştilor proprietari deposedaţi abuziv şi, având în vedere faptul că nu există posibilitatea restituirii în natură a imobilului, s-a apreciat că se impune emiterea unei dispoziţii privind propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, despăgubiri al căror cuantum urmează a se stabili în cadrul procedurii speciale reglementate de Titlului VII al acestei legi.
Aşadar, este incontestabil că despăgubirile solicitate pe această cale de către reclamant, reprezintă valoarea de piaţă a unui imobil care intră în sfera de incidenţă a Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia menţionată stabilindu-se că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în condiţiile stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Problema de drept dedusă judecăţii o reprezintă admisibilitatea unei asemenea acţiuni, promovate în contradictoriu cu Statul Român, în cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist.
Curtea a constatat sub acest aspect că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.
Evaluarea despăgubirilor este realizată în procedura administrativă, Comisia Centrală fiind răspunzătoare de modalitatea în care sunt stabilite acestea.
Astfel, stabilirea de către Comisia Centrală a întinderii despăgubirilor, procedura concretă desfăşurată în faţa Comisiei, inclusiv aspectele ce vizează acoperirea în întregime a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă, stabilite prin decizie, sunt supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ.
Or, în cauză, chiar anterior înregistrării acţiunii civile de faţă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Comisia Centrală, a emis Dispoziţia nr. 8990 din 28 octombrie 2010, iar reclamantul a recunoscut că a urmat deja calea prevăzută de legea specială, contestând titlul de despăgubire, în faţa instanţei de contencios administrativ.
În consecinţă, în mod judicios instanţa de fond a procedat la analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, date fiind împrejurările de fapt reliefate.
Curtea a reţinut în acest sens, că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri şi modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun, de care reclamantul uzează în prezenta cauză, ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
O asemenea abordare nu încalcă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, şi nu generează neconcordanţe între Convenţie şi dreptul intern, cum susţine apelantul, întrucât jurisprudenţa instanţei europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În cauză sunt pe deplin respectate prevederile art. 330 C. proc. civ., interpretarea instanţei supreme din cadrul Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în sensul inadmisibilităţii acţiunilor de natura celei de faţă, fiind obligatorie şi impunându-se atât instanţei, cât şi tuturor subiectelor de drept.
În cadrul Deciziei nr. 27/2011, adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa supremă s-a raportat atât la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Păduraru împotriva României, reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei, respectiv că deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii dar şi la exigenţele deduse de instanţa de contencios european din interpretarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, contrar susţinerilor din apel, instanţa supremă a apreciat că, prin raportare la această jurisprudenţă, că incertitudinea provenind din practicile aplicate de autorităţi, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce-i revin şi că în această materie, nu se poate face abstracţie de faptul că statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, Legea nr. 247/2005.
Subiectul de drept împotriva căruia pot fi îndreptate pretenţiile reclamantului este cel expres prevăzut în această normă cu caracter special, Comisia Centrală (conform art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) astfel că, aprecierea instanţei de fond în sensul că o acţiune întemeiată pe dreptul comun, în contradictoriu cu Statul Român, este inadmisibilă, în condiţiile în care pe de o parte reclamantul are la dispoziţie o cale specială, iar pe de altă parte, acesta a şi utilizat, în paralel, de mecanismul pus la dispoziţia sa de legea specială.
Câtă vreme, prin legea specială, reclamantul are la dispoziţie un mecanism juridic prin intermediul căruia este îndreptăţit, pe de o parte să solicite instanţei de contencios administrativ cenzurarea atitudinii autorităţii învestite, conform Legii nr. 247/2005, cu emiterea titlului de despăgubire, iar pe de altă parte, a oricărui aspect legat de modul de stabilire a despăgubirilor, dreptul său de acces la instanţă nu poate fi contestat. Dimpotrivă, în acest mod este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete în fapt şi în drept, de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de acest articol.
Deciziile pronunţate în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente şi analizând soluţiile pronunţate de instanţe, asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Consecinţa acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este obligativitatea, pentru instanţe, a dezlegării problemelor de drept interpretate (iar nu "judecate" de către instanţa supremă, pentru că nu există o veritabilă judecată) de către instanţa supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze şi să determine sensul autentic şi originar al normei interpretate, fără să o modifice structural.
Tot astfel, reglementând că soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, textul se referă la situaţia cauzelor ce au fost deja soluţionate definitiv, care pot forma ele însele obiect al recursurilor în interesul legii, şi asupra cărora, în mod evident, dezlegarea problemelor de drept, realizată prin deciziile pronunţate în recursurile în interesul legii, nu mai poate avea consecinţe juridice, în sensul că nu mai poate fi repusă în discuţie o situaţie de fapt, consacrată juridic în mod irevocabil, fără a se aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
În acelaşi sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenţei inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acţiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, divergenţele profunde din jurisprudenţă, ce persistă în timp (...) sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
Or, ignorarea unei astfel de decizii nu ar putea determina decât inducerea unei noi practici neunitare şi inconsecvenţă în aplicarea şi interpretarea legii (chiar din perspectiva compatibilităţii legii interne speciale cu blocul de convenţionalitate), ceea ce contravine necesităţii previzibilităţii legii a cărei încălcare a fost sancţionată de Curtea Europeană.
Astfel, chiar dacă, la momentul pronunţării sentinţei civile apelate, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu fusese publicată în Monitorul Oficial, la momentul soluţionării căii de atac a apelului, aceasta a fost deja publicată şi prin urmare este obligatorie, în considerarea art. 3307 C. proc. civ.
Referitor la argumentele apelantului întemeiate pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanţă, astfel cum s-a stabilit recent în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
S-a mai statuat în hotărârea-pilot că autorităţile române ar putea stabili măsuri pentru eşalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăţilor datorate cu titlu de despăgubiri, şi că ţinând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii ţări, autorităţile române vor avea libera alegere a modalităţilor de compensare şi reparare a legislaţiei în domeniul proprietăţii.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor judiciare, respectarea regulilor adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, conform art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe.
În cauza Rotaru contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrat de Convenţie.
Potrivit acestei dispoziţii convenţionale, se impune o cale de atac în faţa unei autorităţi naţionale competente care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma dispoziţiilor Convenţiei.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a acţiunii reclamantului şi oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numeşte recurs efectiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul art. 13 din Convenţie. Or, atât jurisprudenţa Curţii Europene cât şi doctrina cu privire la natura acestui recurs intern, au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naţionale, pe motiv că este contrară sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale.
Prin urmare, art. 13 din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate care ar putea avea ca obiect încălcarea de către legea naţională a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele convenţiei.
În baza acestei dispoziţii convenţionale, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale, în speţă Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
De aceea, faţă de această dispoziţie convenţională, în dreptul intern a fost adoptată o soluţie de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau, în măsura în care restituirea nu este posibil a fi realizată în natură, acordarea de măsuri reparatorii, printre care şi măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor, respectiv Legea nr. 247/2005, legea cu caracter special ale cărei dispoziţii nu contravin dispoziţiilor convenţiei, întrucât aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene, aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale convenţiei, adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluţie care trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie, iar acest termen nu a fost epuizat la acest moment.
Prin norma specială în materie, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a reglementat că în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent în forma despăgubirilor se acordă potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului acestor despăgubiri se face potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din acest act normativ, cuantumul despăgubirilor putând face obiect de analiză al instanţelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de Comisia Centrală, iar parcurgerea acestei proceduri prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la instanţă, aspect reamintit şi în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115), astfel că, în aplicarea jurisprudenţei Curţii, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, instanţele de judecată sunt obligate să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru aplicarea de măsuri reparatorii.
Constatarea nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea de către Curtea Europeană nu poate constitui, la acest moment, un argument în susţinerea admisibilităţii acţiunii în despăgubiri, fundamentată pe dreptul comun. În plus, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedura în faţa Fondului este una execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Statuarea instanţei de fond în sensul că obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite, nu reprezintă decât o aplicare a interpretării obligatorii a instanţei supreme din cadrul Deciziei în interesul legii nr. 27/2011.
Chiar dacă în cauză s-a pronunţat deja o decizie administrativă prin care s-a constatat dreptul reclamantului la despăgubire, iar acest act administrativ nu a fost contestat, producând efecte juridice depline, astfel că partea se poate prevala de un "bun" în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilită în dreptul intern, respectiv art. VII din Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, la care se referă Curtea Europeană în hotărârea-pilot Maria Atanasiu vs. România, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare a deciziilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei. De aceea, existenţa mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat şi stabilirea instituţiilor abilitate cu soluţionarea acestora, chiar perfectibil, obligaţie ce cade în sarcina Statului Român, aşa cum s-a dispus prin decizia pilot, în dreptul intern, nu poate fi ignorată.
În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare a cererii având ca obiect pretenţii, constând în daune-interese materiale, reprezentând dobânda legală, aferentă despăgubirilor solicitate prin primul capăt de cerere, Curtea a constatat-o de asemenea nefondată, instanţa de fond raportându-se în mod judicios la caracterul accesoriu al acestei pretenţii, în raport de cererea de despăgubiri, care a format primul petit al acţiunii reclamantului.
Reclamantul a invocat în cadrul acţiunii introductive săvârşirea de către Statul Român a unui fapte ilicite constând în tergiversarea soluţionării, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, notificării formulate de autoarea reclamantului şi refuzul statului de a restitui imobilul revendicat într-un termen rezonabil, prin neadoptarea unui sistem eficient de acordare a despăgubirilor datorate foştilor proprietari.
Curtea, suplinind motivarea instanţei de fond, a reţinut sub acest aspect incidenţa prevederilor înscrise în art. 37 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Astfel, nu se poate face abstracţie de fundamentul pretenţiilor reclamantului, indicate în cererea introductivă, singurul act procedural relevant în stabilirea cadrului procesual, în cauza de faţă, pretenţiile acestuia fiind întemeiate pe conduita omisivă a autorităţilor învestite cu soluţionarea notificării de a proceda la soluţionarea acesteia şi a de a proceda la stabilirea despăgubirilor cuvenite în termen rezonabil.
Or, în aplicarea normei de drept anterior evocată, în niciun caz nu s-ar putea angaja o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în persoana pârâtului chemat în judecată, cu acest fundament, pretinsa faptă ilicită care reprezintă cauza acţiunii reclamantului, vizând acţiunile sau inacţiunile autorităţilor de stat învestite cu soluţionarea notificării respectiv a celor care, au responsabilităţi în etapa administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în ceea ce priveşte stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor respectiv a celor cu atribuţii în materie legislativă.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamantul a declarat recurs, prin care a formulat, în esenţă, următoarele critici:
În mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, singurul argument înfăţişat de prima instanţă fiind soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27/2011.
Se impunea respingerea excepţiei inadmisibilităţii pentru că, până la data pronunţării sentinţei şi chiar al exercitării apelului împotriva acesteia, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu fusese publicată în Monitorul Oficial.
Prima instanţă nu era ţinută de soluţia instanţei supreme care a fost lipsită de efecte juridice până la motivarea şi publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
Reclamantul a precizat, încă din preambulul motivelor cererii introductive, că îşi întemeiază acţiunea şi pe dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (1) din Constituţia României.
Acţiunea reclamantului în acordarea de despăgubiri băneşti, îndreptată direct împotriva statului, este admisibilă atât în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, cât şi în temeiul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a aprecia dacă procedura reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005 îi oferă reclamantului un acces concret şi efectiv la justiţie, instanţa de judecată analizează cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. În cadrul analizei existenţei practicilor incompatibile cu Convenţia, instanţa de contencios european statuează asupra disfuncţionalităţilor în legislaţia şi practica administrativă care au afectat şi continuă să afecteze persoanele îndreptăţite la restituire.
Procedura reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu oferă un acces concret şi efectiv la o instanţă care să analizeze pe fond pretenţiile reclamantului la despăgubire.
O acţiune întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului nu poate fi apreciată ca inadmisibilă. Prin introducerea acţiunii reclamantul nu a urmărit crearea unui alt mecanism pentru plata despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci sancţionarea statului pentru neîndeplinirea obligaţiei de a crea şi implementa un mecanism pentru repararea prejudiciului creat reclamantului prin încălcarea acestei obligaţii.
Pe fondul pretenţiilor formulate, reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, faţă de caracterul abuziv al preluării imobilului.
Dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut prin Dispoziţia primarului municipiului Bucureşti nr. 9191/2007, dispoziţie ce nu a fost revocată sau anulată. Reclamantul are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Consecinţa firească a acestui fapt este că nerestituirea imobilului timp de mai bine de 10 ani, în absenţa oricărei despăgubiri juste, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Se impune intervenţia instanţei în vederea restabilirii echilibrului de drept în cauză, faţă de ineficienţa mecanismului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005. În aprecierea eficienţei mecanismului de despăgubire reglementat de Legea nr. 247/2005, instanţa de judecată este ţinută de cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza pilot Maria Atanasiu împotriva României, răspunderea statului urmând a fi angajată în condiţiile art 999 C. civ.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat, şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În condiţiile art. 329 C. proc. civ., recursul în interesul legii este promovat pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.
Pronunţându-se asupra sesizării de recurs în interesul legii, instanţa supremă nu "legiferează", astfel încât să se considere că, prin decizia sa este creată o situaţie juridică nouă, de natură să afecteze poziţia părţilor în procesele în care s-au dat hotărârile examinate - aspect precizat, de altfel, în mod expres prin art. 3307 alin. (2) C. proc. civ. -, ci arată cum trebuia interpretată, de către instanţele care au pronunţat hotărârile judecătoreşti examinate, norma juridică supusă analizei. Aşadar, dacă un proces este în curs, nefiind dată încă o hotărâre irevocabilă, dezlegarea dată prin decizia de recurs în interesul legii poate conduce la darea unei alte soluţii decât cea pronunţată de către instanţe, la un moment dat, astfel încât decizia de recurs în interesul legii să afecteze "situaţia" părţilor din acele procese.
Împrejurarea că, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, semnifică faptul că, de la data publicării deciziei, toate instanţele trebuie să procedeze în sensul stabilit prin decizia de recurs în interesul legii. Faptul că, înainte chiar de publicarea acestei decizii, o instanţă pronunţă o soluţie conformă cu cea stabilită de către completul de unificare a practicii judecătoreşti, nu este de natură decât să-i accentueze legalitatea.
Prin urmare, ţinând cont de soluţia dată de completul de recurs în interesul legii prin Decizia nr. 27/2011, instanţele de fond au acţionat în condiţii de regularitate procedurală.
Şi pe fond soluţia pronunţată este corectă, faţă de cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 prin care s-a arătat că, acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Şi în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.B.I. împotriva Deciziei civile nr. 230A din 24 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 889/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 884/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
