ICCJ. Decizia nr. 893/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 893/2013
Dosar nr. 19/3/2011
Şedinţa publică din 21 februarie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti la data de 25 ianuarie 2010, reclamanta L.R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata diferenţei dintre preţul de piaţă al apartamentului nr. 1 situat în str. P.N., sect. 3, conform Legii nr. 1/2009 şi preţul actualizat cu indicele de inflaţie, stabilit prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În drept acţiunea a fost motivată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 13459 din 29 noiembrie 2010, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, la termenul de judecată din data de 08 iunie 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 599.181 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă al apartamentului şi preţul actualizat cu indicele de inflaţie, stabilit prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 144 din 25 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 599.181 RON reprezentând despăgubiri civile către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi M.M.B. şi T.W. şi a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 1041 din 13 februarie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în sensul că a admis acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul T.A.Ş., pe care l-a obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor apartamentul nr. 1 din Bucureşti, str. P.N.
Autorul reclamantei, T.A.Ş., a decedat, iar potrivit certificatului de moştenitor nr. 4 din 20 februarie 2009, reclamantei îi revine întreaga masă succesorală în calitate de unic moştenitor legal.
Prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 s-a reţinut că buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către cumpărător nu au relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, instanţa nefiind învestită cu o cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi.
În conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar potrivit alin. (2), valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.
Prin raportul de expertiză a fost evaluat apartamentul, conform standardelor internaţionale de evaluare, la suma de 656.263,69 RON şi a fost actualizată suma plătită autorului reclamantei cu titlu de preţ în temeiul Deciziei civile nr. 1297 din 02 octombrie 2006, rezultând o diferenţă de valoare de 599.180, 89 RON.
Prin urmare, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata diferenţei dintre suma ce reprezintă valoarea preţului de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale şi creanţa achitată în temeiul Deciziei civile nr. 1297 din 02 octombrie 2006, reprezentând preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului, reactualizat cu indicele de inflaţie.
Împotriva sentinţei civile nr. 144 din 25 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 219A din 25 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prima critică referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost apreciată ca nefondată, pentru următoarele motive:
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi nu pe dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Aceste prevederi speciale, derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză, nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile Codului civil care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.).
Cea de-a doua critică cu privire la modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată s-a considerat a fi nefondată, pentru următoarele considerente:
Textul articolului 501 din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de vânzare cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost "desfiinţate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii.
Aceasta este ipoteza şi în cauza dedusa judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare deţinut de intimata-reclamantă nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare.
În cauză, pentru ipoteza dedusă judecaţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006 s-a reţinut buna-credinţă a autorului intimatei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, reclamanta are dreptul să beneficieze de diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul actualizat, deja achitat, constând în suma de 599.180,89 RON.
În ceea ce priveşte cea de-a treia critică referitoare la valoarea de circulaţie stabilită prin raportul de expertiză administrat în cursul judecăţii, instanţa de apel a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Raportul de expertiză a fost depus la data de 25 octombrie 2010 de către expertul B.R. în faţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. După întocmirea acestuia, termenul de judecată a fost la data de 01 noiembrie 2010, când Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În primul rând, raportul de expertiză a fost depus cu mai mult de 5 zile înainte de termenul de judecată, astfel încât nu mai exista obligaţia legală a comunicării, ci doar îndatorirea părţii de a lua la cunoştinţă de acesta.
În al doilea rând, pe rolul Tribunalului Bucureşti au fost acordate mai multe termene de judecată, timp suficient pentru ca apelantul Ministerul Finanţelor Publice să ia cunoştinţă de conţinutul probei administrate şi să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză administrat deja în faţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
În al treilea rând, nici în faza procesuală a apelului nu s-a formulat, nici prin motivele de apel şi nici la cuvântul pe probe, obiecţiuni la modalitatea de efectuare a raportului de expertiză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următoarele din C. civ. nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
În mod nelegal instanţa de apel a menţinut în sarcina Ministerul Finanţelor Publice obligaţia de plată a diferenţei dintre preţul de piaţă şi preţul actualizat.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în prezenta cauză, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie, respectiv, contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Nelegală este hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte menţinerea concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului.
Astfel, în raport de evaluarea făcută de expert, nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare.
În ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamantei, în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar fi îndreptăţită să primească numai o despăgubire echitabilă, prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Recurentul face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi arată că, pentru situaţii ca cea existentă în cauză, instanţa europeană nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulaţie a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare, ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, str. P.N., sector 3, a fost dobândit de autorul reclamantei, Ţ.A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 1297 din 02 octombrie 2006, rămasă irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a stabilit că titlul autorului reclamantei este valabil, însă valabilitatea titlului său de proprietate asupra imobilului şi buna sa credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 nu împiedică admiterea acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietarii, instanţa apreciind, că titlul acestora din urmă este preferabil celui opus de autorul reclamantei.
Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006 s-a făcut în mod valabil nu mai poate fi cenzurată. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menţionat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Pe de altă parte, concluziile instanţei anterioare cu privire la respectarea, de către autorul reclamantei, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5760 din 10 decembrie 2006, unite cu împrejurarea că, deşi în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat, acesta a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligat a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a apartamentului, atrag incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Raţiunea pentru care legiuitorul a recunoscut dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, se regăseşte şi în ipoteza în care a aceştia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari.
De aceea, trebuie admis că şi cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul la restituirea preţului de piaţă al bunului în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de faţă.
Se susţine prin recursul declarat că, dat fiind principiul relativităţii efectelor actului juridic, împrejurarea că reclamanta a fost evinsă din dreptul de proprietate dobândit asupra imobilului, şi norma generală cuprinsă în art. 1337 - 1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat la plata preţului stabilit, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Critica nu este întemeiată.
Printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul de piaţă al bunului către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol şi a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului de piaţă al apartamentului.
Recurentul critică soluţia pronunţată de instanţa de apel şi pentru cuantumul sumei acordate reclamantei, atât prin raportare la conţinutul raportului de expertiză, cât şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind că, prin decizia recurată operează o îmbogăţire fără just temei a reclamantei.
Nici aceste critici nu sunt fondate.
Susţinerile cu privire la modul în care expertul trebuia să calculeze preţul apartamentului în litigiu, şi care reprezintă adevărate obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat, nu pot fi primite de instanţa de recurs.
În conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greşeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de conţinut.
În ceea ce priveşte argumentele întemeiate pe practica instanţei europene, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să acorde despăgubiri pentru prejudicii produse, iar reglementarea unor norme speciale în favoarea persoanelor cărora li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995 şi care, deşi au respectat dispoziţiile acestui act normativ, au pierdut ulterior, în justiţie dreptul de proprietate asupra bunurilor astfel dobândite, nu vine în conflict cu normele europene.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, inclusiv sub aspectul modalităţii de evaluare a prejudiciului produs.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 219A din 25 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2013. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 896/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
