ICCJ. Decizia nr. 918/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 918/2013
Dosar nr. 39180/3/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 39180/3/2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IlI-a Civilă la data de 20 octombrie 2008, reclamanta R.D.L. a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA, solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti str. Avram lancu, compus din construcţie cu suprafaţă de 132 mp şi teren curte de 91 mp şi corp B compus din construcţie în suprafaţă de 233 mp şi terenul aferent şi teren curte de 71 mp.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că solicită compararea titlului său – actul de vânzare cumpărare din 27 martie 1925 şi actul nr. 8890 din 23 martie 1935 - cu cel al pârâtei - actul de vânzare - cumpărare din 2 august 1995 şi să se dea preferinţă titlului său deoarece este mai caracterizat.
În fapt, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului menţionat în petitul acţiunii dobândit prin actul de vânzare - cumpărare din 27 martie 1925 şi actul dotai nr. 8890 din 23 martie 1935. A susţinut reclamanta că nu a pierdut dreptul său de proprietate întrucât acest imobil nu a fost naţionalizat, rechiziţionat, donat, expropriat sau vândut statului comunist, ci pur şi simplu acesta l-a preluat în mod abuziv, prin violenţă.
După anul 1989, imobilul a ajuns în administrarea Fondului Proprietăţii de Stat care l-a vândut Asociaţiei "F." programul acţiunilor salariaţilor, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 2 august 1995, potrivit Legii nr. 58/1991 şi Legii nr. 77/1994.
Reclamanta a arătat că, deşi pârâta i-a opus dobândirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 119/1948, preluarea de către stat, prin legea amintită, poziţia 362, nu s-a făcut de la ea, proprietarul imobilului, ci de la chiriaş, la data naţionalizării imobilul fiind închiriat.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 644-645 C. civ., art. 20 şi 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea depusă la data de 3 decembrie 2008, reclamanta a indicat că îşi completează acţiunea şi cu capătul de cerere privind constatarea că preluarea de către stat a imobilului, s-a făcut fără un titlu valabil.
Pârâta a formulat întâmpinare, învederând că reclamanta a mai revendicat anterior imobilul în litigiu, însă acţiunea sa a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti rămasă irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului. A invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind constatarea că naţionalizarea a fost cu titlu şi reclamanta nu este proprietarul imobilului litigios.
Prin încheierea de la 14 ianuarie 2009, tribunalul a respins excepţia autorităţii de lucru judecat reţinând că nu există identitate de cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta R.D.L., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, astfel cum a fost precizată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că, deşi reclamanta a formulat o cerere pe care a intitulat-o completatoare, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului prin Legea nr. 119/1948, aceasta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, iar nu cu o acţiune cu două capete de cerere: o acţiune în constatare şi o acţiune în revendicare.
Acesta este mecanismul revendicării care, ca acţiune petitorie şi în realizare, presupune în mod esenţial verificarea drepturilor de proprietate în concurs asupra aceluiaşi bun şi stabilirea titlului preferabil cu consecinţa recunoaşterii stăpânirii bunului pentru titularul dreptului preferat. însă verificarea titlurilor de proprietate nu se poate desprinde din mecanismul revendicării sub forma unui capăt de cerere distinct prin mijlocul juridic al acţiunii în constatare.
În acţiunea în revendicare, cel care se pretinde proprietar al imobilului, care nu se află în stăpânirea sa, poate contesta titlul invocat de pârât, deoarece scopul urmărit de reclamant este tocmai stabilirea faptului că pârâtul nu are un drept de proprietate asupra imobilului. Or, pentru realizarea acestui scop, trebuie să i se permită reclamantului să supună judecăţii în chiar acţiunea în revendicare chestiunea valabilităţii titlului invocat de pârât sau de autorul acestuia.
Considerentele de mai sus conduc la concluzia că excepţia lipsei calităţii procesuale active este neîntemeiată, astfel că instanţa a respins-o ca atare.
Cu privire la valabilitatea preluării de către stat, din înscrisurile de la dosar tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui I.M. care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1925 - filele 70-73. În anul 1935 imobilul a fost transmis în proprietatea reclamantei ca dotă - filele 138-140. Ulterior, reclamanta şi soţul său au închiriat imobilul Societăţii Anonime Române pentru Importul şi Fabricaţiunea de Produse Farmaceutice - SIF (filele 65 şi 81-83) începând cu anul 1938, durata închirierii fiind prelungită succesiv până la 27 aprilie 1948.
Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 -11106.1948 - imobilul era închiriat, iar destinaţia sa era de laborator farmaceutic - fila 67.
În baza Legii nr. 119/1948 imobilul în litigiu a fost preluat de stat.
Concluzia valabilităţii preluării imobilului de către stat potrivit Legii nr. 119/1948 se impune şi în cauza de faţă, deoarece valabilitatea preluării se analizează exclusiv prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare în anul preluării, respectiv 1948.
Constatând că titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost valabil, tribunalul a apreciat că modalitatea prin care se putea obţine restituirea imobilului în litigiu, era exclusiv procedura administrativă organizată de Legea nr. 10/2001, deoarece acest act normativ reglementează condiţiile în care poate fi restituit un imobil preluat cu titlu valabil de stat, cum este şi cel în litigiu, cu privire la care s-a reţinut că a fost preluat în mod valabil în temeiul Legii nr. 119/1948.
Imobilul în litigiu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 şi 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948. Aşadar, restituirea acestui imobil este supusă reglementării Legii nr. 10/2001.
Reclamanta R.D.L. nu a formulat în mod valabil notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, pentru imobilul din str. Avram Iancu corpurile A şi B şi terenul aferent împreună cu cel din curte, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 numita H.A., nu şi reclamanta.
În una din aceste notificări este menţionat şi numele reclamantei ca notificator, alături de cel al lui H.A., dar notificarea nu a fost semnată de reclamantă (ca de altfel nici de H.A.) ci, pentru ambele notificatoare, a semnat avocat C.F. Doar H.A. a ratificat printr-o declaraţie din data de 25 februarie 2008 notificarea semnată de avocat C.F., însă declaraţia respectivă nu poate avea ca efect ratificarea notificării semnate în numele reclamantei R.D.L.
Prin neformularea valabilă în termen a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul la despăgubiri, conform prevederilor acestei legi. Mai mult, aceasta a pierdut dreptul de a mai cere orice alte despăgubiri de la statul român. Dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd de altfel în mod expres că "nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent."
Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat apel reclamanta R.D.L.
Apelanta, având în vedere faptul că instanţa de judecată a apreciat că notificarea nr. 614 din 13 februarie 2002 depusă la Prefectura Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă conţine numele reclamantei R.D.L. nu poate produce nici un efect cu privire la acesta deoarece a fost semnată numai de avocatul C.F., a procedat la ratificarea notificării printr-o declaraţie notarială autentificată la 6 iulie 2010.
Prin decizia civilă nr. 519 A din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul formulat de reclamanta R.D.L. şi a desfiinţat sentinţa civilă apelată, reţinând următoarele:
Acţiunea formulată de reclamantă are ca obiect o acţiune în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str. Avram Iancu, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. - reclamanta urmărind recunoaşterea pe cale judecătorească a dreptului său de proprietate asupra imobilului anterior menţionat, prin formularea unei acţiuni reale, de drept comun.
În raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor de comparaţie a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluţionată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Concluzia finală a primei instanţe a fost, în esenţă, aceea că în lipsa formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul la despăgubiri, conform prevederilor acestei legi; în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Curtea are însă în vedere faptul că în apel, alăturat completării la motivele de apel, formulate în cauză, apelanta reclamantă a ataşat declaraţia autentificată sub nr. 785/2010, prin care alături de H.A. a precizat că notificarea formulată de avocatul C.F., primită şi înregistrata la data de 12 februarie 2001, la executorul Judecătoresc S.D., a fost depusă în numele şi pe seama acesteia, având mandatul şi acordul său pentru formularea şi semnarea notificării, fiind împuternicit în acest sens.
În raport de acest act nou depus la dosar, se impune a se reţine că situaţia premisă avută în vedere de către prima instanţă în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei ca reclamanta să nu fi eludat prevederile legii speciale de reparaţie, care a determinat soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, nu mai subzistă.
Prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat.
Cu toate acestea, înalta Curte a sesizat şi faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.
Deşi în cauză, în primă instanţă, cererea formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată şi deci, aparent, prin raportare la acest aspect, prima instanţa a procedat la o soluţionare a fondului cauzei, câtă vreme singurul aspect care a făcut obiectul analizei instanţei de fond a fost acela al verificării respectării procedurii impuse de Legea nr. 10/2001 de către reclamantă, în sensul stabilirii dacă reclamanta a formulat şi depus notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu analiza unui fine de neprimire al acţiunii, din perspectiva aplicării principiului „specialia generalibus derogant", Curtea apreciază că sunt incidente prevederile înscrise în art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că noţiunea de "cercetare a fondului" corespunde noţiunii de cercetare a acţiunii, în întregul ei or, prima instanţă, deşi aparent s-a pronunţat asupra admisibilităţii, legalităţii şi temeiniciei acţiunii, nu a analizat nici una dintre cerinţele impuse de natura acţiunii cu care a fost investită, nu a procedat la o examinare concretă şi obiectivă a cererii formulate de reclamantă, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal învestită. În acest sens, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].(.). Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.
În consecinţă, s-a dispus desfiinţarea sentinţei civile apelate, urmând ca în rejudecare, prima instanţa să procedeze la o analiză pe fond a acţiunii formulate de reclamantă, în baza criteriilor de comparaţie, la care face trimitere Decizia nr. 33/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, urmând a se stabili cu prioritate dacă aceasta este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, întrucât aceeaşi sentinţa nu poate fi desfiinţată în parte şi schimbată în cealaltă parte, pentru a se asigura o judecată unitară, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, prima instanţă urmează a se preocupa şi de corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv pasiv, prin raportare la situaţia reală a imobilului în cauză şi la persoanele care invocă asupra acestuia un drept de proprietate, cunoscut fiind faptul că acţiunea în revendicare poate fi îndreptată împotriva celui care stăpâneşte bunul revendicat.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC F. SA, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, potrivit art. 68 şi art. 69 C. proc. civ., indiferent dacă mandatul este dat unui mandatar avocat sau unui mandatar neavocat, acesta trebuie concretizat într-o procură care constă într-un înscris cu semnătura legalizată iar, în cazul unui avocat, într-o semnătură certificată potrivit Legii nr. 51/1995.
Nu există niciun fel de dovadă, respectiv procura dată unui neavocat sau dată unui avocat, potrivit Legii nr. 51/1995, aşa încât art. 1546 C. civ. nu are aplicare în speţă.
De altfel, însăşi art. 1546 C. civ. arată că mandantul este îndatorat a îndeplinii obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date, ceea ce înseamnă că mandatul nu se presupune, ci trebuie dovedit prin contract.
Mai reţine instanţa de apel că potrivit art. 1546 alin. (2) C. civ. ratificarea (respectiv declaraţia nr. 785/20101) valorează mandat şi produce efecte retroactiv de la data încheierii actului.
Însă art. 1546 alin. (2) C. civ. reglementează numai ratificarea expresă sau tacită a actelor săvârşite de mandatar peste limitele puterilor şi nicidecum actele săvârşite fără mandate.
Declaraţia autentificată sub nr. 685/2010 prin care reclamanta afirmă numai că ar fi dat mandat avocatului C.F. nu are niciun fel de relevanţă juridică, întrucât nu s-a depus niciun mandat şi niciun contract de asistenţă juridică încheiat cu avocatul C.F. care să-i dea acestuia calitatea de mandatar în formularea notificării.
Instanţa de fond, în afară de susţinerea că R.D. nu a formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, a mai reţinut că, printr-o acţiune anterioară soluţionată prin sentinţa nr. 9169/2001 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, situaţie în care nu se mai poate discuta legalitatea preluării şi, ca o consecinţă, nici restituirea în natură, fiind arhicunoscută jurisprudenţa Curţii Europene în sensul că restituirea în natură este posibilă numai în condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Considerăm deci că hotărârea instanţei de apel a fost amplu motivată şi în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (respectiv hotărârea Străin, Flaimblat, KATZ).
Nelegalitatea hotărârii instanţei de apel rezultă şi din faptul că a desfiinţat în parte sentinţa pentru corecta stabilire a cadrului procesual, prin raportare la situaţia reală a imobilului şi la persoanele care invocă asupra acestuia un drept de proprietate, respectiv pentru ca reclamanta să îşi poată modifica acţiunea, cu nerespectarea principului „nemo propria tulpitudinem allegans".
Este nereală susţinerea instanţei de apel că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat pe fondul cauzei, ci numai cu privire la notificare, întrucât tribunalul s-a pronunţat atât cu privire la inexistenţa notificării cât şi pe fond, respectiv cu privire la faptul că, fiind vorba de o preluare cu titlu valabil de către stat, imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
În completarea motivelor de recurs, recurenta a invocat şi două motive intitulate motive de ordine publică, prin care a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesual active şi încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., text cu caracter imperativ.
Recurenta şi-a motivat cele două motive de ordine publică în raport de faptul că, prin respingerea primei acţiuni în revendicare, s-a stins dreptul litigios asupra căruia s-a realizat contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât reclamanta nu mai deţinea acest drept în patrimoniul său, atât pentru că l-a înstrăinat, cât şi pentru că acţiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil în contradictoriu cu cumpărătoarea de drepturi litigioase, H.A. Prin urmare, al doilea act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, cel din 1 noiembrie 2002, prin care a fost revocat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu îşi mai poate produce nici un efect, astfel încât reclamanta nu mai poate invoca nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, instanţa de apel a motivat în mod contradictoriu decizia pronunţată ceea ce încalcă dispoziţiile imperative ale art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea absolută hotărârea astfel pronunţată.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active, înalta Curte constată că aceasta constituie un motiv de ordine publică, însă nu este fondată, întrucât reclamanta invocă un drept de proprietate propriu, cel care a stat la baza înstrăinării în cadrul primului proces în revendicare finalizat prin decizia civilă nr. 2351/2002 al Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IlI-a civilă care a respins în mod irevocabil acţiunea în revendicare formulată între aceleaşi părţi.
Reclamanta doreşte să valorifice acelaşi drept în prezenta cauză, însă în baza unui nou temei juridic, cel al Legii nr. 10/2001, ulterioară soluţionării irevocabile a primului proces.
Existenţa unei cauze diferite a prezentului proces, respectiv apariţia unui nou temei juridic pentru valorificarea aceluiaşi drept, Legea nr. 10/2001, a fost motivul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac: apel, prin decizia civilă nr. 608/2002 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IlI-a civilă şi recurs, prin decizia civilă nr. 2351/2002 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IlI-a civilă.
Faptul că Legea nr. 10/2001 a permis reclamantei să reia procedurile pentru valorificarea pretinsului său drept de proprietate, în temeiul art. 46 alin. (3) care prevede că „In cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti", dovedeşte interesul său în revocarea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase iniţial.
Întrucât dreptul de proprietate pretins a devenit din nou litigios, ca urmare a posibilităţii acordate de legiuitor foştilor proprietari de a-şi valorifica dreptul în temeiul unei noi legi, se naşte interesul reclamantei de a urma noua procedură legală, în cadrul căreia va aprecia dacă mai doreşte sau nu să înstrăineze dreptul litigios.
În acest context, ţinând cont de condiţiile restrictive impuse de Legea nr. 10/2001 asupra noţiunii de persoană îndreptăţită, reclamanta a înţeles să desfiinţeze actul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2941/1998 la BNP Z.R., iar acest efect s-a putut produce în raport de caracterul litigios al dreptului la momentul acestui act de voinţă.
Notificarea nr. 614 din 13 februarie 2002, întemeiată pe prevederile noii legi, Legea nr. 10/2001, a fost formulată atât de fosta proprietară, cât şi de cumpărătoarea de drepturi litigioase din primul proces de revendicare, fiind semnată de către avocat în baza unui mandat tacit.
Potrivit art. 1533 C. civ.:"Mandatul poate fi expres sau tacit. Şi primirea mandatului poate să fie tacită şi să rezulte din executarea lui din partea mandatarului".
Prin urmare, nu sunt fondate susţinerile recurentului conform cărora pentru ratificarea mandatului era obligatorie existenţa unui mandat acordat în temeiul art. 68 şi 69 C. proc. civ., care cer ca procura să îmbrace forma unui înscris sub semnătură legalizată, iar când procura este dată unui avocat, semnătura să fie certificată potrivit legii avocaţilor.
Pe de altă parte, susţinerea recurentului că art. 1546 alin. (2) C. civ. reglementează numai ratificarea expresă sau tacită a actelor săvârşite de mandatar peste limitele puterilor şi nicidecum actele săvârşite fără mandate, face o distincţie pe care textul nu o realizează, prin aceea că nu se referă în nici un fel la forma pe care trebuie să o îmbrace mandatul, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distiquit, nec nos distinquere debemus).
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 1546 alin. (2) C. civ. privind ratificarea mandatului dat avocatului C.F., context în care notificarea nr. 614/2002, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamantă şi de către H. A., dar semnată numai de avocatul C.F., a fost considerată ca valabilă şi a determinat casarea sentinţei apelate pentru rejudecarea cauzei pe fond, întrucât prima instanţă a reţinut greşit că nu există notificare, în lipsa semnării notificării de către o persoană împuternicită în condiţiile legii.
Mai mult, întrucât reclamanta a decedat pe parcursul procesului, în prezentul recurs, iar unica moştenitoare a acesteia, în temeiul moştenirii testamentare, este chiar H.A., în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase a fost desfiinţat, calitate procesual activă în cauză are H.A., însă nu în calitate de cumpărătoare de dreptului litigioase, ci în calitate de unică moştenitoare a fostei proprietare, R.D., potrivit certificatului de calitate de moştenitor.
Criticile privind încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ca urmare a existenţei unei motivări contradictorii, nu constituie motiv de ordine publică întrucât motivarea contradictorie se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cu care „modificarea (.) unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate (.) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Ca atare, această critică constituie un motiv de recurs care nu a fost invocat în termenul legal, astfel încât nu va putea fi analizat, în temeiul art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs", cât şi al art. 306 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia depăşirea acestui termen atrage sancţiunea nulităţii.
Criticile recurentei care susţin existenţa unei pronunţări de către instanţa de apel asupra fondului cauzei sunt nefondate, câtă vreme instanţa de apel a precizat în mod expres că „prima instanţă, deşi aparent s-a pronunţat asupra admisibilităţii, legalităţii şi temeiniciei acţiunii, nu a analizat nici una dintre cerinţele impuse de natura acţiunii cu care a fost investită, nu a procedat la o examinare concretă şi obiectivă a cererii formulate de reclamantă, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal învestită".
Un argument în plus este faptul că instanţa de apel a dat chiar îndrumări ca, în rejudecare, instanţa să verifice calitatea procesuală pasivă în cauză, aspect pe care l-ar fi putut invoca din oficiu direct în recurs, dacă se considera legal învestită cu verificarea unor aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte o decizie care să fi dezlegat aspectele de fond ale cauzei.
În ceea ce priveşte această îndrumare, înalta Curte apreciază că are prioritate de analiză în rejudecare, în raport cu celelalte îndrumări date de către instanţa de apel, datorită caracterului său peremptoriu.
Pentru aceste argumente, înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca şi motivul de ordine publică referitor la lipsa calităţii procesuale active nu sunt incidente în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei nr. 519A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 925/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 917/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
