ICCJ. Decizia nr. 1006/2014. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1006/2014
Dosar nr. 16310/3/2012
Şedinţa publică de la 13 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 16310/3/2012, reclamanta G.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B.I., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii (rezoluţie parţială) pronunţate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la data de 12 aprilie 2010, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 233, definitivă şi executorie, privind stabilirea paternităţii minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în Viena, Austria, faţă de pârâtul B.I.
Reclamanta a solicitat totodată recunoaşterea pe teritoriul României a dispoziţiei tranzitorii pronunţate de Tribunalul Districtual al Oraşului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă şi irevocabilă şi a hotărârii pronunţate de Tribunalul Districtual Intern al Oraşului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă şi executorie, privind atribuirea custodiei minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în Viena, Austria, către mama sa, G.A. şi obligarea pârâtului B.I. în calitate de tată la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului B.G. precum şi încuviinţarea executării pe teritoriul României a acestor hotărâri privind pensia de întreţinere stabilită în favoarea minorului.
Prin sentinţa civilă nr. 2350 din 20 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta G.A. în contradictoriu cu pârâtul B.I. şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor juridice depline ale hotărârii (rezoluţie parţială) pronunţate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la data de 17 august 2009, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 188, definitivă şi irevocabilă şi ale hotărârii pronunţate de Tribunalul Districtual Josefstadt din Viena, Republica Austria, la data de 12 aprilie 2010, în cauza nr. 27 C 16/05 t - 233, definitivă şi executorie, privind stabilirea paternităţii minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002 în Viena, Austria, faţă de pârâtul B.I. De asemenea, s-a dispus recunoaşterea pe teritoriul României efectele juridice depline ale dispoziţiei tranzitorii pronunţate de Tribunalul Districtual al Oraşului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă şi irevocabilă şi ale hotărârii pronunţate de Tribunalul Districtual Intern al Oraşului Viena, Republica Austria la data de 27 mai 2011 în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă şi executorie privind atribuirea custodiei minorului B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în Viena, Austria către mama sa, G.A. şi obligarea pârâtului B.I., în calitate de tată, la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului B.G., încuviinţând totodată executarea pe teritoriul României a dispoziţiei tranzitorii pronunţate de Tribunalul Districtual al Oraşului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11 şi a hotărârii pronunţate de Tribunalul Districtual Intern al Oraşului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/1 Os - 34, pentru creanţa de întreţinere în favoarea creditorului minor B.G., născut la data de 17 decembrie 2002, în cuantum de 70.326 euro pentru perioada 17 decembrie 2002 - 31 martie 2012 şi în cuantum de 725 euro lunar plus 4% dobânzi de întârziere calculate de la data scadenţei, de la data de 1 aprilie 2012 până când minorul se va putea întreţine singur, împotriva debitorului B.I., cu menţiunea că plata acestor sume se va face de către debitor reprezentantului legal al creditorului minor, G.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Având în vedere că cererile având ca obiect stabilirea filiaţiei sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) lit. a) din Regulament, cererea de recunoaştere a celor două hotărâri străine privind stabilirea paternităţii minorului faţă de pârât, este supusă dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cu modificările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 165 şi art. 166 din Legea nr. 105/1002 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, hotărârile străine care se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sunt recunoscute de drept în România, hotărârile referitoare la alte procese fiind supuse recunoaşterii în condiţiile art. 167 din aceeaşi lege.
Hotărârile străine a căror recunoaştere se solicită sunt acte de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti din Austria, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele art. 167 şi art. 168 din Legea nr. 105/1992, întrucât hotărârile de stabilire a paternităţii minorului născut în Austria sunt definitive potrivit legii austriece, instanţele care le-au pronunţat au avut, potrivit legii austriece, competenţa să judece procesul; există reciprocitate între România şi Austria privind recunoaşterea hotărârilor, cele două state fiind membre ale Uniunii Europene, nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul juridic dedus judecăţii; nu este încălcată ordinea publică de drept internaţional privat român; nu este încălcată competenţa exclusivă a instanţelor române prevăzută de art. 151 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare; procesul nu a fost soluţionat pe fond între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă a instanţelor române şi nici nu se află în curs de judecare în fata acestora la data sesizării instanţei străine.
Tribunalul a reţinut că în cauză nu există niciun motiv de refuz al recunoaşterii celor două hotărâri străine de stabilire a paternităţii minorului, astfel încât a recunoscut aceste hotărâri pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată de Tribunalul Districtual Intern al Oraşului Viena, Republica Austria, la data de 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă şi executorie, prin care s-a dispus atribuirea dreptului de a exercita exclusiv autoritatea părintească asupra minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002 în Viena, Austria către mama sa, G.A., pentru recunoaşterea sa sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Regulament.
Potrivit art. 21 alin. (1) şi alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură, orice parte interesată putând cere însă pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii hotărârii.
S-a reţinut că în speţă nu există niciunul din motivele de refuz al recunoaşterii hotărârii decurgând din art. 23 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, iar dispoziţiile art. 24 din acelaşi Regulament interzic controlul competenţei instanţei judecătoreşti din statul membru de origine.
Tribunalul a constatat că pârâtul a fost legal citat în procedura exequatorului, fiind reprezentat de avocat, iar obiecţiile sunt vădit nefondate.
În ceea ce priveşte dispoziţia tranzitorie pronunţată de Tribunalul Districtual al Oraşului Viena, Republica Austria, la 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 11, definitivă şi irevocabilă şi dispoziţiile din hotărârea pronunţată de Tribunalul Districtual Intern al Oraşului Viena, Republica Austria la 27 mai 2011, în cauza nr. 90 Pu 75/10 s - 34, definitivă şi executorie privind obligarea pârâtului B.I., în calitate de tată, la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului B.G., născut la 17 decembrie 2002, în Viena, Austria, pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executării lor în România sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere, cererile privind obligaţia de întreţinere fiind excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit art. 1 alin. (3) lit. e) din acest din urmă regulament.
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului se aplică de la data de 18 iunie 2011, dată de la care Comunitatea Europeană aplică în mod provizoriu şi Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere.
Potrivit art. 23 alin. (1) şi alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, o hotărâre pronunţată într-un stat membru care nu are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, aşa cum era Austria la data pronunţării celor două hotărâri supuse procedurii exequaturului, este recunoscută în alte state membre fără a fi necesar să se recurgă la o procedură specială, în caz de contestaţie orice parte interesată putând cere însă pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere.
În speţă nu există niciunul din motivele de refuz al recunoaşterii hotărârilor de stabilire a pensiei de întreţinere, decurgând din art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, deoarece recunoaşterea hotărârilor nu contravine ordinii publice din România, criteriul ordinii publice neputând fi aplicat normelor în materie de competenţă.
Constatând că în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 28 şi ale art. 30 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului, debitorul pârât neputând, în această etapă a procedurii, formula apărări împotriva încuviinţării executării, tribunalul va încuviinţa executarea pe teritoriul României a celor două hotărâri străine, pentru creanţa de întreţinere în favoarea creditorului minor B.G., născut la 17 decembrie 2002, în cuantum de 70.326 euro pentru perioada 17 decembrie 2002-31 martie 2012 şi în cuantum de 725 euro lunar plus 4% dobânzi de întârziere calculate de la data scadenţei, de la data de 1 aprilie 2012 până când minorul se va putea întreţine singur, împotriva debitorului B.I.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel pârâtul B.I. criticând hotărârea apelată ca fiind netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte recunoaşterea hotărârii străine de stabilire a paternităţi şi consecutiv, a custodiei minorului.
Prin decizia civilă nr. 126 A/25 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat şi a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Apelantul a expus în detaliu critici doar cu privire la recunoaşterea hotărârii referitoare la stabilirea paternităţii. Apelantul pârât susţine că există un impediment la recunoaşterea acestei hotărâri ce constă în faptul că există un proces desfăşurat între aceleaşi părţi soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de către instanţele române.
Curtea a apreciat că litigiul care a făcut obiectul Dosarului civil nr. 23821/299/2006 nu poate constituie un impediment pentru recunoaşterea hotărârii de stabilire a paternităţii minorului, în sensul prevederilor art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, deoarece, verificând traseul procesului, se constată că, în faza rejudecării, reclamanta şi-a modificat acţiunea, restrângând-o doar la două capete de cerere referitoare la schimbarea numelui minorului şi acordul pârâtului pentru libera circulaţie a minorului, capete de cerere care nu format obiect de judecată pentru instanţele austriece.
Nu este suficient să fi fost sesizată o instanţă română cu una dintre pretenţiile care fac obiectul hotărârii străine, ci este necesar, pentru a fi incidente prevederile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 este necesar să se fi pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă asupra chestiunii respective sau cel puţin să fie pendinte un proces, având acest obiect.
Pârâtul a mai invocat faptul că instanţa din Austria a avut în vedere declaraţia credibilă a mamei, fapt care, în opinia apelantului este de natură să contravină ordinii publice din România, potrivit căreia simpla mărturisire este asimilată unei probe numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Din examinarea considerentelor hotărârii austriece, rezultă fără îndoială, că situaţia de fapt a fost reţinută de instanţă în urma analizării coroborative a tuturor probelor administrate în cauză şi nu exclusiv pe baza declaraţiei date de reclamantă.
Faptul că instanţa austriacă a calificat-o ca fiind credibilă nu este de natură să îndreptăţească concluzia că împrejurările de fapt ale cauzei au fost stabilite exclusiv pe baza respectivei declaraţii, în condiţiile în care instanţa arată că aspecte de fapt au fost elucidate prin interpretarea coroborată a întregului material probator avut la dispoziţie în dosar.
Problema forţei probante a mărturisirii s-a pus în ipoteza în care aceasta era defavorabilă celui care o dădea, astfel că se punea problema dacă se poate pronunţa o soluţie, evident, nefavorabilă părţii respective, exclusiv pe baza acesteia. în procesul aflat pe rolul instanţei austriece, declaraţia reclamantei era favorabilă acesteia, iar soluţia a fost pronunţată de instanţa străină, pe baza situaţiei de fapt stabilită prin examinarea coroborativă a tuturor probelor administrate.
În ceea ce priveşte recunoaşterea hotărârii de acordare a custodiei exclusive a minorului către reclamantă, deşi apelantul nu a formulat critici concrete, Curtea a reţinut că prima instanţă s-a raportat la Regulamentul CE nr. 2201/2003, ale cărui dispoziţii Ie-a interpretat şi aplicat corect.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.I. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992: „Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri: hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate; hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român sau procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se afla în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine”.
Procesul având drept obiect stabilirea paternităţii minorului a fost soluţionat, nedefinitiv, de către instanţele romane, în acest sens pe rolul Tribunalului Bucureşti fiind înregistrată în prezent cauza nr. 23821/299/2006.
Restrângerea cererii de chemare în judecată în faţa instanţei române nu prezintă relevanţă atâta vreme cât instanţa naţională a fost investită inclusiv cu un capăt de cerere identic cu cel soluţionat în
Austria, renunţarea la judecata sa intrând în puterea lucrului judecat şi nemaiputând face obiectul unei alte judecăţi.
Textul legal în discuţie nu face nicio discuţie cu privire la modalitatea de soluţionare a litigiului în faţa instanţei naţionale.
Cererea de recunoaştere a hotărârii străine devine inadmisibilă, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992 de vreme ce reclamantul a optat pentru soluţionarea cererilor sale în fata instanţelor române.
Procedura exequaturului este o procedură specială care conferă reclamantului posibilitatea, în condiţiile expres prevăzute de lege, să obţină ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legitime, consacrate într-o hotărâre străină, pe teritoriul naţional, cu condiţia esenţială să nu se mai fi adresat instanţelor competente din România, tocmai pentru a fi evitate hotărâri judecătoreşti contradictorii.
O condiţie esenţială pentru ca hotărârea străină să poată fi recunoscută pe teritoriul României este aceea ca hotărârea străină să nu contravină normelor de drept privat român. La stabilirea paternităţii, instanţa austriacă a avut în vedere considerente care vizează „declaraţia credibilă” a mamei minorului, împrejurare care contravine normelor de drept romanesc în condiţiile în care, potrivit legislaţiei naţionale, simpla mărturisire a uneia dintre părţile procesului nu este asimilată unei veritabile probe în condiţiile în care nu se coroborează şi cu alte mijloace de probă administrate în faţa instanţei.
Aşadar, există un real impediment la recunoaşterea hotărârii străine pe teritoriul României, în condiţiile în care normele interne de drept dintre cele două state se află într-o flagrantă contradicţie, fiind ireconciliabile.
În cauză, G.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992.
În privinţa Dosarului nr. 23821/299/2006* înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte reţine că acele capete de cerere care au ca obiect stabilirea paternităţii, atribuirea custodiei minorului şi pensia de întreţinere nu au fost soluţionate de instanţa română. Aceasta deoarece sentinţa prin care au fost soluţionate respectivele cereri a fost desfiinţată în recurs şi s-a stabilit cu putere de lucru judecat că aceste cereri au fost soluţionate irevocabil de către instanţele din Austria, instanţe competente a soluţiona cauza în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
Mai mult decât atât, în rejudecare, intimata-reclamantă a renunţat la judecarea capetelor de cerere ce vizează stabilirea paternităţii, pensia de întreţinere şi stabilirea autorităţii părinteşti.
Din acest punct de vedere, instanţele române nu au pronunţat nicio hotărâre, nici măcar nedefinitivă, în speţă nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.
Prin renunţarea la judecata sus-menţionatelor capete de cerere de către reclamanta-intimată rezultă că nu mai există pe rolul instanţelor române respectivele cereri.
Aşa fiind, critica recurentului în ceea ce priveşte condiţia esenţială de a nu se mai fi adresat instanţelor competente din Româna, tocmai pentru a fi evitate hotărâri judecătoreşti contradictorii nu poate fi primită, atâta timp cât instanţele române nu au soluţionat şi nici nu sunt investite de a soluţiona vreo cerere având ca obiect stabilirea paternităţii, pensia de întreţinere şi stabilirea autorităţii părinteşti.
Nici teza a ll-a a textului de lege nu este aplicabilă în cauză, respectiv, procesul se afla în curs de judecare în faţa instanţelor române la momentul sesizării instanţelor străine, întrucât acţiunea în fata instanţelor austriece a fost introdusă în cursul anului 2003, anterior sesizării instanţelor române în anul 2006.
În ceea ce priveşte critica privind faptul că hotărârea străină să nu contravină normelor de drept privat român, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect că instanţa austriacă a stabilit situaţia de fapt în urma analizării coroborative a tuturor probelor administrate în cauză şi nu exclusiv pe baza declaraţiei date de reclamantă.
Mai mult decât atât, în legislaţia română, mărturisirea este un mijloc veritabil de probă, aceasta neavând însă forţa probantă absolută.
„Declaraţia credibilă” a mamei nu a fost criteriul absolut ce a condus la soluţia pronunţată de instanţele austriece, ci a fost coroborată cu celelalte probe administrate în cauză.
Această soluţie este în deplină concordanţă cu principiul de drept civil naţional potrivit căruia mijloacele de probă nu au o valoare prestabilită, ci sunt lăsate la aprecierea instanţei, care prin interpretarea probelor administrate şi coroborarea acestora stabileşte situaţia de fapt.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. recurentul urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta-intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.I. împotriva deciziei nr. 126 A de la 25 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pârâtul B.I. la plata sumei de 20.938,64 RON către reclamanta G.A. reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1005/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1007/2014. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
