ICCJ. Decizia nr. 1002/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1002/2014
Dosar nr. 25313/3/2011
Şedinţa publică de la 13 martie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 19483 de la 13 decembrie 2012, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că nu s-a dovedit natura juridică a terenului pentru a se invoca incidenţa art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi nu s-a precizat modalitatea de calcul a sumei pretinse.
Prin Decizia civilă nr. 160 de la 23 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, reţinând că susţinerile din cererea de apel cu care instanţa a fost învestită au fost analizate prin Decizia nr. 1.958 R din 23 noiembrie 2009, care se bucură de putere de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi repuse în discuţie.
Împotriva acestei decizii, Municipiul Bucureşti prin Primar General a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii cererii şi obligării pârâtului la plata sumei de 192.933,18 RON cu titlu de taxă de concesiune aferentă perioadei 2006 - 2010 şi 720.008,84 RON cu titlu de majorări şi penalităţi de întârziere, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că taxa de concesiune pretinsă nu derivă dintr-un contract încheiat între cele două părţi şi că Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia să plătească taxă de concesiune, iar obligaţia de plată a taxei de concesiune este una legală, derivând din art. 40 şi 41 din Legea nr. 50/1991 şi nu convenţională.
Înalta Curte, examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 50/1991, dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei pentru a cărei realizare acesta a fost constituit, în aceleaşi condiţii transmiţându-se şi autorizaţia de construire.
Textul de lege anterior menţionat instituie un drept al proprietarului edificiului de exploatare a fondului aservit şi nu o obligaţie pecuniară corelativă, al cărei cuantum şi exigibilitate se apreciază pe baza unui acord asumat de proprietarii imobilelor, respectiv proprietarul construcţiei şi proprietarul terenului aferent.
Aşadar, caracterul oneros al exploatării nu se poate aprecia decât în contextul unui angajament ferm ale căror condiţii şi efecte se impun a fi asumate de ambele părţi, care nu există în prezenta cauză.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, care dispun tot cu privire la dreptul de exploatare al fondului aservit, garantat proprietarului construcţiei. Particularitatea textului evidenţiază modalitatea de determinare a contraprestaţiei care trebuie să aibă în vedere cota de exploatare a terenului, care trebuie să fie proporţională întinderii dreptului de proprietate asupra construcţiei. Dispoziţia, însă, nu prevede niciun cuantum, astfel încât pretenţiile nu sunt nici determinate şi nici determinabile.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Ministerul Finanţelor Publice şi SC R.B. SA nu poate reprezenta izvor pentru raportul juridic dedus judecăţii, întrucât reclamantul este terţ faţă de acesta.
Prin urmare, reformarea soluţiilor primelor grade de jurisdicţie în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în expunerea căruia recurenta apreciază că instanţa de apel a dat o interpretare greşită Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârât şi bancă sub nr. 2.071 din 17 noiembrie 2005, nu se impune în speţa dedusă judecăţii.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Tribunalul Bucureşti, care, prin Decizia nr. 1958R/2009, a reţinut cu putere de lucru judecat inexistenţa titlului de creanţă, cu consecinţa anulării titlului executoriu, ca urmare a verificării legalităţii titlului executoriu nr. 9/2008 emis de recurent pentru contravaloarea concesiune aferentă perioadei 2006 - 2009.
Prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ceea ce s-a dezlegat într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu problema de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Reţinând că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 160 din 23 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 160 din 23 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1000/2014. Civil. Rezoluţiune contract.... | ICCJ. Decizia nr. 1003/2014. Civil. Pretenţii. Reziliere... → |
|---|
