ICCJ. Decizia nr. 1008/2014. Civil. Fond funciar. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1008/2014
Dosar nr. 7220/99/2012
Şedinţa publică de la 13 martie 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 2264 din 16 septembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Paşcani, în Dosarul nr. 3108/866/2011, s-a admis plângerea formulată de petenţii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O., în contradictoriu cu intimata C.J.F.F. laşi şi s-a desfiinţat hotărârea din 28 septembrie 2010 a Comisiei judeţene laşi.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că prin plângerea înregistrată la data de 6 iunie 2011 sub nr. 3108/866/2011 pe rolul Judecătoriei Paşcani, petenţii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O., au solicitat instanţei desfiinţarea hotărârii din 28 septembrie 2010 emisă de intimata C.J.F.F. laşi.
Pentru soluţionarea cauzei instanţa a solicitat documentaţia aferentă hotărârii din 28 septembrie 2010 a Comisiei judeţene laşi, aceasta regăsindu-se la dosar.
Intimata Comisia judeţeană laşi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii, întrucât hotărârea comisiei judeţene s-a adoptat la propunerea Comisiei locale S.P., care a avut ca temei hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza Irimia vs. România. Prin această hotărâre C.E.D.O., statul român a fost obligat să plătească suma de 20.000 de euro ca sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăţii. Prin urmare, comisia judeţeană a luat act de îndeplinirea obligaţiei de către statul român şi a adoptat hotărârea de radiere din anexa de recunoaştere a dreptului de proprietate în fizic. Cu privire la comunicarea hotărârii către persoanele indicate în art. 2 al hotărârii, aceasta s-a efectuat în conformitate cu aceste prevederi.
Alăturat întâmpinării a fost depusă hotărârea C.E.D.O. în cazul Irimia vs. România.
Prin hotărârea din 28 septembrie 2010 intimata Comisia judeţeană laşi a validat în parte propunerea Comisiei locale S.P. şi a dispus radierea din anexa de validare 32 (Legea nr. 1/2000) a comunei S.P. pe numele I.C. cu suprafaţa de 8,64 ha.
În motivarea acestei soluţii, în cadrul hotărârii din 28 septembrie 2010 Comisia judeţeană laşi a reţinut: „s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru această suprafaţă de teren în locul restituirii în natură a terenului”, concluzie trasă din actele depuse la documentaţie, respectiv: adresa comisiei locale S.P., copie adresă Minister Afaceri Externe, Agentul Guvernamental pentru C.E.D.O., copie dispozitiv sentinţă civilă nr. 344/2010 a Judecătoriei Paşcani, copie protocol de predare primire din 2010 şi copie anexe de validare nr. 32 şi nr. 36.
Prin adresa din 2010 Comisia locală S.P. a solicitat Comisiei judeţene laşi rectificarea anexei nr. 32 pentru comuna S.P. în sensul scoaterii suprafeţei de 8,64 ha teren pentru care a fost reconstituit, în fizic, dreptul de proprietate pe numele I.C., din anexa 32 şi din protocolul de predare-preluare încheiat cu A.D.S.
Prin adresa înregistrată din 2010 la Comisia locală S.P., Agentul Guvernamental pentru C.E.D.O. a arătat că despăgubirile în cuantum de 20.000 de euro prevăzute în hotărârea C.E.D.O. Irimia vs. România, au fost achitate de statul român către reclamantul din hotărârea C.E.D.O. arătată.
Prin sentinţa civilă nr. 344/2010 pronunţată în Dosarul nr. 1572/866/2009 al Judecătoriei Paşcani s-a dispus partajarea sumei de 20.000 de euro, prevăzută în hotărârea C.E.D.O. Irimia vs. România, între I.C., I.V. şi B.C.
Prin protocolul de predare-preluare din 8 ianuarie 2010 A.D.S. a pus la dispoziţia Comisiei locale S.P. suprafaţa de 115 ha „conform anexei nr. 27, nr. 32, nr. 36 şi nr. 38, validate prin hotărârea Comisiei judeţene laşi din 2000, din 2005 şi din 2008 (...) şi procesului-verbal de delimitare din 4 martie 2009 (...) validat prin hotărârea Comisiei judeţene laşi din 5 mai 2009 (...)”.
În cadrul procesului-verbal de delimitare din 2009 la care face referire protocolul de predare-preluare din 2010, apare evidenţiat expres I.C. cu suprafaţa de 8,64 ha, conform anexei nr. 32.
Faţă de înscrisurile de mai sus, cu toate că au conţinutul prezentat, intimata Comisia judeţeană laşi a concluzionat că, atâta timp cât prin hotărârea C.E.D.O., Irimia vs. România, statul român a fost obligat la despăgubiri în sumă de 20.000 de euro, reconstituirea în fizic a dreptului de proprietate pe numele I.C. pentru suprafaţa de 8,64 ha a fost înlocuită cu despăgubiri.
Acest raţionament este indicat expres şi în întâmpinarea formulată de Comisia judeţeană laşi la dosar, însă raţionamentul a fost considerat eronat în drept. Astfel, în primul rând, Comisia judeţeană laşi nu a cunoscut faptul că C.E.D.O. nu aplică niciodată dreptul intern al ţării chemate în faţa curţii.
Mai mult, C.E.D.O. a arătat în repetate rânduri că atribuţiile sale şi puterea sa de decizie vizează exclusiv identificarea şi sancţionarea încălcării de către statele respondente a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pentru a fi valabil raţionamentul Comisiei judeţene laşi, conform căruia suma de 20.000 de euro reprezintă despăgubiri în locul restituirii în natură a suprafeţei de 8,64 ha, în condiţiile în care posibilitatea acordării de despăgubiri în locul reconstituirii în fizic este prevăzută de legile fondului funciar române (deci dreptul intern), ar fi trebuit ca C.E.D.O. să aibă calitatea unei instanţe de casare (care să judece căi de atac), superioară instanţelor române, cu privire la dreptul intern aplicabil. Or, este ştiut faptul că C.E.D.O. nu aplică dreptul intern şi nu apreciază corectitudinea aplicării dreptului intern la speţă, de către instanţele române.
În acest context apare evident faptul că hotărârea C.E.D.O. Irimia vs. România nu prevede suma de 20.000 de euro în locul restituirii imobilului în natură, ci această suma are caracter de despăgubiri cu titlu de daune financiare (materiale) pentru încălcarea de către statul Român a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest aspect apare foarte clar în dispozitivul hotărârii C.E.D.O.: „admite că a fost o violare a art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Admite: a) că statul respondent va asigura, prin mijloace corespunzătoare, în termen de 3 luni de la data în care hotărârea a devenit definitivă în concordanţa cu art. 44 alin. (2) al Convenţiei, îndeplinirea hotărârii din 18 noiembrie 1994 dată de Curtea de Apel din laşi; b) dacă aceasta nu este îndeplinită, Statul respondent va plăti solicitantului, în aceleaşi trei luni, suma de 20.000 de euro (...) în legătură cu dauna financiară”.
Din actele depuse chiar de intimată la dosar, respectiv documentaţia aferentă hotărârii din 28 septembrie 2010 a Comisiei judeţene laşi rezultă că nici în prezent hotărârea din 18 noiembrie 1994 a Curţii de Apel laşi nu a fost îndeplinită. Astfel, din motivarea hotărârii C.E.D.O. rezultă că hotărârea Curţii de Apel are ca obiect „obligaţia de a face”, respectiv obligarea Comisiei locale S.P. la punerea în posesie cu suprafaţa de 8,64 ha pentru I.C. şi obligarea Comisiei judeţene laşi de eliberare a titlului de proprietate pentru această suprafaţă. Având în vedere că abia în anul 2010 A.D.S. a predat teren către Comisia locală S.P. pentru punerea în posesie a persoanelor vizate de anexa nr. 32, printre care şi I.C. cu suprafaţa de 8,64 ha, rezultă că prevederile de la punctul a) al hotărârii C.E.D.O. nu au fost aduse la îndeplinire în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive (17 iunie 2008) şi astfel statul român a trebuit să plătească suma de 20.000 de euro cu titlu de daune financiare (nu despăgubiri conform Legii nr. 18/1991).
Petenţii au mai invocat în susţinerea plângerii şi următoarele aspecte: hotărârea comisiei judeţene contestate nu-i vizează pe petenţi în mod direct ci pe defunctul I.C., hotărârea nu a fost comunicată solicitantului şi nici moştenitorilor acestuia. Instanţa a apreciat că aceste motive nu sunt de natură a atrage nulitatea sau netemeinicia hotărârii din 28 septembrie 2010. Astfel, faptul că hotărârea a vizat radierea din anexa nr. 32 a numitului I.C. se datorează faptului că I.C. (şi nu moştenitorii săi) figurează în anexa respectivă. Mai mult, Comisiei judeţene laşi nu i s-a adus la cunoştinţă faptul că I.C. a decedat în luna martie 2010. În privinţa aspectului necomunicării hotărârii, nici acesta nu este de natură a atrage desfiinţarea hotărârii ce trebuia comunicată, întrucât momentul comunicării este relevant doar pentru stabilirea aspectului formulării plângerii în termenul prevăzut de lege.
Intimata Comisia judeţeană laşi nu a invocat excepţia tardivităţii plângerii şi nici nu a făcut dovada că s-ar fi încercat măcar comunicarea hotărârii din 28 septembrie 2010 către defunctul I.C., de la documentaţia depusă de intimată lipsind copia scrisorii recomandate cu confirmare de primire ce trebuia emisă conform art. 53 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta C.J.F.F. laşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O., au solicitat respingerea recursului.
În această fază procesuală părţile s-au folosit de proba cu acte.
Prin decizia nr. 1533/2012 din 20 iunie 2012, Tribunalul laşi, secţia I civilă, în Dosarul nr. 3108/866/2011, a admis recursul declarat de pârâta C.J.F.F. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 2264 din 16 septembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Paşcani, sentinţă pe care a modificat-o, în tot, în sensul că:
A respins plângerea formulată de petenţii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O. împotriva hotărârii din 28 septembrie 2010 emisă de pârâta C.J.F.F. laşi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În cauza „Irimia Vs.România" C.E.D.O. a stabilit, la 17 august 2008, că, prin neexecutarea deciziei nr. 785 din 18 noiembrie 1994 a Curţii de Apel laşi, prin care s-a recunoscut îndreptăţirea solicitantului I.C. (autorul reclamanţilor din cauza de faţă) şi a fraţilor acestuia la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 8,64 ha teren situat în comuna S.P., s-au produs încălcări ale art. 6 alin. (1) din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Statul Român fiind obligat ca în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă să asigure executarea deciziei Curţii de Apel laşi din 18 noiembrie 1994, iar dacă aceasta nu este executată să plătească solicitantului I.C., în acelaşi termen, suma de 20.000 RON cu titlu de daună financiară, în condiţiile art. 41 din Convenţie, precum şi suma de 3.000 RON cu titlu de daună nefinanciară.
Ministerul de Externe a efectuat plata sumei de 20.000 euro în contul autorului reclamanţilor, aspect pe care l-a adus şi la cunoştinţa Comisiei locale de fond funciar S.P. prin scrisoarea din 4 martie 2009. Prin adresa din 22 martie 2010 Agentul Guvernamental pentru C.E.D.O. a comunicat Primarului comunei S.P. împrejurarea că suma de 20.000 euro a fost achitată cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea suprafeţei de 8,64 ha care nu a putut fi restituită. În considerarea acestei situaţii C.J.F.F. laşi a emis hotărârea din 28 septembrie 23010 prin care s-a validat propunerea Comisiei locale de fond funciar S.P. şi s-a dispus radierea din anexa de validare nr. 32, a comunei S.P., a autorului reclamantului I.C., cu suprafaţa de 8,64 ha. În preambulul acestei hotărâri s-a arătat că măsura radierii reconstituirii se impune ca urmare a faptului că beneficiarul reconstituirii - I.C., a beneficiat de despăgubiri pentru această suprafaţă de teren în locul restituirii în natură a terenului.
Această hotărâre a fost contestată de moştenitorii defunctului I.C., controversa juridică fiind generată de caracterul despăgubirii stabilită de C.E.D.O, respectiv dacă aceasta este o sancţiune aplicată Statului Român pentru neasigurarea unui cadru legislativ eficient în vederea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti şi pentru protecţia proprietăţii sau reprezintă o compensaţie pentru imposibilitatea executării hotărârii judecătoreşti, această chestiune litigioasă fiind vizată de recursul de faţă.
C.E.D.O. situează obligaţia de reparare în cadrul clasic al contenciosului de despăgubire: art. 41 (fostul art. 50) conferă Curţii puterea de a acorda „părţii vătămate” adică particularului, o „satisfacţie echitabilă”, C.E.D.O. este, aşadar, competentă, potrivit unei tradiţii a dreptului judiciar internaţional, să pronunţe o hotărâre referitoare la prestaţii băneşti. Aceasta reprezintă o soluţie novatoare în raporturile dintre particular şi justiţia internaţională deoarece C.E.D.O. alocă despăgubiri unui particular care nu a avut (iniţial) dreptul de a o sesiza şi de a se prezenta în faţa ei (cel puţin până în 1983) şi totodată anacronică: acordarea unei despăgubiri, oricare ar fi natura, gravitatea şi durata violării drepturilor omului nu se potriveşte cu vocaţia Convenţiei, aceea de a instaura o ordine publică europeană a drepturilor şi libertăţilor.
Conform art. 41, C.E.D.O. dispune, în materie de despăgubiri, de o putere de apreciere discreţionară (acestea se acordă „dacă este cazul”), dar subsidiară: satisfacţia echitabilă nu poate fi acordată decât dacă dreptul intern nu permite sau permite doar în mod imperfect, prin repunerea lucrurilor în situaţia anterioară, înlăturarea consecinţelor măsurii incriminate. În hotărârea din 31 octombrie 1995, în cazul Papanicholopoulos şi alţii contra Greciei, C.E.D.O. a afirmat cu claritate principiul conform căruia „restitutio in integrum” constituie modul adecvat de reparare a prejudiciului şi reprezintă o obligaţie juridică izvorâtă din art. 46 (fostul art. 53 al Convenţiei): „O hotărâre constatând existenţa unei violări, antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică din perspectiva Convenţiei de a pune capăt violării şi de a-i înlătura consecinţele în aşa fel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară violării. Restitutio in integrum îşi are sursa (după cum o confirmă şi jurisprudenţa anterioară, Scozzari şi Giunte contra Italia, 13 iulie 2000, Brumărescu contra România, 23 ianuarie 2001), în obligaţia de rezultat care îi revine statului parte în virtutea art. 46 şi care impune luarea unor măsuri individuale faţă de partea vătămată şi/sau a unor măsuri generale, dacă este cazul, de natură să înlăture violarea şi să repună lucrurile în situaţia anterioară.
Art. 41 trebuie interpretat ca stabilind în sarcina statului pârât o obligaţie de restitutio in integrum, dacă natura violării o permite sau, în caz contrar, de reparare a prejudiciului sub formă pecuniară. Datorită caracterului declarator al hotărârii prin care se constată violarea, statul pârât are, în principiu libertatea de a-şi alege mijloacele prin care să se achite de obligaţie. Acest principiu este, totuşi, amendat în mod semnificativ de jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. Mai întâi, în materia privării de proprietate, în care judecătorul european îşi recunoaşte prerogativa injoncţiunii şi pune statul în faţa unei alternative: fie îi restituie reclamantului proprietatea într-un anumit termen, fie îi plăteşte o despăgubire adecvată (Papanicholopoulos precitat, Beyeler contra Italia, 28 mai 2002).
Acesta este şi cazul în speţa de faţă. în cauza Irimia vs. România, 17 august 2008, C.E.D.O. a dat posibilitatea Statului Român ca în termen de 3 luni să asigure executarea hotărârii prin restituirea către solicitant a suprafeţei de 8,64 ha sau să acorde reparaţia în echivalent bănesc de 20.000 euro în caz de imposibilitate a unei restitutio in integrum (în acelaşi sens a statuat şi în cauzele Viaşu Vs. România, 9 decembrie 2008, Balaşa Vs. România, 5 aprilie 2011). Statul Român, în vederea respectării termenului de 3 luni stabilit de C.E.D.O., a optat pentru compensarea echivalentă cu valoare de piaţă a proprietăţii, variantă acceptată şi de reclamanţi, care au încasat suma de 20.000 euro achitată de Statul Român, cu titlu de despăgubire la 23 februarie 2009 (în acest sens şi adresa comunicată lui I.V. de Agentul Guvernamental pentru C.E.D.O.).
Prin urmare, suma de 20.000 euro reprezintă convertirea în despăgubiri a obligaţiei de restituire a suprafeţei de 8,64 ha, condiţii în care, în mod just, C.J.F.F. laşi a emis hotărârea din 28 septembrie 2010, prin care a dispus radierea autorului reclamanţilor din anexa de validare nr. 32, plângerea formulată de reclamant vădindu-se nefondată, soluţia contrară reţinută de prima instanţă fiind fundamentată pe greşita interpretare a dispoziţiilor art. 41, art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în determinarea caracterului despăgubirii stabilite de C.E.D.O. în cazul Irimia Vs. România.
Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire revizuentii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O., arătând următoarele:
Decizia nr. 1533 din 20 iunie 2012 a Tribunalului laşi, pronunţată în Dosarul nr. 3108/866/2011, este potrivnică deciziei nr. 785 din 18 noiembrie 1994, pronunţată de Curtea de Apel laşi în Dosarul nr. 1281/1994.
Astfel, revizuentii consideră că, atâta timp cât prin decizia a cărei revizuire se cere, s-a constatat că statul român a respectat hotărârea din 17 iunie 2008, emisă de C.E.D.O. în cazul Irimia versus România, aceasta este potrivnică deciziei nr. 785/1994 a Curţii de Apel laşi, prin această din urmă decizie fiind obligată Comisia locală de fond funciar din comuna S.P., judeţul laşi, să procedeze la punerea, efectivă, în posesie a autorului revizuenţilor, I.C., cu suprafaţa de 8,64 ha pe raza respectivei comune, or, prin hotărârea a cărei revizuire se cere, s-a constatat că statul român, prin plata sumei de 20.000 euro, şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin hotărârea C.E.D.O., fapt cu care revizuentii nu sunt de acord.
În drept, revizuentii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Iniţial, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului laşi sub nr. 7220/99/2012, iar prin decizia civilă nr. 148 din 25 ianuarie 2013, Tribunalul laşi, secţia I civilă şi-a declinat competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind înregistrată la această din urmă instanţă sub acelaşi număr.
La data de 14 ianuarie 2014, intimata Comisia locală de fond funciar a comunei S.P., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.
Analizând decizia a cărei revizuire se solicită, prin raportare la criticile formulate, cât şi la decizia cu care se pretinde a fi potrivnică, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive, dacă există o altă hotărâre definitivă, potrivnică cu prima, dată de o instanţă de acelaşi grad sau de grad deosebit, însă, trebuie ca cele două hotărâri să fie date în una şi aceeaşi pricină, dar şi între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, condiţii care, în speţă, nu sunt îndeplinite.
În speţa de faţă, prin decizia nr. 1533 din 20 iunie 2012 a Tribunalului laşi, pronunţată în Dosarul nr. 3108/866/2011, s-a soluţionat, în mod definitiv, plângerea formulată, la Judecătoria Paşcani, împotriva hotărârii din 28 septembrie 2010 emisă de C.J.F.F. laşi, iar prin decizia nr. 785 din 18 noiembrie 1994, pronunţată de Curtea de Apel laşi în Dosarul nr. 1281/1994 s-a soluţionat, în mod irevocabil, cererea formulată de reclamantul I.C., autorul revizuentilor, de obligare a Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, din comuna S.P., judeţul laşi, la punerea în posesie a petentului cu suprafaţa de 8,64 ha ce i-a fost restituită în proprietate.
Astfel, pe de o parte, în hotărârea definitivă a Tribunalului laşi, parte este C.J.F.F. Iaşi, iar în hotărârea irevocabilă a Curţii de Ape laşi, parte este Comisia locală de fond funciar a comunei S.P., judeţul laşi, iar pe de altă parte, hotărârea a cărei revizuire se cere a fost pronunţată după ce C.E.D.O. a pronunţat hotărârea din 2008, în cauza Irimia versus România, prin care statul român a fost obligat, ori să pună în posesie pe petent cu suprafaţa de 8,64 ha, ori să plătească acestuia suma de 20.000 euro, drept despăgubiri financiare, în cazul în care nu va proceda la punerea în posesie, or, statul român a ales să execute această hotărâre sub formă pecuniară.
Prin urmare, prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, s-a avut în vedere şi hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cazul Irimia versus România, hotărâre ce nu avea cum să fie avută în vedere la pronunţarea deciziei nr. 785 din 18 noiembrie 1994 a Curţii de Apel laşi în Dosarul nr. 1281/1994, astfel că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la identitatea de pricină, de persoane şi de calitate a părţilor.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga revizuenţii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O. la plata sumei de 2.000 RON către Comisia locală S.P. de fond funciar, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O. împotriva deciziei nr. 1533/2012 din 20 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul laşi, secţia I civilă, în Dosarul nr. 3108/866/2011.
Obligă revizuenţii I.C., I.I.C., I.S.G. şi I.C.O. la plata sumei de 2.000 RON către Comisia locală S.P. de fond funciar la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1007/2014. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 1009/2014. Civil. Alte cereri. Revizuire -... → |
|---|
