ICCJ. Decizia nr. 1067/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1067/2014

Dosar nr. 28856/3/2008*

Şedinţa publică din 28 martie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 28856/3 din 27 iulie 2008, reclamantul G.C. a chemat în judecată pe pârâţii C.A. şi Editura F.R.M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea încălcării dreptului său de autor prin reproducerea şi publicarea lucrării „Geografia regională a României. Carpaţii, Subcaipaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”; interzicerea reproducerii şi încetarea distribuirii publicaţiei „Geografia regională a României. Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”; retragerea de pe piaţă şi distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicaţiei sus menţionate, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere; obligarea pârâţilor să facă dovada încetării reproducerii, distribuţiei, precum şi a retragerii de pe piaţă şi a distrugerii publicaţiei prin care se aduce atingere dreptului de autor al reclamantului, prin documente emise de autorităţile competente ori prin orice mijloc de probă; obligarea pârâţilor la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri cauzate prin încălcarea dreptului de autor al reclamantului; obligarea pârâtului, potrivit art. 139 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 8/1996, la publicarea într-un ziar de circulaţie naţională, a hotărârii pronunţate în cauză, pe cheltuiala pârâtei.

Prin încheierea din data de 25 noiembrie 2008, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a editurii pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 443 din 24 martie 2009, a fost admisă acţiunea, s-a constatat că pârâtul C.A. a încălcat dreptul de autor al reclamantului prin reproducerea şi publicarea lucrării „Geografia regională a României. Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii.”

În consecinţă, s-a dispus interzicerea reproducerii şi încetarea distribuirii lucrării, precum şi retragerea de pe piaţă şi distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicaţiei menţionate, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în condiţiile art. 5803 C. proc. civ., în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

S-a dispus obligarea pârâţilor să facă dovada încetării reproducerii, distribuţiei precum şi a retragerii de pe piaţă şi a distrugerii publicaţiei, prin documente emise de autorităţile competente ori prin alte mijloace de probă şi, totodată, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.497 RON.

Prin decizia nr. 118A din 6 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelurile declarate de toate părţile, a desfiinţat în tot sentinţa civilă nr. 443/2009 şi încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2008 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a editurii pârâte, prin încheierea din data de 25 noiembrie 2008, este practic nemotivată, întrucât referirea la contractul de editare din 2007 încheiat între pârâtul C.A. şi Editura M.M.R.M. nu este argumentată în sensul că acea convenţie afectează participarea în proces a pârâtei căreia reclamantul a înţeles să îi opună pretenţiile deduse judecăţii.

Pe de altă parte, dispoziţiile primei instanţe sunt contradictorii, deoarece, prin sentinţă, pretenţiile reclamantului au fost admise pe fond şi faţă de persoana deja constatată ca lipsită de calitate procesuală pasivă, cu atât mai mult cu cât încheierea din data de 25 noiembrie 2008 are caracter interlocutoriu, producând efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ., normă ce a fost, astfel, încălcată.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, instanţa de apel a constatat că este întrunită în persoana pârâtei persoană juridică, fiind greşită soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei cu acest obiect, în condiţiile în care reclamantul a înţeles să deducă judecăţii un raport juridic susceptibil a conduce la angajarea răspunderii civile delictuale atât a autorului lucrării „Geografia regională a României. Caipaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”, cât şi a entităţii care s-a ocupat de activitatea de editare a acestei lucrări (entitate identificată potrivit cu menţiunile care se regăsesc pe coperta menţionatei lucrări).

Contractul de editare din 2007 invocat de editura pârâtă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive trebuia, putea fi avut în vedere de instanţă în aprecierea relativă Ia fondul pricinii (respectiv la temeinicia pretenţiilor formulate de reclamant faţă de editura pârâtă), corespunzător cu prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 coroborat cu art. 41 alin. (2) C. proc. civ., după lămurirea conţinutului raporturilor juridice dintre pârâtă şi SC M.M.R.M. SRL, ce are calitatea de editor în acest contract, în condiţiile în care reiese chiar din conţinutul convenţiei existenţa unor asemenea raporturi juridice, menţionata societate comercială fiind reprezentată (la încheierea contractului) chiar de directorul Editurii F.R.M.

Instanţa de apel a înlăturat ca nefondată susţinerea apelantului reclamant în sensul că prima instanţă ar fi omis a se pronunţa asupra unei excepţii invocate, respectiv excepţia nulităţii absolute a contractului de editare din 2007, deoarece această apărare a fost formulată în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a editurii, după cum a precizat însuşi reclamantul, iar această solicitare priveşte în mod neechivoc o chestiune ce ţine de fondul dreptului, iar nu de neregularităţi procedurale ori de lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune.

În aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a trimis cauza pentru rejudecarea în fond a pricinii, context în care nu a analizat motivele de apel care se referă la soluţia pronunţată pe fondul cererii îndreptate împotriva pârâtului C.A., apreciind că şi în privinţa acestei soluţii se impune desfiinţarea sentinţei, ca o consecinţă a hotărârii similare care priveşte cererea îndreptată împotriva copârâtei Editura F.R.M., urmând ca instanţa ce va rejudeca în fond să aibă în vedere argumentele, apărările astfel susţinute de părţi. S-a apreciat că rejudecarea în fond a cauzei implică o evaluare unitară din partea instanţei cu privire la existenţa şi/sau întinderea responsabilităţii ambilor pârâţi acţionaţi în judecată pentru faptele concurente ce li se impută prin cererea de chemare în judecată, inclusiv prin aprecierea consecinţelor generate de încheierea contractului de editare din 2007.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 28856/3/2008*.

Prin sentinţa nr. 1997 din 15 noiembrie 2011, au fost respinse capetele de cerere privind retragerea de pe piaţă şi distrugerea exemplarelor existente ale publicaţiei „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri, Podişuri, Câmpii” şi obligarea de a face dovada încetării reproducerii, distribuţiei, retragerii de pe piaţă şi a distrugerii publicaţiei, prin documente emise de autorităţile competente, formulate în contradictoriu cu pârâtul C.A., pentru lipsa calităţii procesuale pasive, admiţându-se, în prealabil, excepţia cu acest obiect, invocată de către acest pârât.

Totodată, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul G.C., în contradictoriu cu pârâţii C.A. şi Editura F.R.M., s-a constatat că pârâţii au încălcat dreptul de autor al reclamantului prin reproducerea şi publicarea lucrării „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”.

Tribunalul a interzis pârâţilor reproducerea şi distribuirea lucrării, i-a obligat pe aceştia, în solidar, la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, daune morale, pentru încălcarea dreptului de autor, precum şi la publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulaţie, în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive.

De asemenea, Tribunalul a obligat pe pârâta Editura F.R.M. la retragerea de pe piaţă şi distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicaţiei şi să facă dovada încetării reproducerii, distribuţiei, precum şi a retragerii de pe piaţă şi a distrugerii publicaţiei, prin documente emise de autorităţile competente.

De asemenea, Tribunalul a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamant şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.027,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul a activat în cadrul Facultăţii de Geografie a Universităţii S.H. în calitate de lector, în perioada 1 octombrie 1997-30 septembrie 2005, predând cursul Geografia regională a României, Carpaţii şi Subcarpaţii.

În această calitate, reclamantul a realizat o sinteză a notelor de curs, finalizată pentru tipar în anul 2005 şi publicată în cadrul a două lucrări: Semestrul I, C.G., „Geografia regională a României- Caipaţii Orientali şi Meridionali” şi semestrul II, C.G., „Geografia regională a României-Carpaţii Occidentali şi Subcarpaţii”.

A mai reţinut Tribunalul că, ulterior, cursul şi seminarul au fost preluate de pârât, care la rândul său este profesor al Universităţii, deţinând şi funcţia de decan al facultăţii, începând cu anul 2008.

În anul 2008, a fost editat şi distribuit volumul „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”, lucrarea avându-l ca autor pe pârâtul C.A. fiind editată şi distribuită de Editura F.R.M.

Analizând cele două lucrări, tribunalul a constatat întemeiată susţinerea reclamantului conform căreia 95% din lucrarea concepută şi publicată anterior a fost preluată în volumul „Facultatea de geografie, Sinteze an I”.

Tribunalul a înlăturat susţinerile pârâtului în sensul că lucrarea reclamantului nu ar fi originală, în contextul în care ambele lucrări tratează, din punct de vedere ştiinţific, relieful României: dreptul de autor nu protejează ideea, subiectul propriu-zis al lucrării, prezentarea lanţului carpatic, a dealurilor şi podişurilor României, fiind liber orice autor să îl trateze, ci forma de exprimare, maniera de redactare, proprie fiecărui autor în parte, conform inspiraţiei personale, aceasta trebuind să poarte marca personalităţii autorului.

În acest context, cursul universitar ţinut şi publicat de reclamant anterior editării lucrării pârâtului se bucură de protecţia dreptului de autor, legea însăşi, în art. 7 lit. b), incluzând în obiectul dreptului de autor operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice.

Originalitatea lucrării reclamantului şi, prin urmare, acordarea protecţiei prin dreptul de autor nu vizează ideile conţinute în lucrare, datele ştiinţifice ale acesteia, ci forma de redactare, modalitatea de sintetizare, succesiunea şi modul de tratare a subiectului, prin redarea materialului documentar, tratarea subiectului pe capitole, titluri, subtitluri, note critice, explicaţii, note de subsol etc.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că în prezenta cauză şi în lipsa oricărei dovezi care să susţină aceste argumente: caracterul original al operei se prezumă, astfel încât pârâtul acuzat de contrafacere nu se poate apara invocând lipsa originalităţii operei copiate. Singurul argument pertinent în apărarea pârâtului s-ar fi circumscris exclusiv demonstrării caracterului original al propriei sale lucrări, constând în tratarea subiectului didactic într-o formă diferită, cu o structură diferită.

Or, apărările pârâtului sunt neîntemeiate, în contextul în care primele două capitole ale lucrării pârâtului, „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcaipaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”, identificate la punctul „I. Carpaţii” şi „II. Subcarpaţii”, înglobează peste 95% din notele de curs al căror autor este reclamantul şi care au fost publicate în volumul: „Facultatea de Geografie. Sinteze anul IV”, în anul 2005, fiind copiate şi neschimbate titlurile, numerotarea, conţinutul paragrafelor, notele de subsol, chiar şi cuvintele şi pasajele tipărite în italice sau aldine.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că lucrarea pârâtului nu este originală, ci constituie o reproducere servilă a operei create de reclamant.

Tribunalul a înlăturat şi apărările pârâtului privind limitările legale ale dreptului de autor prevăzute de dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. d) şi lit. g) din Legea nr. 8/1996, a căror incidenţă l-ar fi exonerat de răspundere.

Reproducerea lucrării reclamantului nu s-a făcut în scopul informării şi cercetării, aşa cum prescrie art. 33 alin. (1) lit. d), ci pentru distribuirea publică a lucrării contra cost. Mai mult, reproducerea nu a avut ca obiect scurte extrase din opera reclamantului, aceasta fiind preluată integral.

Totodată, reproducerea nu s-a realizat în cadrul arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice care funcţionează fără scop lucrativ, lucrarea fiind editată în scopul distribuirii.

Tribunalul a constatat că nici condiţiile legale prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. g) din lege nu sunt îndeplinite în speţă, deoarece textul legal nu are în vedere reproducerea operei scrise, ci comunicarea publică a altor categorii de opere, susceptibile a fi aduse la cunoştinţa publică prin reprezentare şi executare, iar comunicarea să se facă în mod gratuit.

Reproducerea lucrării reclamantului a fost efectuată în vederea editării şi distribuirii contra cost, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză.

Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză nici cerinţele art. 33 alin. (2) lit. d) din lege referitoare la permiterea reproducerii, distribuirii, radiodifuzării sau comunicării către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică.

Astfel, lucrarea reclamantului nu a fost preluată în integralitatea sa de către pârât în scopul ilustrării, exemplificării.

S-ar fi putut reţine o astfel de aserţiune numai în cazul în care pârâtul ar fi preluat numai pasaje din opera reclamantului, cu citarea sursei, iar scopul citării să fi fost fie de a întări propriile sale argumente, fie pentru formularea unor note critice, de exemplu.

Nici condiţia lipsei avantajului material, aşa cum este avută în vedere de textul legal, nu este îndeplinită în cauză, în contextul în care publicarea unui număr de lucrări ştiinţifice de către profesorii universitari conferă acestora o serie de avantaje, inclusiv de ordin patrimonial.

Indicarea sursei lucrării într-o notă de subsol nu îl exonerează pe pârâtul C.A. în condiţiile art. 33 alin. (4) din lege, în contextul în care nu s-au preluat numai simple pasaje din lucrare, în scopul ilustrării, ci reproducerea a fost integrală.

Prin urmare, Tribunalul a reţinut că fapta pârâtului C.A., constând în reproducerea lucrării reclamantului, constituie, în raport de dispoziţiile legale citate, o faptă ilicită.

Tribunalul a constatat că vinovăţia pârâtului rezultă fără dubiu din probele administrate în cauză. Astfel, citarea într-o singură notă de subsol a numelui reclamantului, prin care se menţionează ca unul dintre capitolele lucrării referitor la Carpaţi este o formă îmbunătăţită şi actualizată, conform programei analitice în vigoare, a sintezei întocmite de C.G., atestă că pârâtul a cunoscut foarte bine conţinutul şi forma lucrării reclamantului, preluată integral de altfel în propria sa lucrare.

În ceea ce priveşte pe pârâta Editura F.R.M., Tribunalul a constatat temeinicia cererii reclamantului, faptele pârâtei constituind o utilizare ilicită a operei reclamantului, aptă a atrage răspunderea delictuală şi a acestei pârâte.

Conform dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 8/1996 modificată, autorului unei opere are dreptul exclusiv de a decide dacă şi în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii, utilizarea operei incluzând, conform dispoziţiilor art. 13 din lege, reproducerea, distribuirea etc.

Editarea şi difuzarea, distribuirea operei scrise, fără acordul autorului, constituie încălcarea dreptului patrimonial de autor al reclamantului şi, faţă de conţinutul art. 12, pârâta nu se poate apăra invocând menţiunea tipărită pe faţa lucrării referitoare la faptul că răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revin exclusiv autorului.

Convenţia dintre pârâtul C.A., declarat autor al lucrării, şi Editură, dă eventual naştere unor serii de drepturi şi obligaţii între părţi, însă nu pot exonera pe niciuna dintre ele de răspunderea faţă de autorul al cărui drept patrimonial a fost încălcat, în conformitate cu art. 12 din lege.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, tribunalul a reţinut că pârâţii au încălcat dreptul de autor al reclamantului prin reproducerea şi publicarea lucrării „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcaipaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”, urmând a interzice acestora reproducerea şi distribuirea lucrării.

În ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral suferit de reclamant, Tribunalul a reţinut că, prin probele administrate, reclamantul a făcut numai dovada unui prejudiciu moral, cel material pretins nefiind cert.

Astfel, deşi Ia evaluarea prejudiciului material pretins reclamantul s-a raportat exclusiv la preţul de vânzare/volum publicat şi numărul de exemplare vândute, această sumă nu poate fi avută în vedere, întrucât ea nu reprezintă beneficiul real al pârâţilor, preţul de vânzare/volum incluzând cheltuielile de tipărire, distribuire, al căror cuantum nu a fost dovedit pentru a fi deduse.

Prejudiciul moral este, însă, cert, iar cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale întemeiată.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamantul este doctor în specialitatea geografie şi este autorul a peste 60 de lucrări şi articole publicate, iar în prezent deţine funcţia de cercetător ştiinţific de gr. I la Institutul de Speologie E.R. din cadrul Academiei Române.

Despre existenţa lucrării contrafăcute reclamantul a aflat de la colegii şi studenţii săi, surprinşi de identitatea celor două lucrări.

În condiţiile existenţei celor două lucrări de specialitate identice, studenţii cărora li se adresează ar putea rămâne cu impresia că lucrarea reclamantului este copiată, atât timp cât se regăseşte şi în alte publicaţii de specialitate, reputaţia profesională a reclamantului având astfel de suferit.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro reprezintă o evaluare corectă a prejudiciului moral suferit de reclamant şi, în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ., raportat la art. 139 din Legea nr. 8/1996, a obligat pârâtele, în solidar, la plata acestei sume, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului de autor.

Totodată, pârâţii au fost obligaţi la publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulaţie.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului C.A. pe capetele de cerere 2, 3 şi 4, tribunalul a admis-o în parte, în contextul în care, prin contractul de editare din 30 decembrie 2007 încheiat cu pârâta Editura F.R.M., pârâtul a cedat acesteia, în mod gratuit, dreptul exclusiv de a reproduce integral şi de a distribui pe întreg teritoriul României lucrarea şi, drept consecinţă, nu poate fi obligat la retragerea şi distrugerea exemplarelor lucrării editate şi aflate pe piaţă.

Întrucât pârâta Editura F.R.M. a distribuit pe piaţă lucrarea contrafăcută, aceasta, în temeiul dispoziţiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996, a fost obligată la retragerea şi distrugerea tuturor exemplarelor existente ale publicaţiei, fiind obligată, totodată, să facă dovada încetării reproducerii, distribuţiei, precum şi a retragerii de pe piaţă şi a distrugerii publicaţiei, prin documente emise de autorităţile competente.

Tribunalul a făcut aplicarea şi a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., proporţional cu pretenţiile admise. De asemenea, au fost înlăturate cheltuielile pretinse la fond înainte de casare, în cuantum de 7.497 RON, avându-se în vedere ca, deşi la dosar există o factură emisă pentru această sumă, nu există dovada plăţii efective a acesteia.

Prin decizia nr. 158 din 30 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile ambilor pârâţi, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în ceea ce priveşte apelul pârâtului C.A., că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. d) şi lit. g) din Legea nr. 8/1996.

Reproducerea lucrării reclamantului nu s-a făcut în scopul informării sau cercetării, de asemenea, nu a privit scurte extrase din opera reclamantului, ci a fost o reproducere integrală a acesteia. Totodată, reproducerea operei reclamantului nu a fost realizată în cadrul bibliotecilor sau arhivelor instituţiilor publice sau ştiinţifice care funcţionează fără scop lucrativ, ci a fost realizată în cadrul lucrării reclamantului şi apoi prin editarea acestei lucrări, în scopul distribuirii către studenţii Universităţii S.H., contra cost.

Totodată, reprezentarea şi executarea reprezintă utilizări specifice altor tipuri de opere decât opera scrisă şi tipărită, la care se referă dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996, care nu sunt aplicabile în speţă. Prin urmare, este irelevantă împrejurarea că pârâtul a încasat sau nu vreo sumă de bani.

În plus, nu există contradicţie între cele reţinute de instanţă cu privire la cesiunea temporară şi gratuită de către pârât a drepturilor sale către pârâtă şi cele reţinute cu privire la editare şi distribuire, care au fost realizate contra cost, fiind vorba de acte diferite de încălcare a drepturilor de autor ale reclamantului, realizate de autori diferiţi, dar în legătură cu aceeaşi lucrare, respectiv lucrarea realizată de pârât, în care a preluat, integral, lucrarea anterioară a reclamantului.

De altfel, aşa cum s-a reţinut, aspectul este irelevant, din moment ce dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile în cauză, acestea privind alte tipuri de opere decât cele scrise şi tipărite.

Este evident nefondată susţinerea apelantului-pârât cu privire la neanalizarea de către prima instanţă a susţinerilor pârâtului referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996. Prima instanţă a arătat motivele pentru care dispoziţiile menţionate nu sunt incidente în cauză.

Tot nefondată este şi susţinerea potrivit căreia pârâtul nu a putut crea o lucrare originală, întrucât a fost nevoit să respecte programa şcolară, analitică, anumite teme de abordare şi să subscrie la o convenţie de exprimare şi aranjare în pagină, unică, anterior stabilită prin reguli unanim acceptate şi recunoscute ca universal valabile. Astfel, programa şcolară impune temele de abordat în cadrul cursurilor, dar nu şi modul de prezentare a temelor sau de exprimare a ideilor. Chiar dacă temele abordate în lucrare, prin natura lor, nu permit o largă originalitate, exprimarea ideilor conţinute poate fi realizată în mod original. De asemenea, modul de prezentare, ordinea şi aşezarea în pagină pot avea caracter original, chiar dacă temele abordate sunt identice. Or, pârâtul nu a prezentat temele într-o exprimare şi un mod de prezentare proprii, ci primele două capitole ale lucrării pârâtului, „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii”, identificate la punctul „I. Carpaţii” şi „II. Subcarpaţii”, înglobează peste 95% din notele de curs al căror autor este reclamantul şi care au fost publicate în volumul: „Facultatea de Geografie. Sinteze anul IV”, în anul 2005, fiind copiate şi neschimbate titlurile, numerotarea, conţinutul paragrafelor, notele de subsol, chiar şi cuvintele şi pasajele tipărite în italice sau aldine.

Este nefondată şi susţinerea potrivit căreia prima instanţă ar fi omis să analizeze apărarea prin care pârâtul invocă împrejurarea că ar fi respectat dispoziţiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, indicând atât autorul, cât şi sursa, atunci când a fost necesar.

Astfel, prima instanţă a analizat această apărare şi corect a înlăturat-o motivat de împrejurarea că nu sunt îndeplinite condiţiile legale.

Aşa cum s-a reţinut, lucrarea reclamantului a fost preluată integral de către pârât în propria lucrare, lucrare destinată distribuirii contra cost, astfel că menţionarea într-o notă de subsol a sursei lucrării nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtului.

Instanţa de apel a înlăturat şi susţinerea privind constatarea existenţei unui prejudiciu moral doar pe baza prezumţiei că „studenţii cărora li se adresează lucrarea ar putea rămâne cu impresia că lucrarea reclamantului este copiată” şi fără a se administra probe în acest sens.

Astfel, publicarea unei lucrări sub numele unui autor, în condiţiile în care lucrarea cuprinde în integralitatea sa lucrarea unui alt autor, fără autorizarea acestuia din urmă şi fără ca acesta să fie indicat ca fiind co­autor al lucrării, conduce în mod evident la lezarea drepturilor morale de autor prevăzute de art. 10 lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectiv dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică şi dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei.

În plus, raportat la împrejurările cauzei, în mod corect a reţinut prima instanţă că studenţii cărora le sunt destinate cele două lucrări pot ajunge la concluzia că lucrarea reclamantului copiază părţi din lucrarea pârâtului, iar prezumţia astfel reţinută de prima instanţă este una simplă, constituie un mijloc de probă şi este admisibilă în raport de art. 1203 C. civ.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei Editura F.R.M., s-a reţinut că apelanta susţine că nu a cunoscut şi nu avea cum să cunoască împrejurarea că o parte din lucrarea pârâtului este copiată din lucrarea reclamantului, pentru apelantă autor al lucrării pe care a editat-o fiind pârâtul. Practic, pârâta se apără invocând lipsa intenţiei sale de a încălca drepturile de autor ale reclamantului.

Aceste apărări nu pot fi reţinute, întrucât răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dreptului de autor se angajează independent de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta de încălcare: intenţie sau culpă.

Chiar dacă nu a cunoscut împrejurările invocate, pârâta a săvârşit acte de încălcare a dreptului de autor al reclamatului, editând, difuzând şi distribuind o lucrare prin care se aduce atingere acestui drept.

Împrejurarea că editarea a fost realizată în executarea contractului de editare din 30 decembrie 2007 este lipsită de relevanţă, pentru autorul al cărui drept a fost încălcat fiind indiferent dacă încălcarea s-a realizat sau nu în temeiul unui contract.

Contractul invocat şi clauzele acestuia privesc raporturile dintre pârâţi, iar nu raporturile cu reclamantul, aceste din urmă raporturi fiind născute pe temei delictual, iar nu contractual.

De asemenea, inserarea pe verso-ul coperţii a menţiunii potrivit căreia „răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revin exclusiv autorului” priveşte tot raporturile dintre pârâţi, neavând relevanţă în ceea ce priveşte raporturile dintre aceştia şi reclamant, faţă de titularul dreptului de autor încălcat angajându-se răspunderea autorilor faptelor prin care a fost încălcat dreptul.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei în sensul că fapta sa de editare a lucrării nu ar avea caracter ilicit, întrucât a fost săvârşită în executarea contractului de editare, instanţa de apel a apreciat că, în mod evident, contractul de editare nu are caracter ilicit în sine, însă, în măsura în care obiectul material al contractului este ilicit, lucrarea editată constituind un plagiat, fapta de editare devine şi ea ilicită, întrucât contribuie la încălcarea dreptului de autor.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul ilicit al faptei apelantei, caracterul ilicit al acesteia derivând din caracterul ilicit al obiectului material al contractului de editare, respectiv lucrarea pârâtului care copia fără drept lucrarea anterioară a reclamantului.

Susţinerea apelantei în sensul că aceasta nu ar fi avut nicio obligaţie faţă de reclamant este eronată, apelanta fiind ţinută, ca orice al subiect de drept, de obligaţia generală de a nu aduce vreo atingere dreptului de autor al reclamantului.

A fost respinsă şi susţinerea potrivit căreia nu ar putea fi reţinută vinovăţia apelantei întrucât, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii care atestă încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului de către pârât, pentru apelanta autorul manuscrisului editat este pârâtul.

Astfel, chiar dacă pentru stabilirea caracterului delictual al faptei apelantei este necesar să se stabilească dacă pârâtul a încălcat dreptul de autor al reclamantului, analiza întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei se poate face odată cu analiza întrunirii acestor elemente în persoana pârâtului.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii C.A. şi Editura F.R.M., criticând-o pentru ne legalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul C.A. a arătat că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 998, art. 999 C. civ., a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. d) şi lit. g) din Legea nr. 8/1996 precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, decizia atacată în prezentul recurs este nemotivată, iar controlul judiciar al legalităţii sale este imposibil de realizat.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 8/1996, s-a susţinut că sunt întrunite cerinţele desprinse din alin. (1) lit. d) şi lit. g), care reglementează posibilitatea reproducerii unei opere fără acordul sau consimţământul autorului, cât şi reprezentarea sau executarea unei opere.

Astfel, reproducerea operei s-a făcut în scopuri de informare în cadrul unei instituţii publice ştiinţifice (aşa cum este Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii S.H.), totodată, în cadrul unei instituţii de învăţământ, unde accesul publicului a fost fără plată.

Faptul că Universitatea S.H. este o instituţie de învăţământ universitar privată nu este de natură a conduce la concluzia că accesul publicului la operă este unul plătit. Pârâtul C.A. nu a încasat nicio sumă de bani în schimbul acestui suport de curs adresat doar studenţilor din cadrul Universităţii, fapt care rezultă atât din probele administrate, cât şi din motivarea primei instanţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie admisă pe capetele de cerere nr. 2 şi 3.

De altfel, pe acest aspect, instanţa de apel a preluat în întregime motivele primei instanţe, fără a motiva de ce apreciază ca fiind legală şi temeinică sentinţa. Instanţa de apel nu a făcut nicio apreciere cu privire la probele administrate, rezumându-se a cita textele de lege invocate.

S-a susţinut că instanţa de apel nu a motivat nici confirmarea aprecierii primei instanţe în conformitate cu care „menţionarea în nota din subsol a sursei lucrării nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei”, limitându-se la o apreciere generală şi formală a pretinsei legalităţi a hotărârii analizate în apel, fără a indica probele şi/sau raţionamentul pe baza căruia şi-a format convingerea.

Recurentul a mai susţinut ca instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal, fără o motivare concretă, motivul său de apel privind nelegalitatea şi netemeinicia modului de soluţionare a petitului privind prejudiciul moral pretins suferit de către reclamant, încălcând, totodată, dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. atunci când a apreciat că prejudiciul moral suferit de către reclamant este dovedit.

Totodată, este nelegală aprecierea potrivit căreia considerentul primei instanţe în sensul că „studenţii cărora le sunt destinate cele două lucrări pot ajunge la concluzia că lucrarea reclamantului copiază din lucrarea pârâtului” ar face referire la o prezumţie simplă: în primul rând, sunt încălcate chiar dispoziţiile citate (art. 1203 C. civ.), iar în al doilea rând, situaţia de fapt nu poate constitui o prezumţie simplă, aşa cum se susţine în motivare.

Eroarea în care se găseşte instanţa de apel este evidentă, pentru că amestecă cerinţele legale ale antrenării răspunderii civile delictuale, în sensul că apreciază ca fiind dovedit prejudiciul pe baza pretinsei fapte ilicite. Or, chiar dacă a considerat că este probată fapta ilicită, nu există certitudinea existenţei unui prejudiciu (nu orice faptă ilicită produce un prejudiciu), deoarece acesta nu rezultă din nicio probă. Acest element obligatoriu al instituţiei răspunderii civile trebuie dovedit, întocmai ca şi celelalte elemente, respectiv fapta ilicită, vinovăţia şi raportul de cauzalitate.

Pe de altă parte, dacă instanţa de apel a considerat că suntem în prezenţa unei prezumţii simple ce operează în favoarea reclamantului, iar sarcina vorbei este inversată, trebuia, în baza rolului activ, să pună în discuţia părţilor acest aspect şi să dea posibilitatea pârâtului să probeze contrariul. Neprocedând în acest fel, pârâtului i-a fost încălcat dreptul procesual la apărare.

2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta Editura F.R.M. a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, s-a considerat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana sa.

În caz de plagiat, parţial sau integral, întreaga răspundere, atât juridică (penală, contravenţională, civilă), cât şi deontologică, revine în exclusivitate autorului plagiatului, editura neputându-şi asuma vreo răspundere pentru încălcarea legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe de către persoanele care înaintează acesteia opera ştiinţifică în vederea publicării.

Răspunderea pentru plagiat este a autorului plagiator şi nu poate fi extinsă asupra editorului decât în măsura în care se dovedeşte că acesta avea cunoştinţă sau putea să prevadă acest lucru, fapt ce nu reiese din materialul probator existent la dosar.

Mai mult, în temeiul art. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin care dreptul de a autoriza reproducerea unei opere este exercitat de către autorul însuşi, la momentul încheierii contractului de editare, originalul manuscrisului a fost prezentat şi predat spre editare de către pârâtul C.A., şi nu de către reclamant. Pentru editură, autorul este apelantul-pârât C.A., până la proba contrarie, şi ca urmare nu este îndeplinită condiţia săvârşirii de către fundaţie a unei fapte ilicite.

S-a mai susţinut că este greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia analiza întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei se poate face doar cu analiza întrunirii acestor elemente şi în persoana pârâtului, întrucât se raportează la două perioade de timp diferite: plagiatul a avut loc în anul 2001, iar contractul de editare a fost încheiat în anul 2007. Editura nu avea cum să intuiască faptul că peste 5 ani lucrarea predată spre tipărire în temeiul contractului de editare din 2007 de autorul C.A. va fi considerată un plagiat.

S-a mai susţinut că lipsa răspunderii editurii pentru plagiat rezultă şi din faptul că nu intră în obligaţiile unei edituri să verifice autenticitatea manuscrisului, de altfel o editură nu poate verifica cerinţa de originalitate a unei opere şi nu poate interveni în actul de creaţie al unui autor care îşi publică opera, motiv pentru care s-a inserat pe verso-ul coperţii lucrării faptul că „răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului”.

Autorul lucrării, C.A., a transmis editurii manuscrisul original în vederea tipăririi, a încheiat un contract de editare pentru tipărirea cărţii, autorizând astfel reproducerea operei conform art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Drept urmare, editura pârâtă nu a săvârşit vreo faptă ilicită, pentru a fi atrasă răspunderea sa civilă pe temeiul art. 998 C. civ., deoarece fapta de a edita şi tipări lucrarea prezentată de către pârâtul C.A. a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse de contractul de editare din 30 decembrie 2007 şi a clauzelor acestora.

Nu este îndeplinită nici cerinţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece, în speţă, prejudiciul cauzat nu a fost realizat prin fapta editurii pârâte şi nici prin imprudenţa sau neglijenţa acesteia, întrucât în contextul contractului de editare sus-menţionat, editura nu avea nicio obligaţie faţă de intimatul-reclamant.

S-a susţinut că vinovăţia pârâtei este inexistentă, întrucât din momentul încheierii contractului de editură (decembrie 2007) şi până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii care să ateste încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului de către pârât, din punctul de vedere al editurii, autor al manuscrisului prezentat a fost pârâtul, neexistând vreun motiv pentru care ar fi trebuit să se îndoiască de acest fapt.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce priveşte recursul pârâtului C.A., cu toate că recurentul a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se apreciază că motivele de recurs se încadrează atât în cazul de modificare explicit indicat, însă şi în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în legătură cu modul în care instanţa de apel a răspuns motivelor de apel vizând prevederile art. 33 alin. (1) lit. g) şi art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, precum şi existenţa prejudiciului moral, critici ce urmează a fi analizate ca atare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că sunt întrunite în persoana pârâtului condiţiile răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998 şi art. 999 C. civ., menţinând în mod legal interdicţia de reproducere şi distribuire a lucrării, precum şi obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral produs reclamantului şi la publicarea dispozitivului sentinţei într-un ziar de largă circulaţie, în solidar cu pârâta Editura F.R.M.

După cum s-a reţinut de către prima instanţă, iar situaţia de fapt astfel reţinută a fost confirmată în apel, în anul 2008, Editura F.R.M. a editat şi distribuit volumul „Geografia regională a României, Carpaţii, Subcarpaţii, Dealuri şi Podişuri, Câmpii” sub numele pârâtului C.A., iar această lucrare conţine 95% din lucrarea concepută de către reclamant şi publicată anterior, în anul 2005, în volumul „Facultatea de geografie a Universităţii S.H., Sinteze anul IV” (în cadrul căruia ocupă anumite capitole).

Instanţa de apel a apreciat că fapta pârâtului de însuşire a calităţii de autor a operei reclamantului (preluată într-o proporţie covârşitoare în lucrarea pârâtului), fără autorizarea reclamantului şi fără ca acesta să fie indicat drept coautor pentru lucrarea integrată în opera pârâtului, reprezintă o încălcare, în special, a dreptului la paternitatea operei, prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei).

În acest context, este de precizat că art. 33 din Legea nr. 8/1996, la care se face referire prin motivele de recurs, reglementează expres şi exhaustiv anumite limitări ale exerciţiului prerogativelor patrimoniale ale autorului, respectiv exerciţiul dreptului patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii (art. 12 din lege), al dreptului de a autoriza sau de a interzice utilizarea în vreuna dintre formele prevăzute de art. 13 din lege, precum şi al dreptului la remuneraţie echitabilă, în cazurile şi condiţiile expres reglementate de lege.

În acest sens, art. 33 alin. (1) prevede generic, pentru toate situaţiile ulterior expuse în conţinutul normei, că „Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior Ia cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare (...)”.

Limitările din art. 33 nu vizează, însă, şi prerogativele morale prevăzute de art. 10 din lege, printre care şi dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, a cărui încălcare a fost constatată în cauză de către ambele instanţe de fond.

Ca atare, chiar dacă s-ar da eficienţă susţinerilor recurentului-pârât privind incidenţa limitărilor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. d) şi lit. g), tot nu s-ar putea înlătura răspunderea pârâtului pentru încălcarea drepturilor morale ale reclamantului [alături de dreptul prevăzut de art. 10 lit. b), instanţa de apel a reţinut şi încălcarea dreptului descris de art. 10 lit. a) din lege, respectiv dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera Ia cunoştinţă publică], în condiţiile în care recurentul nu a formulat critici referitoare la însăşi atingerea adusă acestor prerogative (ci doar cu privire la modul de dovedire a prejudiciului moral).

Analiza susţinerilor recurentului din perspectiva art. 33 alin. (1) lit. d) şi lit. g) este justificată exclusiv în legătură cu încălcarea drepturilor patrimoniale ale reclamantului, constatată, de asemenea, în cauză, ca decurgând din reproducerea şi publicarea lucrării (dispoziţia cu acest obiect din hotărârea primei instanţe nefacând obiectul unui motiv explicit de apel, respectiv recurs). În condiţiile în care pârâtul a cesionat drepturile patrimoniale asupra propriei opere (care integrează şi opera reclamantului) pârâtei persoană juridică, dispoziţia din sentinţă referitoare la încălcarea de către pârâtul C.A. a drepturilor patrimoniale ale reclamantului are în vedere fapta de a-şi fi arogat calitatea de titular al acestor drepturi şi de a fi dispus de ele prin contractul de editare încheiat cu editura pârâtă.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 33 alin. (1) lit. d) din lege, citat integral în decizia recurată, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că cerinţele legale ar fi îndeplinite prin faptul că reproducerea operei s-ar fi făcut în scopuri de informare în cadrul Facultăţii de Geografie a Universităţii S.H., care ar fi o instituţie publică ştiinţifică.

În primul rând, norma în discuţie se referă la reproducerea de „scurte extrase din opere”, cerinţă ce nu este întrunită, în condiţiile în care lucrarea pârâtului a preluat cea mai mare parte a operei reclamantului (95%), şi nu un scurt extras.

În al doilea rând, pentru ca norma să fie aplicabilă, ar trebui ca reproducerea să fi fost preluată, printre altele, în arhiva unei instituţii publice culturale sau ştiinţifice.

Or, nu numai că lucrarea pârâtului nu a fost preluată în arhiva Facultăţii de Geografie, ci a fost editată şi multiplicată în vederea distribuirii către studenţii Universităţii S.H., contracost, astfel cum au reţinut, necontestat, ambele instanţe de fond, însă Universitatea nu reprezintă o „instituţie publică”, ci este persoană juridică de drept privat, chiar dacă de utilitate publică, conform actului normativ de înfiinţare, respectiv Legea nr. 442/2002. Nu orice instituţie de utilitate publică este, în mod necesar, instituţie publică, apartenenţa la această din urmă categorie fiind dată de dependenţa de bugetul de stat sau local. Or, o universitate particulară beneficiază de autonomie economico-financiară, fiind fondată din iniţiativa şi cu resursele materiale şi financiare ale unei persoane fizice, ale unui grup de persoane fizice, ale unei fundaţii, asociaţii etc., după cum rezultă din prevederile art. 1161 din Legea învăţământului nr. 84/1995 (în vigoare la data reproducerii operei, în anul 2008).

De asemenea, Facultatea de Geografie a Universităţii nu reprezintă o instituţie ştiinţifică, ci „o unitate funcţională care elaborează şi gestionează programele de studii, potrivit legii”, conform Cartei Universităţii S.H. Este adevărat că în cadrul unei instituţii de învăţământ superior se poate desfăşura activitate de cercetare ştiinţifică, în aplicarea art. 80 şi următoarele din legea învăţământului, însă în cadrul unor componente distincte de facultăţi (de exemplu, Institutul Central de Cercetare Ştiinţifică la nivelul Universităţii S.H., conform Cartei), iar derularea de cercetare ştiinţifică, distinct de activitatea didactică (lucrarea reclamantului, respectiv a pârâtului, fiind suporturi de curs) nu este de natură a transforma o instituţie de învăţământ superior într-o instituţie ştiinţifică.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului referitoare la incidenţa art. 33 alin. (1) lit. g) din lege.

Instanţa de apel, contrar celor pretinse prin motivele de recurs, a făcut propria apreciere pe acest aspect, indicând raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat aprecierea inaplicabilităţii normei.

Astfel, a constatat că faptul neîncasării de către pârâtul C.A. a vreunei remuneraţii pentru editarea şi distribuirea suportului de curs este lipsit de relevanţă, cât timp norma în discuţie vizează alte tipuri de opere decât cea scrisă şi tipărită, această interpretare a normei fiind motivul pentru care instanţa nu a analizat aspectul legat de plata sau neplata remuneraţiei.

Instanţa de apel a făcut, în mod evident, trimitere Ia formele de comunicare publică descrise în art. 15 din lege, care cuprind, printre altele, „reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie”, iar prin secţiunea a III -a din lege este reglementat contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală.

Prin motivele de recurs nu se aduce nicio critică modului de interpretare a normei de către instanţa de apel, în sensul că „reprezentarea şi executarea unei opere”, la care se referă art. 33 alin. (1) lit. g), sunt forme specifice de utilizare a anumitor opere, susţinerile recurentului vizând, în principal, nemotivarea deciziei.

Or, cât timp instanţa de apel a expus modalitatea de interpretare a normei şi a justificat neanalizarea faptului încasării vreunei sume de bani ca remuneraţie de către pârât, ca nefiind relevant, se constată că nu este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia cuprinde motivele pentru care a înlăturat susţinerile pârâtului, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, nu este incident nici art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reevaluarea aspectului plăţii remuneraţiei ori analizarea celorlalte condiţii ale art. 33 alin. (1) lit. g), altele decât forma vizată de utilizare a operei, ar fi fost posibilă doar în contextul unor critici privind modul de interpretare a normei, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, sunt nefondate susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a motivat confirmarea considerentelor primei instanţe pe acest aspect.

După cum rezultă din decizia recurată, s-au relevat împrejurări esenţiale pentru înlăturarea incidenţei normei, anume acelea că opera reclamantului a fost preluată în cvasitotalitate, iar lucrarea pârâtului era destinată distribuirii contracost. Or, această apreciere echivalează cu expunerea argumentelor decisive pentru conturarea concluziei inaplicabilităţii normei, în condiţiile în care art. 33 alin. (4) are în vedere obligaţia menţionării sursei şi a numelui autorului citat în anumite cazuri, expres prevăzute, în care nu se încadrează situaţia din speţă.

De altfel, recurentul-pârât nici nu a pretins o asemenea încadrare, indicând cazurile din art. 33 alin. (1) lit. d) şi lit. g), în timp ce art. 33 alin. (4) face referire la cazurile din art. 33 alin. (1) lit. b), lit. c), lit. e), lit. f), lit. i) şi art. 33 alin. (2).

În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de către reclamant, la contravaloarea căruia au fost obligaţi ambii pârâţi, în solidar, Înalta Curte constată că recurentul, deşi susţine nemotivarea deciziei pe aspectul înlăturării motivelor sale de apel, formulează critici concrete în legătură cu aprecierile instanţei de apel, prin care s-a răspuns susţinerilor din motivarea căii ordinare de atac. În aceste condiţii, susţinerea nemotivării deciziei este formală şi nu relevă incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a se proceda la verificarea criticilor din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a prezumat producerea unui prejudiciu moral din însăşi utilizarea neautorizată a operei ori din încălcarea dreptului la paternitatea operei, ci a apreciat că acesta a fost dovedit de către reclamant.

În această fază procesuală, nu poate fi cenzurată însăşi aprecierea privind existenţa prejudiciului moral, deoarece nu reprezintă o chestiune de legalitate a deciziei, ci de temeinicie, iar aceasta din urmă excede atribuţiilor instanţei de recurs, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pot fi evaluate, însă, criteriile avute în vedere la determinarea existenţei prejudiciului, precum şi mijloacele de probă pe care s-a fundamentat acordarea daunelor morale.

În contextul încălcării dreptului moral prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, producerea unui prejudiciu poate deriva din atingerea adusă prestigiului sau reputaţiei autorului, ca valori morale lezate prin fapta de încălcare a drepturilor asupra operei. Astfel, experienţa profesională şi prestigiul dovedit al reclamantului, reţinute prin hotărârea primei instanţe pe baza înscrisurilor de la dosar (titlul de doctor în geografie, autor a peste 60 de lucrări de specialitate, cercetător ştiinţific la Institutul de Speologie al Academiei Române), reprezintă elemente pertinente în raport de care se poate reţine existenţa unui prejudiciu moral suferit de către autor.

În privinţa mijloacelor de probă pertinente şi concludente pentru o asemenea apreciere, recurentul nu a infirmat posibilitatea formulării unor prezumţii simple în sensul afectării reputaţiei, prestigiului sau imaginii profesionale din anumite fapte sau împrejurări, precum standardele ridicate de competenţă relevate de înscrisurile de la dosar ori discuţiile cu colegii şi studenţii, reţinute de către prima instanţă, care s-au arătat surprinşi de identitatea lucrărilor.

Prezumţia simplă la care instanţa de apel a făcut referire, anume aceea a creării unei imagini denaturate a realităţii, în sensul că reclamantul ar fi copiat lucrarea pârâtului, şi nu invers, este corectă şi nu se bazează, astfel cum pretinde recurentul, pe însuşi faptul reproducerii operei, ci tocmai pe discuţiile purtate de către reclamant cu colegi şi studenţi.

Evaluarea potenţialului prejudiciabil al atingerii, în raport de valorile morale pretins lezate, este la latitudinea instanţei de judecată, avându-se în vedere că, deşi, impactul faptei prejudiciabile asupra reputaţiei şi prestigiului profesional este, în egală măsură, un element obiectiv, pe care instanţa îl poate evalua pe baza probatoriului administrat, iar această apreciere nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, după cum s-a arătat deja.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului C.A., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul pârâtei Editura F.R.M., se constată următoarele:

Ambele instanţe de fond au constatat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei persoană juridică, prin fapta editării unei lucrări ce copiază aproape în integralitate opera unui alt autor, reprezentând un plagiat.

Aşadar, în cauză răspunderea editurii pârâte a fost angajată pentru fapta proprie, şi nu pentru fapta săvârşită de către autorul plagiatului, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, întrucât nu s-a constatat (nici măcar nu s-a pretins de către reclamant) că ar fi vorba despre o răspundere pentru fapta altuia, în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1000 C. civ., ci despre răspunderea pentru fapta proprie, reglementată de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.

De altfel, susţinerile recurentei pe acest aspect sunt ambigue şi contradictorii, întrucât, pe de o parte, se afirmă constatarea de către instanţa de apel a răspunderii sale pentru plagiat, ceea ce nu este real, iar, pe de altă parte, se face referire la prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ., din perspectiva faptei de editare şi tipărire a lucrării pârâtului C.A. Dat fiind că se poate reţine, totuşi, formularea unor critici faţă de aprecierile instanţei de apel întemeiate pe condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, urmează a fi analizate din această perspectivă.

Instanţa de apel a apreciat că fapta de editare, chiar în baza unui contract încheiată cu un autor, este ilicită prin raportare la caracterul ilicit al însuşi obiectului material al contractului de editare, respectiv lucrarea ce copiază opera unui alt autor.

Recurenta a invocat de la bun început în prezentul proces existenţa contractului de editare din 20 decembrie 2007 încheiat cu pârâtul C.A., pretinzând că răspunderea sa este înlăturată prin editarea lucrării acestuia în executarea contractului. În acelaşi timp, prin motivele de recurs afirmă că răspunderea editorului poate fi atrasă în măsura în care se dovedeşte că avea cunoştinţă sau putea să prevadă încălcarea dreptului de autor, însă recurenta pretinde că asemenea situaţii nu sunt întrunite în persoana sa.

În contextul acestor susţineri, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei prin care se infirmă caracterul ilicit al faptei.

Avându-se în vedere definiţia faptei ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale, recunoscută în literatura de specialitate şi în practica judiciară, fapta de editare a unei lucrări contrafăcute, total sau parţial, reprezintă are caracter ilicit, cât timp se produce prin încălcarea normelor dreptului obiectiv, respectiv prin încălcarea prerogativelor dreptului de autor reglementate de Legea nr. 8/1996.

Ceea ce pretinde, în realitate, recurenta-pârâtă este faptul existenţei unor împrejurări care înlătură vinovăţia sa, în circumstanţele particulare ale cauzei, din moment ce susţine că nu avea cunoştinţă şi nici nu putea să prevadă încălcarea dreptului de autor, deoarece o editură nu poate verifica cerinţa de originalitate a unei opere şi nu poate interveni în actul de creaţie al unui autor care îşi publică opera, motiv pentru care s-a inserat pe verso-ul copertii lucrării faptul că „răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului”.

Ca regulă, răspunderea pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală este angajată pentru culpa cea mai uşoară (culpa levissima), aşadar, indiferent de gravitatea vinovăţiei. Răspunderea nu poate fi, totuşi, antrenată independent de vinovăţia autorului faptei ilicite, deoarece sunt aplicabile, în absenţa unei prevederi legale contrare, cerinţele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, inclusiv în privinţa împrejurărilor care înlătură vinovăţia.

Potrivit regulilor generale, existenţa vinovăţiei trebuie probată de către persoana vătămată, în sensul dovedirii numai a elementelor exterioare de comportament, legate de persoana autorului şi a circumstanţelor faptei de încălcare a dreptului subiectiv.

În acest context, nu poate fi ignorat faptul că societatea care încheie, în mod obişnuit, contracte de editare cu autorii, respectiv SC M.M.R.M. SRL, prin directorul (coordonatorul) editurii pârâte, are calitatea de profesionist, care trebuie să acţioneze cu diligenta cerută acestui statut şi să facă verificări, înainte de folosirea operei, în legătură cu calitatea de autor a acesteia. Mai mult, contractul de editare implică, de regulă, cesiunea drepturilor patrimoniale asupra operei (care a avut loc în cauză), ceea ce presupune ca editorul să se asigure că va putea folosi opera, fără prejudicierea drepturilor unei terţe persoane.

Ca atare, nu s-ar putea susţine că nu ar exista vreo obligaţie în sarcina editorului înainte de utilizarea operei şi chiar de încheierea contractului de editare, cu atât mai mult atunci când are loc transferul drepturilor patrimoniale de autor.

În mod evident, demersurile care se pot pretinde editorului nu depăşesc sfera diligentei obişnuite cerute oricărui profesionist şi a limitelor rezonabile în care s-ar putea identifica lipsa de originalitate a unei opere.

Pârâta din cauză nu se poate, însă, apăra prin invocarea unor împrejurări (asimilabile forţei majore) care ar fi făcut imposibilă determinarea calităţii de autor a unei alte persoane decât pârâtul C.A. asupra unei părţi importante din lucrarea sa.

Pârâta editează, în mod obişnuit, în baza unui contract, suporturi de curs pentru studenţii Universităţii S.H., susceptibile de a fi considerate opere în sensul art. 7 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (care include explicit cursurile universitare în categoria operelor).

În această calitate, chiar pârâta este cea care a editat în anul 2005 volumul „Facultatea de geografie a Universităţii S.H., Sinteze anul IV”, în cadrul căruia opera reclamantului G.C. ocupa anumite capitole (privind „Carpaţii” şi „Subcarpaţii”), volum ataşat în materialitatea sa la prezentul dosar.

Aşadar, pârâta s-a aflat chiar în posesia manuscrisului operei reclamantului şi s-a ocupat de editarea sa, context în care compararea conţinutului celor două lucrări era posibilă. Era evident că tema lucrării editate în anul 2008, pe numele exclusiv al pârâtului, depăşea subiectul tratat de către pârât în sintezele publicate în anul 2005 („Dealuri şi Podişuri”, respectiv „Câmpii”), cuprinzând şi temele din opera reclamantului, aspect de natură a-i induce un dubiu editurii în privinţa calităţii de autor a pârâtului şi a o determina să procedeze la verificări referitoare la conţinutul comparativ al lucrărilor.

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută vreo împrejurare asimilabilă forţei majore care să înlăture vinovăţia pârâtei pentru încălcarea drepturilor reclamantului, după cum pârâta nu se poate prevala nici de fapta pârâtului C.A., drept cauză de înlăturare a vinovăţiei, cât timp nici măcar nu s-a susţinut, cu atât mai puţin să se fi dovedit, că pârâtul ar fi încercat să o inducă în eroare în privinţa calităţii de autor. De altfel, nu s-ar putea reţine existenţa unei erori de fapt scuzabile, din moment ce pârâta a fost cea care a editat lucrarea anterioară şi a cunoscut conţinutul acesteia.

Inserarea pe verso-ul coperţii a menţiunii potrivit căreia „răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revin exclusiv autorului” nu este de natură a înlătura răspunderea pârâtei, deoarece, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel, acest fapt priveşte exclusiv raporturile contractuale dintre pârâţi, interesând o eventuală desocotire ulterioară prezentului proces. Raporturile dintre pârâtă şi reclamant izvorăsc dintr-un delict civil, astfel încât răspunderea autorilor faptelor de încălcare a dreptului de autor este angajată faţă de titularul dreptului pe temei delictual.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că şi recursul pârâtei Editura F.R.M. este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii C.A. şi Editura F.R.M. împotriva deciziei nr. 158A din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1052/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -...  ICCJ. Decizia nr. 1071/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1067/2014. Civil