ICCJ. Decizia nr. 1071/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1071/2014
Dosar nr. 650/44/2013
Şedinţa publică din 28 martie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin decizia nr. 53 din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia nulităţii cererii de revizuire; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de revizuientul Primarul Municipiului Galaţi, în contradictoriu cu intimatul C.C.M.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat că înscrisurile invocate de petent ca acte doveditoare noi în sprijinul cererii sale de revizuire nu îndeplinesc cel puţin una din condiţiile desprinse din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv aceea de a fi înscrisuri determinante care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă, cu ocazia soluţionării pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată.
Astfel, aşa cum însuşi revizuenta a precizat, înscrisurile invocate (sentinţa civilă nr. 2802 din 24 iulie 1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galaţi şi actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946) dovedesc, în opinia sa, că imobilul în litigiu nu a aparţinut niciodată familiei intimatului.
Or, această împrejurare a fost cunoscută de instanţa care a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită întrucât, la Dosarul nr. 980/C/2006, devenit nr. 830/44/2007, există adresa din 6 septembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Galaţi, prin care se aduce la cunoştinţa instanţei de judecată împrejurarea că imobilul a aparţinut proprietarului F.S., fiind preluat de stat în baza Deciziei nr. 1443/1963.
Prin urmare, chiar dacă înscrisurile în sine nu au fost depuse la dosar cu ocazia soluţionării cauzei, situaţia ce se doreşte a se dovedi cu acestea era cunoscută instanţei de judecată, ea rezultând din alte înscrisuri care au existat la momentul pronunţării hotărârii.
Pe cale de consecinţă, constatând că înscrisurile nu îndeplinesc în totalitate condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Curtea a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.
De altfel, din verificările efectuate a rezultat că pe rolul Curţii de Apel Galaţi a mai existat o cerere de revizuire, formulată de aceeaşi parte, întemeiată pe acelaşi motiv şi în care a fost invocat ca înscris nou doar sentinţa civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galaţi, cerere care a fost respinsă, de asemenea, ca inadmisibilă, pentru aceleaşi considerente cu cele mai sus reţinute.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul Municipiului Galaţi, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a considerat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., în condiţiile în care doar cunoaşterea, la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, a împrejurării că imobilul nu a aparţinut niciodată familiei intimatului, reţinută prin decizia recurată, nu este suficientă din perspectiva textului de lege.
Art. 322 alin. (5) C. proc. civ. impune ca partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, nu să facă doar vorbire de acele înscrisuri, deci condiţia este ca înscrisurile să fi fost înfăţişate.
Or, la data pronunţării hotărârii atacate, nu s-au putut prezenta înscrisurile invocate (contractul de vânzare-cumpărare şi sentinţa prin care s-a preluat imobilul de către stat) din cauza atitudinii abuzive a reclamantului, care a făcut vorbire despre un alt imobil şi nu despre cel revendicat, pentru ca, ulterior, să solicite, potrivit art. 281 C. proc. civ., îndreptarea materială din dispozitivul deciziei atacate, arătând o altă situaţie, cea a unui imobil pentru care a primit despăgubiri în baza altei decizii a tribunalului.
S-a învederat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar cele două înscrisuri invocate în cererea de revizuire au forţă probantă prin ele însele, fără să fie nevoie de a fi confirmate prin alte mijloace de probă, atât timp cât din conţinutul acestora rezultă că imobilul revendicat, din str. B., a aparţinut lui F.S. şi F.M.G., care au cumpărat de la S.B. şi V.B. pe data de 27 aprilie 1946, şi nu autorului intimatului, C.P.
Începând din anul 1956, proprietarul imobilului din str. M., F.S., a abandonat imobilul, nemaifăcând niciun fel de administrare, iar în anul 1963, conform dispoziţiilor art. 1 al Decretului nr. 111/1951 şi ale Instrucţiunilor ministrului finanţelor nr. 259/1955, imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza sentinţei civile nr. 2802 din 24 iulie 1963 în Dosarul nr. 644/1963 de Tribunalul Popular al Raionului Galaţi.
Acest imobil este diferit de cel din str. M., care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Mai mult, intimatul C.C.M. a formulat două notificări în temeiul Legii nr. 10/2001: prima a vizat imobilul din str. M. nr. X1, actual str. B. nr. X2, iar cea de-a doua notificare a vizat imobilul din str. M. nr. X4, actual str. B. nr. X3, aşa cum rezultă din adresa din 23 septembrie 2002 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi. Intimatul a folosit ca mijloc de probă acelaşi Decret nr. 92/1950, inducând în eroare instanţa de judecată, în sensul că a obţinut măsuri reparatorii pentru ambele imobile (prin sentinţa civilă nr. 627/C din 17 mai 2006 pronunţată în Dosarul nr. 3207/C/2005 a Tribunalului Galaţi, i s-au acordat intimatului şi măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în str. B. fost M. nr. X4, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că, deoarece reclamantul nu a putut face dovada proprietăţii cu un titlu care să îndeplinească exigenţele dreptului comun în materie, instanţa de apel nu putea da eficienţă nici prezumţiei legale relative de preluare abuzivă prevăzută de norma specială.
În prezenta cauză, recunoaşterea calităţii de persoane îndreptăţite a intimatului C.C.M. şi a lui C.I., doar pe baza unor simple presupuneri, fără a avea în concret un act de proprietate din care să rezulte dreptul cerut, practic înseamnă depăşirea cadrului legal impus de norma specială şi înfrângerea principiilor dreptului comun în materie, cu consecinţa producerii unei grave erori judiciare.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul C.C.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi, mai mult, revizuenta a promovat anterior o altă cerere de revizuire cu acelaşi obiect, pe acelaşi temei juridic, între aceleaşi părţi, hotărârea de respingere a cererii având autoritate de lucru judecat în pricina de faţă.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Se impune a se preciza, în primul rând, că intimatul, cu toate că a susţinut, prin întâmpinare, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 241 din 4 noiembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 741/44/2011, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă o cerere de revizuire a aceleiaşi decizii ca în prezenta cauză, nu a înţeles să invoce un motiv de ordine publică, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ci a urmărit respingerea recursului, după cum se arată explicit în întâmpinare.
Ca atare, susţinerile intimatului nu se circumscriu unei excepţii procesuale, care ar putea conduce, în cazul admiterii sale, la admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de revizuire pentru autoritate de lucru judecat, ci unor apărări de fond, care urmează a fi evaluate ca atare în considerentele ce vor fi expuse, fără ca instanţa să se pronunţe distinct asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Mai mult, aspectul învederat a fost analizat chiar prin decizia recurată şi reţinut ca relevant pentru admisibilitatea cererii de revizuire, ceea ce confirmă finalitatea reiterării sale prin întâmpinarea depusă prin recurs, ca apărare de fond, anume respingerea recursului şi menţinerea deciziei Curţii de Apel Galaţi.
În ceea ce priveşte legalitatea deciziei recurate, se constată următoarele:
Analizând admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Curtea de Apel Galaţi a enumerat condiţiile de admisibilitate desprinse din norma menţionată, însă a examinat, în realitate, două condiţii, aceea a caracterului nou, respectiv a caracterului determinant al înscrisurilor invocate de către revizuentă.
Astfel, a apreciat că cele două înscrisuri sunt noi, în sensul că nu au fost depuse la dosar cu ocazia soluţionării cauzei finalizate prin hotărârea supusă revizuirii, însă nu au caracter determinant, deoarece situaţia ce se doreşte a se dovedi cu acestea era cunoscută instanţei de judecată, rezultând din alte înscrisuri care au existat la momentul pronunţării hotărârii.
S-a reţinut, totodată, că pe rolul Curţii de Apel Galaţi a mai existat o cerere de revizuire, formulată de aceeaşi parte, întemeiată pe acelaşi motiv şi în care a fost invocat ca înscris nou doar sentinţa civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galaţi, cerere care a fost respinsă, de asemenea, ca inadmisibilă, pentru absenţa caracterului determinant, întrucât înscrisul tindea la dovedirea unei situaţii cunoscute instanţei de judecată.
Din cele expuse, rezultă că, prin decizia recurată, a fost analizată împrejurarea relevată prin întâmpinarea depusă în recurs, anume existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care a fost respinsă o altă cerere de revizuire a aceleiaşi decizii. Considerentele reţinute prin decizia recurată în cauză au vizat doar unul dintre cele două înscrisuri invocate în speţă, respectiv sentinţa civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galaţi, nu şi actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946.
Chiar dacă analiza a fost făcută în contextul admisibilităţii cererii de revizuire de faţă, şi nu al puterii lucrului judecat al hotărârii judecătoreşti, finalitatea este aceeaşi, anume imposibilitatea reanalizării unui aspect de fapt şi de drept ce a fost tranşat irevocabil într-un proces anterior.
Aprecierea Curţii de Apel Galaţi pe acest aspect nu a făcut obiectul criticilor din recursul declarat de către revizuentă, astfel încât legalitatea sa excede controlului exercitat de către această instanţă de recurs.
Nu poate fi, însă, ignorat că aprecierea în discuţie a intrat în puterea lucrului judecat şi se impune ca atare doar în legătură cu sentinţa civilă nr. 2802/1963, în limitele rezultate chiar din decizia nr. 241 din 4 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, iar atare constatare nu este infirmată nici de apărările din întâmpinarea depusă în recurs, în condiţiile în care, după cum s-a arătat, intimatul a urmărit doar respingerea recursului, nu admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, pentru a fi posibilă cenzurarea legalităţii deciziei pe acest aspect.
În consecinţă, controlul de legalitate al hotărârii recurate poate fi exercitat în privinţa condiţiilor de admisibilitate a revizuirii din perspectiva înscrisului nou reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946, pentru care nu s-a considerat că decizia nr. 241 din 4 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi ar produce vreun efect.
Examinându-se cerinţa caracterului determinant al acestui înscris, prin decizia recurată s-a constatat, astfel cum deja s-a arătat, că situaţia ce se doreşte a se dovedi cu acesta era cunoscută instanţei de judecată, rezultând din alte înscrisuri care au existat la momentul pronunţării hotărârii.
O astfel de argumentare relevă o analiză necorespunzătoare a cerinţei în discuţie, care presupune că, dacă înscrisul nou ar fi fost cunoscut la momentul soluţionării cauzei, ar fi putut conduce la pronunţarea unei alte soluţii.
Din perspectiva acestei cerinţe de admisibilitate, ar trebui analizat în concret dacă, în raport de considerentele hotărârii şi de probatoriul administrat, nu mai puţin, în raport de cererile şi apărările părţilor, înscrisul nou avea aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situaţii de fapt în cauză.
Aşadar, aprecierea acestei cerinţe are drept premisă situaţia de fapt reţinută prin considerentele hotărârii supuse revizuirii, susţinerile părţilor din acea cauză şi nu poate ignora conţinutul înscrisului nou, pentru că numai în acest fel s-ar putea stabili dacă acest înscris ar fi fost hotărâtor pentru modul de soluţionare a cauzei.
Luarea în considerare a conţinutului înscrisului nou invocat prin cererea de revizuire este relevantă din perspectiva distincţiei între faptul principal, ce constituie raportul litigios dedus judecăţii şi care trebuie dovedit, şi faptul probator, care, fără a constitui însuşi raportul litigios, contribuie la dovedirea existenţei sau a inexistenţei acestuia, noţiuni ce au o semnificaţie diferită în materia probelor.
Avându-se în vedere această distincţie, examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerinţă de admisibilitate a revizuirii, presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conţinutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanţei ce a pronunţat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluţii decât cea efectiv pronunţată.
Din unicul argument regăsit în considerentele deciziei recurate, reiese că instanţa a făcut confuzie între faptul probator şi faptul principal, motiv pentru care nu a analizat în mod concret şi efectiv cerinţa în discuţie de admisibilitate a revizuirii.
Astfel, din cuprinsul deciziei nr. 127 din 30 iunie 2008, a cărei revizuire s-a solicitat, rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat contestarea dispoziţiei din 2006 emise în procedura Legii nr. 10/2001, dispoziţie prin care autoritatea administrativă locală a respins notificarea reclamantului C.C.M., deoarece nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării.
Aşadar, împrejurarea relevată prin decizia recurată ca fiind cunoscută de către instanţa ce a pronunţat decizia nr. 127 din 30 iunie 2008, anume existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, reprezintă însuşi faptul principal, şi nu faptul probator pretins relevat prin mijlocul de probă nou, acest din urmă fapt menţionat constând, potrivit susţinerilor din cererea de revizuire, reiterate prin motivele de recurs, în existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, la nivelul anului 1946, în patrimoniul numiţilor F.S. şi F.M.G.
Confuzia între cele două noţiuni din considerentele deciziei recurate arătă că faptul probator nu a fost analizat în concret, în contextul aptitudinii înscrisului de a determina o altă apreciere asupra faptului principal.
Pe de altă parte, dată fiind confuzia arătată anterior, prin decizia recurată s-a apreciat în mod greşit că împrejurarea ce constituie faptul principal ce trebuia dovedit în cauză (dreptul de proprietate al reclamantului) trebuia să fie una necunoscută la data pronunţării deciziei nr. 127 din 30 iunie 2008, în mod evident, faptul principal este cunoscut instanţei, din moment ce a reprezentat însuşi obiectul susţinerilor contradictorii ale părţilor şi, totodată, obiect al probatoriului administrat.
Chiar dacă s-ar considera că instanţa a avut în vedere faptul probator (în legătură cu existenţa dreptului de proprietate al numitei F.S. asupra imobilului în litigiu), nici în privinţa acestuia argumentul că a fost cunoscut la momentul soluţionării cauzei, din alte probe administrate în cauză, nu este în sine suficient pentru stabilirea certă a absenţei caracterului determinant al înscrisului nou ce relevă faptul probator, dispensând instanţa de verificarea în concret a aptitudinii înscrisului de a conduce la o altă situaţie de fapt.
Niciuna dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii, desprinse din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nu implică, prin ele însele, condiţia ca înscrisul să releve o împrejurare nouă, necunoscută instanţei.
Cerinţa noutăţii este prevăzută doar în privinţa înscrisului ca atare, în sensul de a nu fi existat în materialitatea sa la momentul soluţionării cauzei, iar această asimilare cu „împrejurarea cunoscută” instanţei care a pronunţat hotărârea, în examinarea cerinţei de admisibilitate a caracterului determinant, relevă o confuzie între condiţia noutăţii înscrisului şi cea a caracterului determinant, astfel cum, în mod corect, rezultă din motivele de recurs formulate în cauză.
În contextul caracterului determinant al înscrisului nou, nu poate fi exclus că, deşi faptul probator este reflectat de probe deja administrate, acestea să nu fi fost apte, în funcţie de obiectul probei, cât şi de cerinţele legale ce trebuie întrunite pentru ca un mijloc de probă să aibă forţă probantă, să reprezinte dovezi pertinente şi concludente pentru dovedirea faptului respectiv. În atare situaţie, este posibil ca înscrisul nou să coincidă tocmai cu acel mijloc de probă ce îndeplineşte cerinţele legale pentru dovedirea faptului în discuţie.
Aşadar, este greşit a se aprecia de plano că eventuala cunoaştere a faptului probator din alte dovezi deja administrate prezumă absenţa caracterului determinant al înscrisului nou, astfel cum s-a procedat, în mod nelegal, prin decizia recurată, fiind necesară analiza în concret a aptitudinii acestuia de a schimba soluţia adoptată.
Pe de altă parte, este greşită chiar aprecierea instanţei că, la momentul pronunţării deciziei nr. 127 din 30 iunie 2008, ar fi fost cunoscută existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul numitei F.S. în anul 1946. Din cuprinsul adresei din 6 septembrie 2006, emise de Primăria Municipiului Galaţi, la care s-a făcut referire prin decizia recurată, rezultă cu certitudine doar faptul că imobilul a fost preluat de stat în baza deciziei din 1963 de la numita F.S., aşadar, situaţia juridică a imobilului la nivelul anului 1963, fără vreo menţiune, cel puţin, a titlului de proprietate, prezentat abia cu ocazia prezentei cereri de revizuire.
Or, nu poate fi ignorat că, prin decizia din 30 iunie 2008, s-a constatat un alt moment al preluării imobilului de la familia reclamantului, anume în baza Decretului nr. 92/1950, context în care poate avea relevanţă situaţia juridică a imobilului de la nivelul anului 1946, pretins relevată de înscrisul nou invocat. De asemenea, ar trebui să se observe că, prin hotărârea supusă revizuirii, instanţa a reţinut şi împrejurarea schimbării în timp a adresei poştale a imobilului în litigiu, premisă în contextul căreia se presupune a fi examinat caracterul determinant al înscrisului nou, în cuprinsul căruia se menţionează o anumită adresă poştală a imobilului ce a făcut obiectul operaţiunii juridice de vânzare-cumpărare atestate de acel înscris.
Faţă de considerentele expuse, se constată că instanţa nu a făcut o analiză corespunzătoare a cerinţei caracterului determinant al înscrisului nou, ţinând de admisibilitatea revizuirii, iar, în contextul în care atare analiză presupunea stabilirea cu certitudine, în prealabil, a unor elemente de fapt presupuse de conţinutul înscrisului nou, prin prisma considerentelor relevante ale deciziei supuse revizuirii, această instanţă de control judiciar nu poate proceda ea însăşi la examinarea cerinţei de admisibilitate menţionate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora aplicarea corectă a legii de către Înalta Curte poate fi efectuată doar dacă împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite.
Întrucât această din urmă condiţie nu este întrunită în cauză, se impune rejudecarea cauzei, în scopul clarificării situaţiei de fapt, de către instanţa de revizuire, ocazie cu care se va ţine cont de considerentele expuse prin prezenta decizie privind cerinţa de admisibilitate vizând caracterul determinant al înscrisului nou.
În cadrul rejudecării, se va examina şi caracterul doveditor al înscrisului nou, în sensul de a avea forţă probantă prin el însuşi şi fără să facă referire la alte mijloace de probă administrate, avându-se în vedere elementele de fapt relevante rezultate din examinarea conţinutului înscrisului şi a considerentelor instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii.
Întrucât considerentele din prezenta decizie au avut în vedere doar cerinţele de admisibilitate analizate prin decizia recurată, nu se impune examinarea motivelor de recurs vizând celelalte cerinţe desprinse din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., enumerate în decizia recurată, care urmează a fi, eventual, avute în vedere în cadrul rejudecării.
În consecinţă, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Galaţi împotriva deciziei nr. 53/A din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1067/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1073/2014. Civil → |
|---|
