ICCJ. Decizia nr. 1094/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1094/2014
Dosar nr. 42319/3/2007
Şedinţa publică din 1 aprilie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, reclamantul G.S. a chemat în judecată pe pârâtul Circul Globus Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să-i permită accesul, în calitatea sa de proprietar, pe terenurile în suprafaţă de 3.198,2 mp situat în Bucureşti, sector 2 şi în suprafaţă de 9.126 mp situat în Bucureşti, sector 2, obligarea pârâtului să desfiinţeze toate construcţiile provizorii ridicate fără autorizaţie şi să ridice toate obiectele aflate pe terenurile sus menţionate, obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 197.184 lei/lună reprezentând beneficiu nerealizat de la data de 08 iunie 2007 până la data eliberării terenurilor şi la plata daunelor cominatorii în sumă de 10.000 lei/zi, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză şi până la data executării efective a obligaţiilor de către pârâtă. Totodată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din 24 octombrie 2007 reclamantul a precizat primul capăt de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile menţionate în petitul acţiunii, terenuri evaluate la 4.157.457,318 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 8421 din 24 octombrie 2007, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost astfel înregistrată la data de 28 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 42319/3/2007.
Prin cererea formulată la data de 06 aprilie 2009, reclamantul a precizat că înţelege să se judece cu Circul Globus Bucureşti şi cu Consiliul general al municipiului Bucureşti în calitate de pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 988 din 12 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul Circul Globus Bucureşti să lase reclamantului în deplină coproprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 3.029 mp situat în Bucureşti, şi terenul în suprafaţă de 8.264 mp situat în Bucureşti, sectorul 2, aşa cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. D.M.D.
Pârâtul Circul Globus a fost obligat la plata sumei de 56.465 euro pe lună în echivalent în lei la data plăţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor începând cu luna iunie 2007 şi până la data eliberării efective a terenurilor precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 474.531,5 lei.
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 28 iulie 2011, instanţa a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei în sensul obligării pârâtei să ridice toate construcţiile provizorii executate fără autorizaţie de construire de pe cele două terenuri.
Prin Decizia civilă nr. 146 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile de mai sus însă, prin Decizia civilă nr. 42319 din 20 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a casat decizia instanţei de apel şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtului Circ & Varieté Globus Bucureşti, continuator al Circului Globus.
În rejudecare, la termenul de judecată de la 30 aprilie 2012, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul apelantului pârât formulată de municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Soluţionând în fond apelul formulat de pârâtul Circ & Varieté Globus Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 221/A din 7 octombrie 2013 a admis calea de atac, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 804.626 euro, echivalentul în lei reprezentând suma de 3.664.107 lei şi anume contravaloarea lipsei de folosinţă a celor două terenuri pentru perioada 08 iunie 2007 şi până la data preluării 27 mai 2011 şi respectiv 31 mai 2011, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, pentru considerentele ce urmează.
Titlul de proprietate al reclamantului a fost obiect de dispută între părţi.
Acesta a fost şi motivul pentru care, faţă de specificul acţiunii, instanţa de fond a suspendat judecata la data de 17 martie 2008 în temeiul dispoziţiei art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a cauzei care formează obiectul Dosarului nr. 10278/300/2007 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Soluţia pronunţată în acel dosar, respectiv, sentinţa civilă nr. 8813 din 05 noiembrie 2007, prin care s-a respins acţiunea formulată de reclamantul Circul Globus în contradictoriu cu C.J.S.D.P. asupra terenurilor şi cu pârâţii T. şi G.S. în constarea nulităţii absolute a titlului de proprietate din 2006 precum şi a actelor juridice consecvente, respectiv, a contractelor de vânzare cumpărare din 2007 pentru lipsa calităţii procesuale active, a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 2245/R din 17 decembrie 2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, cu putere de lucru, judecat că din actele dosarului rezultă că nu reiese o suprapunere a terenurilor litigioase peste suprafaţa aflată în administrarea reclamantului.
Aceiaşi situaţie rezultă şi din raportul de expertiză având ca obiectiv identificarea imobilelor din litigiu, ce a fost administrat în faţa instanţei de fond şi din care rezultă că din actele depuse de apelantul pârât: Decretul nr. 295/1954, autorizaţia din august 1959, Decizia nr. 1629/1972, cerere de transfer mijloace fixe, protocol privind transferul unui teren aparţinând domeniului public nu există alte dovezi care să demonstreze suprapunerea de terenuri la care face referire pârâtul.
Având în vedere aceste înscrisuri precum şi Hotărârea nr. 854/2006 potrivit cu care pârâtul se află în subordinea Consiliul general al municipiului Bucureşti şi este finanţat din bugetul acestuia, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Consiliului general al municipiului Bucureşti în scopul soluţionării capătului de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă pretinsă.
Pe parcursul judecăţii în faţa primei instanţe, acest pârât nu a considerat că este lipsit de calitate procesuală pasivă şi nici instanţa de apel, având de soluţionat această excepţie invocată pe cale intervenţiei accesorii formulată în apel, nu a considerat că se impune a fi admisă o asemenea apărare.
Curtea a avut în vedere la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasivă invocată, atât înscrisurile la care s-a făcut referire în cele ce au preces, cât şi poziţia procesuală a apelantului şi a intervenientului accesoriu, în sensul de a se afirma calitatea pârâtului de administrator al bunurilor din litigiu, context în care, prin construcţiile necesare desfăşurării activităţii sale a ocupat terenurile în discuţie.
Curtea a observat că prin sentinţa civilă nr. 7162 din 09 octombrie 2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2668 din 07 octombrie 2011, a fost respinsă acţiunea reclamantului municipiul Bucureşti în contradictoriu şi cu intimatul reclamant din prezenta cauză, acţiune prin care se solicita constatarea nulităţii titlului de proprietate şi a actelor de înstrăinare subsecvente. Şi această instanţă a stabilit cu putere de lucru judecat că prin Hotărârea nr. 920 din 27 iulie 2006 Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991 repub. şi a Legii nr. 1/2000 a validat propunerea înaintată cu adresa din 24 iulie 2006 de către Subcomisia de aplicare a Legilor fondului funciar de pe lângă Consiliul local Sector 2, propunere vizând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 20.645,76 mp pe numele pârâţilor T.B., T.C. şi T.D.
Ca urmare a validării acestei propuneri, a fost eliberat titlul de proprietate din 16 august 2006 pe numele celor trei pârâţi, fiind încheiat şi procesul-verbal de punere în posesie din 04 august 2006.
Prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 29 ianuarie 2007, de către B.N.P. M., pârâţii T.B., T.D. şi T.C. au vândut pârâtului G.S. imobilele teren în suprafaţă de 3.198,2 m.p. situat în Bucureşti, sector 2 şi în suprafaţă de 9.126,14 mp situat în Bucureşti, sector 2, terenuri asupra cărora li se reconstituise dreptul de proprietate prin Hotărârea nr. 920 din 27 iulie 2006. Pârâţilor nu le poate fi imputată nicio culpă atât timp cât cauzele care conduc la nulitatea titlurilor de proprietate incumbă statului şi sunt instituite de acesta.
Astfel, C.E.D.O. a apreciat ca anularea de către instanţele judecătoreşti a titlurilor de proprietate prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, motivată de fapte imputabile exclusiv autorităţilor, fără a se reţine vreo culpă în sarcina beneficiarilor şi fără a li se acorda alte terenuri sau despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, chiar şi în cazurile în care s-ar dovedi existenţa unor cauze de interes public care să justifice anularea (cauza Toşcuţă şi alţii c. României pronunţată la data de 28 noiembrie 2008).
În cel de-al doilea litigiu, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 02 august 20111 sub nr. 55662/3/2011, reclamantul municipiul Bucureşti, prin primar general, a chemat în judecată pe pârâţii Statul român, prin M.F.P., în calitate de titular al dreptului de proprietate, T.D. şi T.B., T.C. şi G.S., solicitând, în principal, obligarea pârâţilor să lase statului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, sector 2 şi imobilul teren situat în Bucureşti sector 2, urmare comparării titlurilor de proprietate opuse în cauză, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea valorii de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi imobilului teren situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 458 din 08 martie 2013, şi această instanţă a respins acţiunea în revendicare reţinând că, în ceea ce priveşte analizarea acţiunii în revendicare formulată de Statul român, prin M.F.P. în contradictoriu cu pârâtul G.S., motivele invocate în cuprinsul acţiunii introductive, formulată iniţial de către municipiul Bucureşti, nu vizează o analiză comparativă a titlurilor de proprietate şi reţinerea ca preferabil al titlului intervenientului, ci se aduc argumente în ceea ce priveşte nelegalitatea titlului autorilor pârâtului emis în baza Legii nr. 18/1991, aspecte care nu pot fi analizate fără a fi învestită cu o acţiune în anulare.
Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut că municipiul Bucureşti a formulat o acţiune în anularea titlului de proprietate emis pe numele pârâţilor T.B., şi T.D., invocând aspecte de nelegalitate identice cu cele din acţiunea principală şi respinsă în mod irevocabil, confirmându-se valabilitatea titlul de proprietate din 2006.
Sub acest aspect, Tribunalul a arătat că actul jurisdicţional produce pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi.
Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terţi, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv de prezumţie.
Faţă de dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ. statuările unor hotărâri irevocabile, cu valoare de prezumţii legale, se răsfrâng în mod indirect şi asupra terţilor.
În acelaşi timp, pentru că terţul, în speţă, reclamantul Statul român, nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea judecătorească ce i se opune şi astfel, nu şi-a putut face propriile apărări, are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, prin administrare de probe, să răstoarne prezumţia invocată de parte şi care faţă de el are doar valoare relativă, caracterul absolut al prezumţiei legale funcţionând, în condiţiile art. 1202 alin. (2) C. civ., doar în relaţiile dintre părţi.
Aceasta însemnă, raportat la datele speţei, ca reclamantul să demonstreze că respingându-se cererea în anulare formulată de municipiul Bucureşti împotriva pârâţilor T., soluţia nu a privit şi titlul de proprietate a acestuia, pentru a justifica interesul în ceea ce priveşte preferabilitatea titlului de proprietate în detrimentul celui prezentat de pârâtul G.S.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 2668 din 07 octombrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 11479/300/2008, s-a respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de municipiul Bucureşti, în condiţiile în care a fost contestată legalitatea titlului de proprietate obţinut de pârâţii Tonolla.
În considerentele sentinţei de fond au fost analizate pe larg aspectele legate de modul în care s-a eliberat titlul de proprietate al pârâţilor, data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, precum şi corecta aplicare a Legii nr. 18/1991 de către comisiile de fond funciar.
Procedând la o analiză comparativă a titlurilor de proprietate, Tribunalul a apreciat că titlul pârâtului G.S. este preferabil atâta timp cât acest titlu nu a fost anulat în mod irevocabil de o instanţă judecătorească, iar statul prin organele sale autonome a înţeles să reconstituie dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, apreciind că la momentul respectiv moştenitorii defunctului M.T. întrunesc condiţiile legale în vederea dobândirii dreptului. Faptul că reclamantul invocă Decizia nr. 39862/208 din 29 martie 1946, înscrierea dreptului în cartea funciară şi încadrarea terenului în categoria proprietăţii publice nu poate conduce la o preferabilitate a titlului statului, în condiţiile în care titlul pârâţilor emis de reclamant e valabil, în acest mod renunţând practic la dreptul său în favoarea reparării prejudiciului persoanelor fizice.
Curtea a mai arătat că susţinerile relative la domenialitatea celor două imobile sunt nefondate şi nu mai pot fi puse în discuţie în acest litigiu cu atât mai mult cu cât, nici până la momentul pronunţării prezentei, apelantul ori intervenientul accesoriu, nu au fost în măsură să producă dovezi cu privire la faptul că cele două terenuri sunt incluse în patrimoniul public al vreunei unităţi administrativ teritoriale sau al statului.
Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a analizat titlurile de proprietate exhibate şi, pe cale de consecinţă, a constatat că singurul care face dovada unui titlu de proprietate asupra imobilelor din litigiu este intimatul-reclamant, apelantul-pârât fiind cel care a deţinut fără drept imobilele pe care le-a afectat desfăşurării activităţii sale.
În privinţa cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a celor două imobile, Curtea a schimbat soluţia primei instanţe având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în apel şi care urmează a fi omologat.
Prin raportare cele două criterii temporale şi anume, data notificării apelantului pârât ca fiind data de 08 iunie 2007- dată la care s-a primit notificarea, precum şi data predării silite a celor două imobile, respectiv, 27 mai 2011 şi 31 mai 2011, această valoare urmează a fi reţinută pe seama metodei comparaţiei directe, în funcţie de ofertele concrete de înstrăinare care vizează zonele din litigiu, de categoria de folosinţă şi grupa de destinaţie ca fiind valoarea de 804.626 euro echivalentul a 3.664.107 lei.
Întrucât soluţia privind obligaţia de ridicare a construcţiilor nu a fost criticată şi, în această modalitate aceasta a dobândit putere de lucru judecat, Curtea a apreciat că susţinerile formulate cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, relativ la caracterul acestor construcţii, nu pot fi primite.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe noi, respectiv un nou raport de expertiză exclusiv în ceea ce priveşte capătul trei al cererii de chemare în judecată, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru următoarele considerente.
Motivarea prin care a dispus schimbarea în parte a capătului 3, respectiv modificarea cuantumului despăgubirilor, nu întruneşte condiţiile imperative ale art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanţa mulţumindu-se cu menţionarea unui raport de expertiză dispus a fi efectuat de instanţa de judecată, raport de expertiză care nu răspunde solicitării instanţei de judecată de a indica care este metoda folosită de expert.
Deşi expertul a indicat două modalităţi de calcul în concluzii a copiat doar suma de 804.625 euro fără a da nicio explicaţie referitoare la modul în care s-a oprit asupra acestei valori şi fără a face nicio referire la prima variantă de calcul. Instanţa a pus în vedere expertei să precizeze şi dacă chiria stabilită este rezultatul unei medii prin raportare la perioada avută în vedere ca obiectiv al expertizei şi de asemenea să anexeze lucrării ofertele pe seama cărora şi-a întemeiat raportul de expertiză, respectiv oferte concrete care vizează zonele în litigiu.
Prin lucrarea depusă, expertul nu a răspuns obiecţiunilor încuviinţate de instanţa de judecată, respectiv nu a indicat denumirea metodei pe care şi-a fundamentat lucrarea ci doar un element - venitul potenţial.
Expertul s-a mulţumit să spună că: „ofertele de închiriere terenuri menţionate (pe care le-a luat în considerare în fundamentarea expertizei) constituie anexa 2 la raportul de expertiză depus". Din răspunsul expertului se înţelege că nici părţile care au făcut obiecţiunile, dar nici instanţa de judecată nu au fost atente să observe că există aceste oferte ataşate.
În fapt, instanţa de judecată a observat tocmai faptul că ofertele ataşate acestui raport de expertiză nu vizează zonele în litigiu, acesta fiind considerentul pentru care a încuviinţat obiecţiunile, respectiv nu se putea preciza o valoare referitoare la terenul în litigiu folosind terenuri din alte zone ale Bucureştiului.
Prin încheierea de şedinţă din 22 aprilie 2013, instanţa de judecată, observând că expertul nu a răspuns obiecţiunilor încuviinţate anterior a admis din nou obiecţiunile formulate atât de intimatul reclamant G.S. cât şi de intimatul intervenient municipiul Bucureşti şi a dispus revenirea la expert pentru a răspunde la aceste obiecţiuni care au fost depuse în scris la dosarul cauzei.
Expertul a completat singur raportul cu o altă opinie întemeiată pe metoda comparaţiei directe - noua opinie a expertului fiind în sensul stabilirii contravalorii lipsei de folosinţă la suma de 741.956 euro.
Ofertele ce au fost ataşate acestui ultim răspuns depus la termenul din 10 iunie 2013 nu au reprezentat oferte similare terenurilor în litigiu situate în zona Circului de Stat, acestea fiind concretizate în teren sector 6, zona B-dul T., - A.F.I. Cotroceni; teren Străuleşti, şos. G.I.Ș.; teren sector 2, str. M.E.; teren sector 1, zona Aviaţiei; teren, şos. M.B. ; teren 13 Septembrie - Trafic Greu.
Ofertele terenurilor menţionate mai sus sunt oferte doar din anul 2013.
Expertul a folosit corecţii pentru toate aceste elemente, deşi metoda comparaţiei directe presupune tocmai folosirea ofertelor similare şi această metodă nu poate fi aplicată decât în prezenţa unor elemente suficiente de comparaţie, respectiv metoda nu poate fi folosită decât dacă „piaţa oferă destule proprietăţi comparabile”. Mai mult decât atât, nu există niciun element de control al corecţiilor expertului, acesta neprezentând nicio justificare pentru care a decis uneori sa aplice corecţii de 5 % alteori de 10 % ajungând până la 40%. Şi atunci se pune întrebarea de ce expertul nu a aplicat corecţii de 2%, 4%, 70% şi care sunt factorii la care s-a raportat în aplicarea acestor corecţii, astfel încât atât părţile cât şi instanţa de judecată să poată verifica dacă raţionamentul expertului este sau nu corect.
Motivarea instanţei este atât contradictorie cât şi insuficientă întrucât este întemeiată pe date false. Astfel, Curtea de Apel a omologat un raport de expertiză reţinând valoarea de 804.626 euro întemeiată pe metoda comparaţiei directe în condiţiile în care chiar expertul desemnat a răspuns că metoda reprezentând valoarea de 804.825 euro este „metoda mediei”.
Cu alte cuvinte nici măcar instanţa de judecată nu a ştiut denumirea metodei folosite de expert sens în care a omologat raportul de expertiză având falsa reprezentare că expertul a folosit metoda comparaţiei directe.
Decizia nu conţine niciun fel de argumente pentru care instanţa de judecată a înlăturat susţinerile intimatului reclamant G.S. privitoare la imposibilitatea omologării raportul de expertiză.
Cu privire la acest aspect chiar C.E.D.O. (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României ) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţa de judecată, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.
În cauză este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ întrucât Decizia nr. 221/A din 07 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în privinţa cuantumului despăgubirilor este lipsită de o bază legală, convingerea instanţei de judecată fiind formată eronat în baza unui raport de expertiză nelegal întocmit.
Raportul de expertiză este mijlocul de probă care are drept scop lămurirea unor împrejurări de fapt pentru care este necesară părerea unor specialişti. Acesta este sensul dispoziţiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru ca acest mijloc de probă să aibă valoare este absolut obligatoriu ca „concluziile expertului să se bazeze pe date şi raţionamente precise şi nu pe o simplă apreciere subiectivă şi de asemenea este absolut obligatoriu ca mijlocul de probă - raportul de expertiză să fie realizat conform legislaţiei în materie respectiv O.G. nr. 24/2011”.
În acest sens, art. 12 din O.G. nr, 24/2011 - Ordonanţa privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor prevede că: - Activitatea de evaluare poate fi desfăşurată numai de persoanele care au calitatea de evaluator autorizat dobândită în condiţiile prezentei ordonanţe, care sunt înscrise în Tabloul Uniunii (…).”
Cu privire la acest aspect, se arată faptul că expertul ce a realizat raportul de expertiză, nu deţine calitatea de evaluator autorizat - aşa cum rezultă din adresa din 16 aprilie 2013 eliberată de U.N.E.A.R., depusă la dosarul cauzei.
Neavând calitatea de evaluator autorizat, expertul numit de instanţă a realizat un raport de expertiză fără a respecta exigenţele impuse de legislaţia în materie, respectiv fără a aborda o metodă din cele expres indicate de standardele internaţionale de evaluare, sens în care opinia referitoare la valoarea de 804.625 euro s-a întemeiat pe o metodă inventată de aceasta, stabilind lipsa de folosinţă a imobilului astfel : a adunat pe o coloana sumele ce reprezintă preţul ofertelor - suma totala de 21.580 euro pe cealaltă coloană a adunat suprafaţa totală ofertată de proprietari rezultând suma de 14.12 7 mp şi apoi a împărţit cele două valori (pentru a avea o medie).
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Ruiz Torija contra Spaniei). Deasemenea, conform jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Albina contra României).
În cauză, problema esenţială supusă dezbaterii a fost cea a valabilităţii titlului de proprietate exhibat de reclamant în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, chestiune minuţios analizată de instanţa superioară de fond.
O chestiune, subsidiară acţiunii în revendicare, a reprezentat-o contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor revendicate, pentru perioada 8 iunie 2007 şi până la data predării 27 mai 2011 şi respectiv 31 mai 2011.
Printr-un motiv de recurs se invocă incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. procedură civilă sub o dublă critică: nemotivarea hotărârii cât priveşte cuantumul daunelor acordate şi existenţa unor considerente contradictorii referitoare la acelaşi capăt de cerere.
Instanţa de apel, omologând raportul de expertiză tehnică, a achiesat la argumentele avute în vedere de expert în cuprinsul probei repudiate prin recurs.
Astfel, prin expertiză se precizează că la stabilirea valorii despăgubirilor s-a avut în vedere situaţia concretă a celor două terenuri, respectiv a faptului că nu se pot realiza lucrări de construcţie, că nu pot fi folosite în orice scop precum şi a faptului că suprafeţele de teren sunt foarte mari, ceea ce înlătură posibilitatea închirierii acestora, imobilele fiind lipsite de utilitate în prezent.
Totodată, instanţa arată că valoarea a fost reţinută „pe seama comparaţiei directe, în funcţie de ofertele concrete de înstrăinare care vizează zonele din litigiu, de categoria de folosinţă şi grupa de destinaţie”.
Cu alte cuvinte, instanţa a arătat criteriile avute în vedere la momentul analizării raportului de expertiză şi, implicit a sumei de 804.626 euro.
Este real că iniţial raportul de expertiză prin care s-a reţinut suma de 804.626 euro, nu este folosită metoda comparaţiei directe, metodă folosită însă în completarea raportului de expertiză tehnică depus la 10 iunie 2013, solicitată a fi efectuată de instanţă.
Folosind metoda solicitată de recurent, expertul a stabilit o sumă inferioară celei iniţiale şi anume 741.956 euro, adică cu 52.670 euro mai puţin.
Cum în propria cale de atac nu se poate crea părţii o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, conform dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ. cu referire la art. 296 C. proc. civ., criticile, deşi întemeiate nu vor fi primite.
Susţine recurentul că expertiza efectuată în cauză este nulă întrucât expertul numit de instanţă nu are calitatea de evaluator autorizat conform art. 12 din O.G. nr. 24/2011, cu referire la adresa U.N.E.A.R., ce atestă această situaţie de fapt.
Critica este vădit nefondată, câtă vreme legea aplicabilă este Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, iar nu Ordonanţa nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa nr. 2/23000 „este expert tehnic judiciar orice persoană fizică care dobândeşte această calitate în condiţiile prezentei ordonanţe şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti”. Or, în cauză, expertul tehnic judiciar numit de instanţă în condiţiile art. 202 C. proc. civ. procedură civilă, are calitatea de expert tehnic judiciar - legitimaţia, putând fi astfel numit de către instanţa de judecată pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare.
Rezultă din cele mai sus expuse că ceea ce se pretinde a fi consideraţii contradictorii sunt în realitate argumentele folosite de instanţă la darea soluţiei.
Cât priveşte critica referitoare la refuzul instanţei de a încuviinţa efectuarea unei noi expertize precum şi la modalitatea de evaluare şi de aplicare a corecţiilor de către expert, reprezintă critici de netemeinicie astfel că trebuie precizat că dispoziţiile legale ce permiteau analiza criticilor de netemeinicie în calea extraordinară de atac a recursului au fost abrogate prin art. 1 pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2000.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.S. împotriva Deciziei nr. 221/A din data de 7 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1082/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1099/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
