ICCJ. Decizia nr. 1099/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1099/2014
Dosar nr. 30497/3/2009
Şedinţa publică din 1 aprilie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Reclamanta C. - S.G.C.D.A., printr-o acţiune formulată la 21 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC A.B.C.P.M. SA, deţinătoarea postului de Televiziune N. T.V. pentru obligarea acesteia la plata, cu dobânda legală, a remuneraţiei reprezentând procentul de 3% datorat,, pentru radiodifuzarea pe acest post de televiziune, pe perioada trim. II - 2006 – trim. II 2009 a operelor autorilor reprezentaţi de reclamantă. A mai solicitat şi obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a play - listelor pentru aceeaşi perioadă, conform hotărârii arbitrale din 15 octombrie 2005 publicată în M. Of. nr. 981 din 4 noiembrie 2005, prin Decizia O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 43 alin. (2), art. 13, 38, 130 alin. (1) lit. a) şi h) şi art. 139 din Legea nr. 8/1996 şi Hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005.
Pârâta prin întâmpinarea depusă la dosar s-a apărat susţinând că nu a difuzat opere scrise pe postul său de televiziune, lucru adus la cunoştinţa reclamantului prin două adrese, nr. 187 din 15 iulie 2008 şi, respectiv, nr. 642 din 2 iulie 2009.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1006 din 22 mai 2012 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
S-a constatat că reclamantul este organismul de gestiune colectivă care a fost abilitat, în temeiul Legii nr. 8/1996, să gestioneze drepturile de autor în domeniul operelor scrise, în baza Deciziei nr. 8/1997.
Potrivit relaţiilor furnizate de O.N.R.C., pârâta SC A.B.C.P.M. SA difuzează programe de televiziune într-unul din sediile sale secundare, ce are ca destinaţie studio de televiziune.
În repetate rânduri, reclamanta a solicitat pârâtei, într-o formă sau alta, încheierea autorizaţiei-licenţă neexclusivă de utilizare a operelor scrise (potrivit corespondenţei dintre cele două părţi, depusă la dosar la filele 11 - 23). Atât anterior prezentului litigiu, cât şi pe parcursul judecării cauzei, pârâta a susţinut constant că nu difuzează pe postul tv opere scrise (aspect confirmat şi de expertiza efectuată în cauză).
Având în vedere că reclamanta a arătat că pretenţiile sale nu se referă la difuzarea de opere-scrise propriu-zise ci la difuzarea unor filme ce încorporează scenarii, opere scrise, tribunalul a analizat în ce măsură o asemenea pretenţie, referitoare la difuzarea propriu-zisă de opere scrise, este sau nu întemeiată. Acţiunea a fost apreciată ca fiind vădit nefondată având în vedere următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 1231 şi art. 1232din Legea nr. 8/1996, pentru ”comunicarea publică a operelor”, gestiunea colectivă este facultativă, iar nu obligatorie. Prin urmare, reclamantul este ţinut să facă dovada calităţii sale de reprezentant, prin mandatul încheiat direct cu autorul, pentru justificarea atât a calităţii de reprezentant al acestuia, cât şi pentru justificarea calităţii procesuale active.
S-a constatat că în cauză nu numai că nu s-a făcut dovada vreunui mandat acordat de titularul dreptului de autor asupra scenariilor filmelor difuzate de pârâtă pe postul N. T.V., dar, în plus, legea stabileşte la art. 70 că ” prin contractele încheiate intre autorii operei audiovizuale (printre care se numără şi autorul scenariului, potrivit art. 66) si producător, in lipsa unei clauze contrare, se prezuma că aceştia, cu excepţia autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, prevăzute la art. 13, precum si dreptul de a autoriza dublarea şi subtitrarea, în schimbul unei remuneraţii echitabile”, iar potrivit art. 71 ” autorii primesc remuneraţiile cuvenite fie prin intermediul producătorului, fie direct de la utilizatori, fie prin organismele de gestiune colectiva a drepturilor de autor, pe baza contractelor generale încheiate de acestea cu utilizatorii”.
Reţinând că pârâta nu a difuzat opere scrise propriu-zise, iar pentru filmele difuzate, reclamanta nu a dovedit că gestionează drepturile autorilor scenariilor, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 80/A din 11 aprilie 2013 a respins ca nefondat recursul.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că p otrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 8/ 1996, „sunt autori ai operei audiovizuale, în condiţiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul şi regizorul sau realizatorul operei părţile pot conveni să fie incluşi ca autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial la crearea acesteia.”
Dispoziţiile art. 5 se refera la opera comună, iar în conformitate cu prevederile alin. (2) al acestui text de lege, „dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal, în condiţiile prezentei legi.„
S-a constatat că deşi opera cinematografică este calificată de legiuitor ca fiind operă comună, prin trimiterea la dispoziţiile art. 5 din Lege, rezultatul unei fuziuni de opere distincte, fapt care face să dispară atât autonomia contribuţiilor individuale, cât şi posibilitatea de a le exploata separat.
Au mai fost reţinute şi prevederile art. 70 din Lege potrivit cărora, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că autorii operei audiovizuale, cu excepţia autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive prevăzute la art. 13, privind utilizarea operei în ansamblul său, precum şi dreptul de a autoriza dublarea şi subtitrarea, în schimbul unei remuneraţii echitabile.”
În consecinţă, revine autorului care contestă cesiunea dreptului de utilizare a creaţiei sale să facă dovada că nu a cesionat acest drept producătorului.
S-a mai reţinut totodată că în cauză nu s-a menţionat care sunt autorii de scenarii pentru care se percepe remuneraţia compensatorie, iar reclamanta nu a dovedit ca gestionează drepturile anumitor autori de scenarii, mandatele de gestiune fiind încheiate cu autori de opere scrise de sine – stătătoare şi nu de scenarii.
Mai mult, pârâta în cauză a încheiat la 02 aprilie 2004 cu D.S. o autorizaţie-contract din cuprinsul căreia rezultă ca D.S. acordă utilizatorului autorizaţia de a utiliza opere cu drepturi de autor protejate, aparţinând repertoriului sau - repertoriu care cuprinde totalitatea filmelor artistice, documentare, de animaţie ş.a.
Conform raportului de expertiza efectuat în cauză, obligaţiile financiare privind radiodifuzarea operelor audiovizuale au fost virate către D.S.
S-a apreciat astfel că în mod corect că instanţa de fond a reţinut, raportat la normele legale aplicabile în cauză, că nu se poate retine obligaţia pârâtei de plată a remuneraţiei compensatorii.
Curtea retine totodată că în mod corect a făcut instanţa de fond aplicarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 8/1996, în sensul că gestiunea colectivă pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale fiind una facultativă si nu obligatorie, potrivit art. 123 din Legea nr. 8/1996, astfel cum susţine apelanta reclamantă.
Apelanta reclamantă nu a făcut dovada mandatului acordat de către autorii scenariilor către aceasta, iar prevederile art. 25 din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile in cauza, întrucât reclamanta nu a invocat si nici nu a dovedit că este titulara unor drepturi de autor.
3. Recursul
Reclamanta a declarat în termenul legal recurs împotriva Deciziei nr. 80/A a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a, fiind invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta, în susţinerea motivului invocat, a arătat următoarele:
Consemnările instanţei de fond privind natura utilizării şi plăţii scenariilor din filmele româneşti ce fac obiectul acţiunii, sunt nefondate având în vedere faptul că Societatea C. prin corespondenţa adresată intimatei - pârâte a adus la cunoştinţă acesteia filmele româneşti şi titularii de drepturi, radiodifuzaţi pe perioada în litigiu, ale căror opere scrise preexistente şi scenarii se regăsesc în repertoriul protejat de recurenta - reclamantă. Pentru a proba acest aspect, recurenta a susţinut că au fost prezentate extrase din repertoriul C. privind reprezentarea titularilor de drepturi atât pe bază de mandat cât şi pe baza mandatului legal stabilit de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 8/1996 care conferă calitate procesuală activă recurentei - reclamante pentru a solicita remuneraţiile legale aferente utilizării, conform metodologiei în vigoare, respectiv Hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005 publicată în M. Of. nr. 981 din 04 noiembrie 2005. S-a criticat faptul că instanţa de apel a ignorat modalitatea de gestiune colectivă, probată pentru titularii de drepturi precum şi lista filmelor româneşti în care se regăsesc autorii de opere scrise şi scenarii, reprezentaţi de C.
Motivările instanţei de fond şi, respectiv, de apel, privind lipsa temeiniciei dreptului la remuneraţie sunt fundamentate pe o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996.
S-a mai criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat din nici o perspectivă hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005 aplicabilă în cauză şi opozabilă intimatei - pârâte lipsind practic titularii de drepturi, reprezentaţi de C., de beneficiul remuneraţiei compensatorii la care face trimitere chiar instanţa de apel în considerentele deciziei.
Pe acest aspect, motivarea instanţei de apel pe considerentul netemeiniciei dreptului la remuneraţie este nefondată deoarece existenţa titularilor de drepturi în repertoriul C., făcut public pe site-ul O.R.D.A., în calitatea sa de organ de supraveghere şi control, precum şi existenţa mandatului legal prevăzut de art. 25 din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare, a mandatului expres acordat de aceştia nu puteau fi ignorate în aprecierea şi deliberările instanţei de apel cu privire la calitatea de reprezentantă a C., în sensul art. 1231 şi art. 1232 din Lege.
Sub aspectul considerentelor avute în vedere de instanţă pe problematica de fond a cauzei, s-a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în ceea ce priveşte aplicarea art. 70 coroborat cu art. 66 din lege interpretându-se restrictiv şi retroactiv în ceea ce priveşte radiodifuzarea operelor scrise (scenarii) radiodifuzate în filme create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996.
Instanţa de apel a ignorat cerinţa aplicării art. 5 din Legea nr. 8/1996, în ceea ce priveşte păstrarea caracterului individual al drepturilor de autor în cazul filmelor care reprezintă creaţii intelectuale realizate în comun a mai multor autori.
Instanţele de fond şi apel trebuiau să ţină cont de legea dreptului de autor aplicabilă filmelor şi ecranizărilor realizate după opere scrise preexistente care conferă protecţia tuturor creatorilor care şi-au adus contribuţii la realizarea operei comune (dispoziţiile Decret nr. 321/1956 raportat la dispoziţiile Legii nr. 8/1996 în ceea ce priveşte utilizarea).
S-a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în cauză, prin aceea că s-a referit la mai multe texte ce reglementează contribuţia creatorilor ce se regăsesc în opera audiovizuală, texte de lege pe care le-a aplicat aplicate retroactiv filmelor româneşti al căror cadru de legalitate s-a preconstituit anterior normelor invocate, respectiv legislaţiei din Decretul nr. 321/1956.
S-a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare retroactivă a normelor din Legea nr. 8/1996 iar prin analiza textelor legale actuale invocate în cauză a exclus tocmai dreptul la remuneraţia echitabilă datorat fiecărui coautor pe toată perioada de protecţie a filmelor româneşti ce fac obiectul utilizării.
În atare situaţie, reclamanta a susţinut că instanţa de apel, în analiza legislaţiei din domeniu (Legea nr. 8/1996 şi Decretul nr. 321/1956), trebuia să plece de la necesitatea protejării drepturilor de autor, a plăţii remuneraţiilor echitabile datorate autorilor şi nu de la ideea unei prezumţii relative de disoluţie a contribuţiei fiecărui coautor în creaţia cinematografică care să motiveze neplata drepturilor recunoscute de lege.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze caracterul compensatoriu al drepturilor de autor, deşi foloseşte noţiunea de remuneraţie compensatorie pentru utilizarea filmelor româneşti din speţă, ignorând raţiunea legiuitorului român expres consacrată în Legea nr. 8/1996 şi anume de a realiza un echilibru pe de o parte între toţi beneficiarii de remuneraţii în cazul operelor comune create de coautori, iar pe de altă parte între beneficiile realizate de utilizatori din exploatarea filmelor şi beneficiile cuvenite titularilor de drepturi coautori,
Interpretarea restrictivă a instanţei de apel lipseşte de fundament tocmai beneficiul remuneraţiilor echitabile recunoscute de lege titularilor de drepturi - titulari care pentru astfel de utilizări au elaborat prin organismele de gestiune colectivă metodologii de tarife recunoscute de lege prin proceduri arbitrale specifice - ajungându-se astfel la interpretarea că metodologiile aprobate tocmai pentru astfel de utilizări, sunt lipsite de temei legal ceea ce este o interpretare profund nelegală a instanţei de apel.
S-a mai arătat că instanţa nu a evidenţiat faptul că prin opera comună coautorii îţi păstrează drepturile proprii în opera comună realizată, în speţă cea audiovizuală, fiind consideraţi, potrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996, autori individuali, constitutivi ai operei audiovizuale. Prin realizarea unei opere comune titularii de drepturi ce îşi aduc contribuţia la realizarea acesteia nu îşi pierd calitatea de autori circumstanţiaţi domeniului de creaţie în care îşi aduc contribuţia la realizarea unei opere comune audiovizuale.
În speţă autorii de scenarii, autori a căror opere fac parte din domeniul operelor scrise, îşi păstrează drepturile proprii în creaţia comună şi beneficiază de drepturile conferite de Legea nr. 8/1996 domeniului de creaţie din care fac parte. Mai mult decât atât, scenariul este prin definiţie o operă scrisă recunoscută ca atare de către toţi utilizatorii şi consacrată în doctrina şi dicţionarele explicative ale limbii române ca operă scrisă.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul fiind respins pentru considerentele următoare:
Reglementările expres indicate ale Legii nr. 8/1996, incidente în cauză, au fost corect interpretate şi aplicate.
Pentru justificarea pretenţiilor formulate, reclamanta trebuia să probeze cu precădere, existenţa raporturilor de mandat de reprezentare a autorilor ale căror opere au fost reproduse pe postul de televiziune deţinut de pârâtă.
Potrivit Legii nr. 8/1996 gestionarea şi apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe este reglementată expres în Titlul III cap. 1 (art. 123 - 1291).
Regula instituită de lege este stabilită în art. 129, titularii drepturilor de autor şi drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute în mod individual sau pe bază de mandat prin organele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi.
Instanţele, în mod corect şi legal, au constatat că în cauză drepturile pentru care s-a solicitat obligarea la plată a pârâtei, nu se înscriu în categoria de gestiune comună obligatorie prevăzută de art. 1231 din lege.
Pentru categoria de drepturi prevăzute expres de art. 1232 din Lege, gestiunea colectivă este aleatorie.
Pentru aceste drepturi, art. 1232 alin. (2) stabileşte expres modalitatea de exercitare a gestiunii şi anume „organul de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat” în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a) sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licenţă.
Art. 1233 prevede, în mod explicit, că drepturile recunoscute în cap. I al Titlului III, cu excepţia celor prevăzute de art. 1231 şi 1232, pot fi gestionate prin intermediul organismului de gestiune colectivă numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi.
Art. 1234prevede expres că existenţa organelor de gestiune colectivă nu îi împiedică pe titularii drepturilor de autori şi ai drepturilor conexe să se adreseze unor intermediari persoane fizice sau juridice specializate pentru a fi reprezentaţi.
Ca urmare, într-o reglementare care nu conferă monopol de reprezentare organelor de gestiune colectivă pentru o anumită categorie de drepturi, dovedirea mandatului de reprezentare este esenţială în justificarea dreptului de a porni acţiune în justiţie pentru valorificarea drepturilor de autor şi drepturilor conexe în numele titularilor acestora.
Instanţele au surprins corect problema dedusă judecăţii, şi anume împrejurarea că reclamanta nu a dovedit că are un mandat de reprezentare a autorilor pentru forma de creaţie difuzată de pârâtă, sub formă de film.
Corectă este şi analiza făcută de instanţe cât priveşte distincţia între opera scrisă şi reproducerea cinematografică a acesteia, pentru această din urmă formă a operei difuzate, neexistând o dovadă a unui mandat expres acordat reclamantei, impus de reglementările în vigoare.
Criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 8/1996 sunt nefondate. Instanţa nu a negat caracterul individual al dreptului de autor în cazul filmelor, ca opere realizate în comun şi nici nu a infirmat individualitatea coautorului într-o asemenea operă, problema discutată în cauză fiind aceea de reprezentare a autorilor.
Exterioare problemelor discutate în cauză sunt şi criticile referitoare la caracterul compensatoriu al remuneraţiei echitabile şi la raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut o asemenea plată. Aceste aspecte nu au format obiectul discuţiilor în cauză, după cum s-a subliniat mai sus.
Critica referitoare la greşita aplicare a Legii nr. 8/1996, în sensul aplicării retroactive a acestei legi, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 321/1956, este confuză şi neexplicită. Instanţa a soluţionat acţiunea făcând o corectă aplicare a normei legale în vigoare, sub imperiul căreia se plasează raportul juridic dedus judecăţii, plata remuneratoare echitabilă pentru operele difuzate într-o perioadă situată după intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. - S.G.C.D.A. împotriva Deciziei nr. 80/A din data de 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1094/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1100/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
