ICCJ. Decizia nr. 1100/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1100/2014
Dosar nr. 44921/3/2009
Şedinţa publică din 1 aprilie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 12 noiembrie 2009, reclamanta U.C.M.R. - A.D.A. a chemat în judecată pe pârâta SC C.S.I. SRL pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 167.578,34 lei, reprezentând 78.202,59 lei remuneraţii restante datorate de pârâtă pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006, cu titlu de drepturi de autor şi conexe dreptului de autor pentru retransmiterea prin cablu, suma de 89.375, 75 lei penalităţi de întârziere, datorate de pârâtă pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor aferente perioadei ianuarie 2006 - decembrie 2006, penalităţi calculate până la data de 31 octombrie 2009, obligarea pârâtei, pentru perioada 1 noiembrie 2009, data plăţii efective a remuneraţiei în cuantum de 78.202,59 lei, aferente perioadei ianuarie 2006 - decembrie 2006, la plata penalităţilor de 0,10% zi de întârziere aferente acestei remuneraţii restante.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că potrivit deciziei O.R.D.A. nr. 135/2005 şi Protocolului publicat prin decizia O.R.D.A. nr. 60/2009 U.C.M.R. - A.D.A. a fost desemnată unic colector al remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor şi conexe pentru retransmiterea prin cablu datorate potrivit metodologiei publicate prin decizia O.R.D.A. nr. 124/2005, aplicabilă până la data de 06 aprilie 2009 inclusiv şi a metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 44/20094;
Pârâta a încheiat cu U.C.M.R. - A.D.A. autorizaţia - licenţa neexclusivă pentru operatorii de reţele prin cablu din 26 septembrie 2005, privind retransmiterea nealterată, simultană şi integrală prin fir, cablu, prin fibră optică sau orice procedeu similar ori printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte a programelor şi serviciilor de programe ce conţin opere din repertoriu U.C.M.R. - A.D.A., valabilă până la data de 6 aprilie 2009.
Pârâta nu şi-a respectat toate obligaţiile prevăzute de actele cu caracter normativ şi de autorizaţia licenţă neexclusivă încheiata cu U.C.M.R. - A.D.A.
Remuneraţiile pretinse prin cererea de chemare în judecată au fost determinate potrivit raportaţilor depuse de U.C.M.R. - A.D.A. de către pârâtă şi anexate cererii.
Prin sentinţa nr. 808 din 1 iunie 2010 Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 78.202,5 lei remuneraţii restante datorate de pârâtă pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006 şi 78.202,59 lei penalităţi de întârziere; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata în continuare a penalităţilor ca neîntemeiat şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 44 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de ambele părţi, prin Decizia nr. 198/A din 30 iunie 2011, a admis căile de atac şi a schimbat în parte sentinţa în sensul constatării ca rămas fără obiect a capătului de cerere privind remuneraţia restantă în cuantum de 78.902 lei, ca urmare a achitării sumei la 3 mai 2011; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor aferente aceste remuneraţii calculate de la data scadenţei lor până la data de 3 mai 2011; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 lei cheltuieli de judecată în apel, pentru considerentele ce urmează.
Cât priveşte capătul de cerere principal, Curtea a reţinut că în faza de judecată a apelului pârâta a depus la dosar la termenul din 5 mai 2011 ordinul de plată din 3 mai 2011, prin care s-a făcut dovada achitării remuneraţiei compensatorii restante, în valoare de 78. 202,50 lei, astfel că s-a constatat că această cerere a rămas fără obiect.
Referitor la cererea de acordare a penalităţilor de întârziere, Curtea a apreciat că s-a reţinut corect aplicabilitatea principiului de drept „accesorium sequitur principale ”, calculul şi acordarea acestora neputând fi desprinse de debitul principal, care le-a generat.
Mai mult, prin adresa din 25 mai 2007 pârâta a recunoscut existenţa unor obligaţii băneşti către pârâtă, iar ca o consecinţă a neexecutării acestor debite, au devenit incidente prevederile contractuale privind aplicarea clauzei penale.
Prin urmare, recunoaşterea făcută de pârâtă a produs efectul de întrerupere a termenului prescripţiei atât în ceea ce priveşte debitul principal cât şi în ce priveşte penalităţile de întârziere aferente .
Penalităţile de întârziere sunt datorate de pârâtă în temeiul dispoziţiilor art. 4.4 lit. b) din contractul de licenţă neexclusivă încheiat între părţi şi respectiv a metodologiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 8/1996, publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 124/2005, „fără punere în întârziere şi fără nicio altă formalitate”, nefiind astfel necesară facturarea lor separată şi înştiinţarea debitorului cu privire la calculul acestora, astfel cum a susţinut apelanta –pârâtă .
Mai mult, emiterea cu întârziere a facturii fiscale nu are relevanţă asupra exigibilităţii creanţei, iar comunicarea cu întârziere nu este de natură a exonera debitorul de îndeplinirea obligaţiei la termenul stabilit prin contract, sub sancţiunea penalităţilor.
Curtea a apreciat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 469/2001, nefiind întrunite cerinţele obligatorii prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 din Lege, privind natura comercială a actului dedus judecaţii, autorizaţia de licenţă neexclusivă din 26 septembrie 2005, încheiată între părţi fiind un act cu natură civilă.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicitând, în esenţă, modificarea deciziei cu privire la acordarea penalităţilor, cu menţinerea hotărârii primei instanţe privind capătul trei al cererii introductive de instanţă, în sensul respingerii obligaţiei de plată a penalităţilor până la data achitării obligaţiei principale.
Din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se apreciază că deşi în dispozitiv se arată că se admit ambele apeluri, din considerente rezultă în realitate că apelul pârâtei a fost respins.
Cu privire la nelegalitatea deciziei invocată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile metodologiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 8/1996, întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal referitoare la obligativitatea emiterii facturii pentru evidenţierea penalităţilor de întârziere, reclamanta calculând T.V.A. la penalităţi tot cu încălcarea dispoziţiilor Codului fiscal.
O altă critică se referă la împrejurarea că instanţa a încălcat atât prevederile art. 1, art. 3 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu prevederile art. 4.4 lit. b) şi art. 4.1 din contractul din 26 septembrie 2005 încheiate între părţi, cât şi voinţa pârâtului.
Se arată că recunoaşterea dreptului principal a cărei acţiune se prescrie, nu înseamnă recunoaşterea dreptului accesoriu şi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune a obligaţiilor accesorii, deoarece odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile.
Totodată, se arată că dispozitivul hotărârii nu poate fi adus la îndeplinire, întrucât referirea la „data scadenţei lor” din dispozitiv se referă la scadenţa reglementată prin art. 4.4 din contract, respectiv „din a 20-a zi a lunii următoare celei pentru care se datora”.
Arată recurentul că dreptul la acţiune, conform clauzelor contractuale, s-a prescris la data de 12 noiembrie 2009, detaliind datele scadente pentru fiecare sumă în parte începând cu ianuarie 2006 şi până în februarie 2006.
Se mai arată că valoarea penalităţilor neprescrise pentru perioada octombrie-decembrie 2006 sunt de 29.225,17 lei, iar sumele calculate după data introducerii acţiunii şi neprescrise sunt de 898.034 lei.
Judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ. până la soluţionarea cererii de lămurire a dispozitivului deciziei recurate de la 11 septembrie 2012 şi până la 1 aprilie 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1275/2013, soluţionând recursul declarat de pârâta SC C.S.I. SRL împotriva încheierii din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care cererea de lămurire a dispozitivului a constatat că, deşi asupra acestei cereri instanţa de apel a arătat în mod corect că nu reprezintă o soluţie contradictorie admiterea apelurilor formulate de părţile cu interese contrare în cauză, cererea astfel cum a fost concepută de pârâtă, nu este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 281 1C. proc. civ. deoarece dispoziţia de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o dispoziţie cu valoare executorie, astfel încât să fie necesară lămurirea ei.
Numai dispoziţiile prin care se dau dezlegări asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii prin admitere ori în situaţia admiterii unor cereri accesorii este antrenată funcţia executorie a hotărârii judecătoreşti; or, o soluţie de respingere a unei cereri de chemare în judecată sau acele dispoziţii ce ţin de tehnica redactării dispozitivului în soluţionarea căilor de atac, nu sunt dispoziţii de natură a putea fi puse în executare, fie pentru că nu s-a stabilit nicio obligaţie în sarcina celui chemat în judecată (pentru cazul respingerii cererii), pronunţarea hotărârii judecătoreşti negenerând, din acest punct de vedere, nicio modificare în realitatea juridică anterioară promovării litigiului, fie pentru că ele reprezintă doar reflectarea soluţiei de admitere a căii de atac, fiind chestiuni de tehnică procedurală, fără valenţă executorie.
Cum recurenta pârâtă a invocat ultima ipoteză (admiterea apelului reclamantei, dar şi a apelului său, pârâtă în cauză), Înalta Curte a constatat că în mod legal instanţa de apel a respins această cerere în temeiul art. 281 1C. proc. civ.
Totodată, prin aceeaşi cerere de lămurire a dispozitivului, pârâta a solicitat instanţei de apel să indice care dintre criticile reclamantei au fost admise şi care sunt criticile sale care au fost primite.
Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nici această solicitare nu este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 281 1C. proc. civ., normă ce permite doar lămurirea înţelesului dispozitivului (în varianta normativă analizată şi pentru care pârâta a optat în prima cerere), iar nu lămurirea considerentelor hotărârii; eventuala nemotivare a deciziei ori insuficienta argumentare a soluţiei adoptate sau neanalizarea unor critici susţinute prin motivele de apel sunt apte de a fi susţinute ca motive de recurs împotriva deciziei date în apel, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu împotriva încheierii pronunţate asupra cererii de lămurire a dispozitivului; în consecinţă, Înalta Curte a respins ca nefondat acest motiv de recurs.
Nici motivul de recurs susţinut în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit, criticile formulate de recurentă pe acest temei privind soluţia dată de instanţa de apel celei de-a doua cereri, prin care a solicitat să se lămurească acelaşi dispozitiv cu privire la întinderea şi aplicarea lui.
Această cerere s-a întemeiat pe împrejurarea că prin decizia instanţei de apel s-a dispus obligarea sa la plata către reclamantă „a penalităţilor aferente acestei remuneraţii, calculate de la data scadenţei lor până la data de 03 mai 2011”, cerere respinsă de instanţa de apel prin referirea la dispoziţiile art. 3712alin. (2) şi (3) C. proc. civ.; recurenta pârâtă a susţinut că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor anterior arătate.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte a constatat că dispoziţiile art. 3712alin. (3) C. proc. civ. reprezintă, într-adevăr, o normă neincidentă în argumentarea respingerii cererii pârâtei, întrucât actualizarea unei creanţe de către executorul judecătoresc presupune ca premisă existenţa unei creanţe certe, determinate în cuprinsul dispozitivului, iar nu a unei creanţe determinabile, astfel cum corect instanţa de apel a calificat dispoziţia anterioară a dispozitivului; cu toate acestea, atare constatare nu este de natură a conduce la modificarea încheierii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci doar la înlăturarea referirii la textul menţionat, întrucât soluţia este legală din perspectiva celorlalte argumente redate în cuprinsul considerentelor încheierii recurate.
Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a stabilit doar în sarcina executorului judecătoresc atribuţia de determinare a creanţei având ca obiect penalităţile datorate reclamantei.
Înalta Curte a reţinut că prevederile art. 3712 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, calcularea acestora se va realiza de către organul de executare, potrivit legii, ceea ce şi instanţa de apel a constatat.
În plus, curtea de apel a argumentat că prin considerentele deciziei este detaliată modalitatea în care penalităţile curg şi temeiul în drept al acestora, apreciindu-se că obligaţia stabilită prin dispozitivul deciziei nu este nici incertă, nici imposibil de executat, conţinând, astfel cum prevede textul de lege citat, criteriile de calcul al penalităţilor, deci, o obligaţie determinabilă.
Totodată, Înalta Curte a constatat că celelalte aspecte ce privesc excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi data scadenţei stabilită de instanţa de apel ca fiind 15 iunie 2007 (în raport de data de 25 mai 2007 ca dată a recunoaşterii de către pârâtă a pretenţiilor reclamantei reţinută de instanţa de apel), în absenţa unor critici în apel cu un atare obiect, precum şi cuantumul penalităţilor de întârziere, nu pot constitui obiect al analizei în acest recurs, întrucât acestea sunt critici de nelegalitate îndreptate împotriva soluţiei date asupra apelurilor, prin Decizia civilă nr. 198/A/2011.
În consecinţă, aceste critici nu pot fi evaluate de această instanţă de recurs în prezentul cadru procesual, nefiind chestiuni ce privesc întinderea şi aplicarea dispozitivului, instanţa de apel însăşi invocând în mod legal prin încheierea recurată imposibilitatea reaprecierii asupra acestei excepţii şi revenirii asupra soluţiei adoptate şi prevalându-se de invocarea puterii lucrului judecat, în realitate, de dezînvestirea sa.
În măsura în care recurenta pârâtă a formulat astfel de critici şi în cadrul recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 198/A din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, acestea vor fi analizate de instanţa de recurs în cadrul Dosarului nr. 44921/3/2009, înregistrat pe rolul acestei instanţe.
Înalta Curte, analizând decizia instanţei superioare de fond prin prisma criticilor formulate reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Cu privire la motivul de modificare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, validând încheierea pronunţată în camera de consiliu de la 25 octombrie 2012 prin Decizia nr. 1275/2013, a statuat cu autoritate de lucru judecat că dispozitivul nu cuprinde elemente contradictorii, deoarece dispoziţia de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o dispoziţie cu valoare executivă astfel încât să fie necesară lămurirea ei, arătându-se în mod corect că soluţia de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o soluţie contradictorie. Se precizează că, strict procedural, dacă apelantul formulează mai multe motive de apel, din care unele sunt fondate, iar restul nefondate, instanţa nu poate să dispună admiterea în parte a apelului.
Înalta Curte, constată că în corpul deciziei nu există dispoziţii contradictorii câtă vreme soluţia de admitere a apelului pârâtului a fost determinată de achitarea de către acesta în apel a remuneraţiei restante în cuantum de 78.202,50 lei, la care a fost obligat în primă instanţă.
Susţine recurenta aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 3 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 ceea ce a condus la aplicarea greşită a legii în sensul obligării sale la plata penalităţilor de întârziere deoarece termenul de la care curge dreptul de a solicita plata penalităţilor de întârziere ia naştere după data de 20 a lunii următoare celei pentru care se datorează remuneraţia.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”.
Conform art. 3 „Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni. Prin derogare de la dispoziţiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare; cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 22”.
Totodată, conform art. 16 alin. (1) lit. a) „Prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţie”.
Critica formulată este vădit nefondată câtă vreme pentru dreptul principal a operat întreruperea prescripţiei ca urmare a recunoaşterii debitului de către recurentă, ceea ce semnifică şi întreruperea prescripţiei pentru dreptul accesoriu-plata penalităţilor de întârziere.
Pretinde recurenta încălcarea normelor din Codul fiscal, fără a specifica care este textul de lege încălcat, apreciind subsidiaritatea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi a drepturilor conexe faţă de dispoziţiile fiscale.
Într-adevăr, exigenţele fiscale pretind obligativitatea emiterii facturii pentru ca debitorul să se poată descărca de obligaţiile sale către creditor.
Numai că în cauză sunt incidente dispoziţiile speciale, derogatorii ale deciziei O.R.D.A. nr. 124/2005 privind Metodologia privind utilizarea de retransmitere prin cablu a operelor muzicale, audiovizuale, cinematografice, scrise, plastice, a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, preluate din radiodifuzări iniţiale, şi a tabelului cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi de autor şi titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 8/1996, în temeiul căreia s-a încheiat între părţi contractul civil de licenţă neexclusivă.
Conform clauzei contractuale de la art. 4.4 lit. b), penalităţile de întârziere, în cuantum de 0,10 % pe fiecare zi de întârziere, penalităţile de întârziere sunt datorate “fără punere în întârziere şi fără nicio altă formalitate”.
Aşadar nu era necesară facturarea penalităţilor de întârziere şi înştiinţarea separată cu privire la calculul şi cuantumul acestora cum se pretinde de către recurentă.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.S.I. SRL împotriva Deciziei nr. 198/A din data de 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1099/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1115/2014. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
