ICCJ. Decizia nr. 1143/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1143/2014
Dosar nr. 26971/3/2010
Şedinţa publică din 3 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 26971/3 din 02 iunie 2010, reclamanţii P.A., I.F.A., N.D.M. şi N.R.C. au solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 6, compus din teren şi construcţie.
În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că, deşi prin Dispoziţia nr. 10046 din 28 martie 2008, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, nu au primit despăgubirile cuvenite potrivit legii, deoarece mecanismul reparator stabilit prin Fondul Proprietatea nu are caracter efectiv, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 2005 din 23 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea, a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P. să plătească reclamanţilor suma de 1.427.639 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 6, precum şi suma de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa a avut în vedere raportul de expertiză evaluatoare întocmit de expert Dorel Pauliuc şi a reţinut că, în pofida dispoziţiilor legale aplicabile, dosarul cu propunerea de măsuri reparatorii nu a fost încă transmis C.C.S.D., iar până în prezent, reclamanţii nu au beneficiat de nici un fel de despăgubire şi nu au primit nicio înştiinţare cu privire la desfăşurarea procedurii prevăzute de lege.
S-a mai reţinut că Fondul Proprietatea nu este funcţional şi nu există nicio perspectivă reală, certă şi credibilă ca începutul funcţionării sale să se situeze în viitorul apropiat, tribunalul apreciind ineficacitatea mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, ineficacitate calificată drept notorie şi incontestabilă.
Tribunalul a făcut trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O., arătând că, s-a reţinut constant în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. (a se vedea cauzele Faimblat, Viaşu), inclusiv în cea foarte recentă (hotărârea - pilot pronunţată în cauzele Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), că procedura acordării despăgubirilor potrivit Legii nr. 10/2001 şi Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu funcţionează, neavând un caracter efectiv, ţinând seama de lungimea excesivă a procedurilor administrative şi de incapacitatea C.C.S.D. de a soluţiona într-un termen rezonabil cererile de despăgubire, ca şi, îndeosebi, de acordarea de despăgubiri într-un număr infim de cazuri în raport cu cele aflate în curs de soluţionare .
Tribunalul a constatat că Statul Român, reprezentat în proces de M.F.P., conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, este în culpă, pentru că, pe de-o parte, a instituit legislativ regula despăgubirii integrale, prin echivalent, a persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, iar pe de altă parte, prin ramura executivă a puterii sale, nu a luat măsurile necesare pentru aplicarea efectivă a legislaţiei, încălcând astfel drepturile subiective ale persoanelor îndreptăţite la despăgubiri efective, între care se află şi reclamanţii.
Tribunalul a apreciat că, prin conduita sa ilicită şi imputabilă, constând într-un complex de abstenţiuni şi acţiuni contrar legilor în vigoare, Statul Român a cauzat în mod direct un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, care au fost lipsiţi de valoarea de circulaţie a imobilului preluat în mod abuziv de stat, valoare care li se cuvine potrivit legii. S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instituite de art. 998 - 999 C. civ., de unde a rezultat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului astfel cauzat.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel Statul Român, prin M.F.P.
Apelantul a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P. în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri, nefiind deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale şi să emită dispoziţia de restituire, în natură sau echivalent.
S-au invocat dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, apelantul arătând că speţa dedusă judecăţii se află într-o situaţie de excepţie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către M.F.P.
Apelantul a mai arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile prevăzute de Titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 şi că dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalităţi de control asupra despăgubirilor stabilite.
Prin Decizia civilă nr. 388/A din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia nulităţii apelului, precum şi cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinelor M.F.P. nr. 1227/2006 şi nr. 349/2007.
Prin aceeaşi decizie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
La termenul din data de 25 octombrie 2012, intimaţii au invocat excepţia nulităţii cererii de apel, această excepţie fiind susţinută prin faptul nesemnării cererii de apel de către M.F.P., lipsind mandatul special de delegare, iar submandatarul aparent a admis acest lucru şi anume faptul că nu reprezintă Statul Român. Au arătat intimaţii că înţeleg să invoce nulitatea cererii de apel, având în vedere faptul că apelul nu este semnat nici de către Statul Român, prin M.F.P., nici de către un reprezentant cu procură autentică, în condiţiile art. 67 C. proc. civ.
Curtea de apel a apreciat că excepţia nulităţii cererii de apel este argumentată de către intimaţi pe aceleaşi considerente avute în vedere la invocarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel, fiind, în fapt, aceeaşi excepţie, formulată sub o altă formă.
Curtea a mai reţinut că, la data de 26 aprilie 2012, s-a pronunţat prin încheiere interlocutorie asupra acestei chestiuni litigioase puse în discuţia părţilor, apreciind, în virtutea înscrisurilor depuse la dosar, că Statul Român, prin M.F.P., pârât în cauză şi debitor al obligaţiei stabilite în dispozitiv în sarcina sa, este în drept să declare calea de atac, după cum M.F.P., ca reprezentant al Statului Român, poate să acorde mandat de reprezentare în cauzele de natura celei deduse judecăţii D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti - care a semnat, de altfel, apelul - aspect ce rezultă fără echivoc din conţinutul Ordinului M.F.P. nr. 349/2007 (care a modificat Ordinul M.F.P. nr. 1227/2006).
Tot la termenul la care au fost puse concluzii pe fondul apelului, intimaţii au reiterat excepţia de nelegalitate a Ordinului M.F.P. nr. 1227, cu anexă, ca şi a Ordinului M.F.P. nr. 349/2007, de modificare şi completare a art. 3 din primul act anterior menţionat, excepţie pusă în dezbaterea părţilor litigiului.
La data de 27 septembrie 2012, Curtea s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinelor M.F.P. nr. 1227 şi nr. 349/2007 cu care a fost sesizată, în sensul respingerii ca nefondate a acestei solicitări, reţinând că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi constatată oricând în cursul unui proces, dacă instanţa constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond. S-a apreciat că, în cauză, această condiţie nu este îndeplinită câtă vreme, la termenul din 26 aprilie 2012, Curtea a analizat şi tranşat asupra aspectelor ce vizează posibilitatea M.F.P. de a da mandat de reprezentare în cauză şi asupra aspectului vizând calitatea de reprezentant a D.G.F.M.B. pentru M.F.P. ca reprezentant al Statului Român, încheierea menţionată având caracter interlocutoriu. În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că intimaţii au invocat nelegalitatea Ordinului M.F.P. nr. 1227 cu anexa şi a Ordinului nr. 349/2007, acte normative care au fost avute în vedere la analiza chestiunilor prejudiciale anterior menţionate. S-a apreciat că odată soluţionate atât aspectele care vizau mandatul de reprezentare, dar şi calitatea de reprezentant a D.G.F.M.B. pentru M.F.P., acestea nu mai pot fi reluate în prezentul cadru procesual, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Ca urmare, Curtea a respins excepţia nulităţii cererii de apel, precum şi cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a ordinelor M.F.P. nr. 1227/2006 şi nr. 349/2007, având în vedere că aceste aspecte au făcut obiectul dezbaterilor în contradictoriu, părţile exprimându-şi poziţia lor, instanţa pronunţându-se prin încheiere interlocutorie asupra chestiunilor litigioase deduse judecăţii. Curtea a apreciat că, prin încheierile la care s-a făcut referire mai sus, a dat rezolvare respectivelor împrejurări de drept, soluţiile date legând instanţa şi obligând pe părţi la respectarea lor, în acord cu art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că, în cauză, apelantul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, dar şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a apreciat că, în raport de raţionamente dezvoltate de instanţa supremă în decizia în interesul Legii nr. 27/2011 şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, respectiv a condiţiilor de admisibilitate ale unei astfel de acţiuni, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni.
S-a constatat de către instanţa de apel că obiectul material al pretenţiilor reclamanţilor nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosinţă până la momentul sesizării instanţei, a despăgubirilor ce li se cuvin, ci acest obiect al pretenţiilor este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite ca urmare a recunoaşterii calităţii de proprietar a autorului lor, I.I. Astfel, reclamanţii au justificat pretenţia lor pe temeiul art. 998-999 C. civ. doar în privinţa justificării accederii la acţiunea în justiţie, prin ocolirea procedurii prevăzute de Legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările date de Legea nr. 247/2005.
La termenul la care au avut loc dezbaterile, Curtea a solicitat intimaţilor să precizeze un punct de vedere faţă de împrejurarea că partea adversă a înţeles să invoce în apărare şi dispoziţiile Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv să se precizeze dacă acţiunea este admisibilă. Cu privire la această chestiune litigioasă, intimaţii au apreciat că acţiunea cu care au sesizat instanţa de fond este admisibilă având în vedere că temeiul juridic al cererii introductive este dreptul comun, acesta fiind însă reprezentat şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că reclamanţii, deşi au obţinut o dispoziţie prin care se propun despăgubiri, nu pot să dea curs acestei dispoziţii.
Curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 998 şi 999 C. civ., acestea neputând fi aplicabile în speţă în încercarea de a obţine în mod direct despăgubiri de la intimat, sub forma unui cuantum deja stabilit.
Făcând referiri ample la dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Curtea a reţinut că, ulterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru valorificarea tuturor pretenţiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către C.S.S.D. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei, doar după ce au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
Curtea a reţinut, totodată, că problema competenţei instanţelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut şi obiectul recursului în interesul legii, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, rezultă că dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi.
Or, reclamanţii sunt beneficiarii unei dispoziţii emise în anul 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi prin urmare despăgubirile cuvenite acestor persoane îndreptăţite se stabilesc şi se acordă de C.C.S.D., la propunerea entităţii sesizată cu soluţionarea notificării.
În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, aşa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanţei de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluţionează cererile pe fond şi în situaţia în care nu s-a pronunţat Comisia Centrală.
Constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, care obligă persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent să parcurgă procedura specială, Curtea a apreciat că în astfel de situaţii în care se regăsesc şi reclamanţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun, nefiind posibilă decât recurgerea la o anumită cale reglementată de legea specială, adoptată de stat în această materie, cale care are ca finalitate, în cele din urmă, obţinerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autorul reclamanţilor.
În consecinţă, faţă de consideraţiile de fapt şi de drept expuse, prin raportare şi la decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunţată de instanţa supremă, apreciind că nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Împotriva Deciziei nr. 388/A din 1 noiembrie 2012, precum şi a încheierilor din 3 iulie 2012 (prin care s-a respins cererea de recuzare) şi din 27 septembrie 2012 (prin care s-a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ) pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 26971/3/2010 au declarat recurs reclamanţii P.A., I.F.A., N.D.M. şi N.R.C.
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 03 iulie 2012, recurenţii invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta în mod separat aceste motive de recurs, recurenţii au arătat următoarele:
Din partea M.F.P. s-a prezentat un angajat al D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, care a prezentat o delegaţie din partea D.G.F.P.M.B.
Recurenţii au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al M.F.P., atât a juristului angajat al D.G.F.P.M.B., ca şi a direcţiei. În dovedirea calităţii acestora, s-au prezentat instanţei Ordinele M.F.P. nr. 1227/2006 şi nr. 349/2007.
Instanţa de judecată, faţă de înscrisurile depuse, a arătat că prin invocarea excepţiilor se susţine practic nulitatea apelului, ca fiind promovat de o persoană fără calitate şi că urmează să se pronunţe cu privire la validitatea apelului prin prisma calităţii de reprezentant a semnatarului odată cu fondul, iar cu privire la excepţiile invocate, acestea au fost respinse, instanţa apreciind totodată că M.F.P. are calitate de reprezentant al Statului Român.
Recurenţii mai arată că, întrucât nu invocaseră nulitatea apelului pe considerentul că M.F.P. nu ar avea calitatea de reprezentant al Statului, iar pe de alta parte, că aceasta problemă era una de fond, aşa cum chiar instanţa arătase, au recuzat completul de judecată pentru antepronunţare, cererea de recuzare fiind respinsă prin încheierea din data de 03 iulie 2012.
Recurenţii mai susţin că, în cadrul considerentelor din hotărârea atacată, se arată de către instanţa că nu se mai poate pronunţa asupra excepţiei nulităţii apelului, deoarece prin respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a M.F.P., s-a pronunţat şi cu privire la aceasta problemă, arătând că M.F.P. avea calitatea de reprezentant al Statului şi că putea declara apel în numele şi pentru acesta.
Or, acesta a fost şi motivul de recuzare formulat în şedinţa din data de 26 aprilie 2012, astfel încât se arată că cererea de recuzare trebuia admisă, iar dosarul trimis spre repartizare aleatorie.
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2012 se arată că, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, singura condiţie pe care instanţa de apel trebuia să o analizeze era aceea a existenţei unei legături între excepţia de nelegalitate invocată şi cauza dedusă judecaţii.
Cum ordinele cu privire la care se invocase excepţia erau cele care, potrivit susţinerii reprezentantului D.G.F.P.M.B., l-ar fi legitimat şi ca reprezentant al M.F.P., iar apelul era promovat pentru M.F.P. de D.G.F.P.M.B., este evident că excepţia invocată avea şi are legătură cu prezenta cauză, iar instanţa de fond trebuia să trimită excepţia spre soluţionare la secţia de contencios administrativ.
Recurenţii reiterează în motivarea recursului motivele de nelegalitate ale Ordinelor nr. 1227/2006 şi nr. 349/2007, arătând că acestea nu au fost publicate în M. Of., contrar prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000.
Se mai arată că Ordinul nr. 349/2007 nu este semnat de persoana abilitată prin lege să exercite această prerogativă, ci de o altă persoană neidentificată la acest moment şi care nu are un mandat legal, neavând delegarea parlamentară şi investirea cu puteri depline din partea Guvernului pentru a prelua prerogativa de putere a M.F.P.
De asemenea, se susţine că Ordinele nr. 1227/2006 nr. 349/2007 au încălcat prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.
În recursul declarat împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, recurenţii susţin următoarele:
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivele de apel. Astfel, M.F.P., în nume propriu, a înţeles să formuleze apel împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în fond, arătând că nu are şi nu avea calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecaţii, date fiind cauza şi obiectul acestuia. În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să se pronunţe cu privire la acest aspect, prin considerentele hotărârii atacate nefăcându-se însă nici o referire cu privire la motivele de apel invocate, cu toate că acesta este motivul principal de apel.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia de nulitate a apelului invocată de către recurenţi, considerând că prin aceasta s-ar impune respingerea apelului. Astfel, prin excepţia de nulitate invocată au arătat că, prin prisma motivelor de apel invocate, apelul a fost declarat şi semnat de o persoană care nu avea calitatea să declare o cale de atac în numele şi pentru acesta. Singura situaţie în care legiuitorul a prevăzut posibilitatea că o cale de atac să fie declarată de o persoană lipsita de calitatea de reprezentant este în cazul avocatului, aşa cum se stipulează în mod expres la art. 69 alin. (2) C. proc. civ. În acelaşi timp, cum calitatea de reprezentant pentru Stat al M.F.P. nu deriva din lege, iar instanţei nu i-a fost indicat sau prezentat nici un act sau mandat în baza căruia M.F.P. să fi avut dreptul să promoveze apel şi să reprezinte Statul Român în litigiu, instanţa ar fi trebuit să anuleze apelul ca fiind promovat de o persoană fără calitate.
Apelul declarat este inadmisibil. Astfel, prin motivele de apel se arată că M.F.P. nu are calitatea de reprezentant al Statului Roman în acest litigiu. Ceea ce înseamnă ca hotărârea instanţei de fond s-a pronunţat în condiţii de lipsa de procedură, deoarece Statul Român a fost citat în prima instanţă la sediul M.F.P.
Lipsa de procedură este un motiv de nulitate relativă, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care poate îi invocat doar de persoana care a fost prejudiciată prin încălcarea normei de procedură şi nu de un terţ. Aşa cum susţine M.F.P., acesta nu are calitatea de reprezentant al Statului - parte în prezenta cauza - nici în faza de fond şi nici în cea de apel. În aceste condiţii, apelul declarat este inadmisibil. Situaţia juridică este lipsită de dubiu, M.F.P. susţinând că, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 are calitatea de reprezentant iar Statul trebuia să stea în judecată (deci şi citat) prin Comisie.
Instanţa de apel s-a pronunţat în afara limitelor cu care a fost investită. Din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanţa a admis apelul şi a respins cererea ca inadmisibilă cu toate ca nu s-a invocat prin apel inadmisibilitatea cererii introductive şi nici motivele pe care le-a avut în vedere instanţa. Mai mult, instanţa s-a raportat la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, cu toate că, pe de o parte, cererea de chemare în judecată nu era întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, chiar instanţa recunoaşte că situaţia din dosar nu este acoperită de decizia sus menţionata, pe care însă, înţelege să o aplice prin extensie.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi se are în vedere angajarea răspunderii delictuale a Statului Român, iar inadmisibilitatea nu a fost invocată nici de către Stat, şi nici de instanţa, potrivit art. 129 C. proc. civ.
Instanţa de apel deturnează sensul Convenţiei C.E.D.O. şi al drepturilor conferite de aceasta - în principal prin Protocolul adiţional nr. 1, art. 1, care apară dreptul de proprietate.
Judecătorii apelului motivează faptul că o hotărâre de admitere a unei acţiuni în temeiul art. 998-999 C. civ. ar încălca exigenţele de previzibilitate pe care le-ar impune Convenţia, precizându-se că instanţele de judecată nu pot să aibă viziunea de asamblau a legiuitorului. În realitate, aplicând în mod eficient dispoziţiile legale existente şi sancţionându-l pe propunătorul lor (Statul) în situaţia în care acesta le blochează prin diverse proceduri executive, instanţele ar milita practic pentru respectarea principiului previzibilităţii, astfel cum a fost instituit la nivel intern şi la nivelul Convenţiei.
Instanţa consemnează aceste aspecte în redarea fragmentară a motivelor expuse de Curte în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în care s-a apreciat ca "este imperativ că statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire."
Astfel, judecătorii apelului folosesc abuziv hotărârea pilot Maria Atanasiu vs. România, în sens contrar susţinerilor C.E.D.O., când aceasta, în realitate, este cea mai buna recunoaştere a comportamentului abuziv continuu al Statului Român.
În acelaşi timp, în măsura în care o astfel de decizie a fost pronunţată într-o cauza în care reclamanţii din prezenta cauză nu au calitatea de părţi, ea nu le este opozabilă şi vizează doar statul, în sensul în care culpa acestuia a fost în mod irevocabil şi general stabilita, fiind obligat să ia de urgenţă măsuri în vederea stopării acestei situaţii.
A afirma că o astfel de decizie constituie un fine de neprimire a unei acţiuni promovate de alte persoane prejudiciate, înseamnă nu numai a deturna sensul deciziei, ci şi a "crea" drept de către judecătorul rău-intenţionat.
Dacă instanţa judecătorească din România doreşte să facă trimitere la aceasta decizie, ea nu poate decât să fie în favoarea reclamanţilor şi în nici un caz să ducă la respingerea cererii introductive şi la admiterea apelului, în condiţiile în care prin jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a stabilit culpa Statului Român, calitatea sa procesuală pasivă şi dreptul oricărei persoane îndreptăţite la despăgubiri efective.
Examinând încheierile recurate, precum şi Decizia nr. 388/A din 1 noiembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În privinţa încheierii din data de 03 iulie 2012, recurenţii invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă criticile formulate pot fi încadrate cel mult în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din memoriul de recurs nerezultând vreo susţinere care să poată fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 (când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale), pct. 7 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), şi pct. 8 (când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia).
În esenţă, recurenţii susţin că au recuzat completul de judecată pentru antepronunţare, în condiţiile în care acesta s-a pronunţat cu privire la calitatea de reprezentant a M.F.P., în raport cu statul, deşi acesta era o problemă de fond, iar nulitatea apelului nu fusese invocată pe considerentul că M.F.P. nu ar avea calitatea de reprezentant al statului.
Înalta Curte constată că, în realitate, prin încheierea din 3 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, (fila 100 din dosarul instanţei de apel) s-a soluţionat cererea de recuzare formulată de reclamanţi la data de 07 iunie 2012, prin care aceştia au recuzat întregul complet de judecată pe motiv că nu a fost respectat principiul continuităţii completului. Cererea de recuzare a fost respinsă pe considerentul că motivul de recuzare invocat nu se regăseşte printre motivele de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ.
Ca atare, criticile formulate în recurs sunt îndreptate în mod eronat împotriva încheierii din 3 iulie 2012, situaţie în care recursul declarat împotriva acestei încheieri se impune a fi respins.
Încheierea prin care s-a soluţionat cererea de recuzare la care se face referire în motivele de recurs este cea din 14 mai 2012. Prin această încheiere s-a reţinut că problemele de drept discutate în şedinţa din 26 aprilie 2012, respectiv calitatea D.G.F.P.M.B. de reprezentant al apelantului şi calitatea M.F.P. de a declara apel în cauză sunt chestiuni distincte de problema calităţii procesuale pasive a M.F.P., iar soluţionarea acestora de către instanţă la termenul din 26 aprilie 2012 nu poate duce la concluzia antepronunţării.
Analizând legalitatea acestei soluţii, criticată în mod efectiv în motivele de recurs, Înalta Curte constată că, raportat la motivul de recuzare invocat, în mod corect s-a respins cererea de recuzare, condiţiile motivului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. (când judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă) nefiind întrunite.
Soluţionarea unei probleme de drept premergătoare judecării pe fond a apelului, cum este problema referitoare la calitatea procesuală a părţii care declară apelul, nu constituie o antepronunţare, ci o etapă a procedurii judiciare, pe care instanţa are îndatorirea să o parcurgă, iar verificarea calităţii de reprezentant al părţii care declară calea de atac reprezintă o chestiune de ordine publică ce trebuie verificată chiar din oficiu, independent de invocarea acesteia de către vreuna dintre părţi.
În privinţa recursului declarat împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2012, se susţine de către recurenţi că excepţia de nelegalitate invocată avea legătură cu cauza dedusă judecaţii, în sensul art. 4 din Legea nr. 554/2004, deoarece ordinele cu privire la care se invocase excepţia erau cele care, potrivit susţinerii reprezentantului D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, l-ar fi legitimat şi ca reprezentant al M.F.P., iar apelul era promovat pentru M.F.P. de direcţie.
Înalta Curte constată că, în motivarea încheierii din data de 27 septembrie 2012, prin care s-a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ, s-a reţinut că, la momentul invocării excepţiei de nelegalitate instanţa soluţionase deja, printr-o încheiere interlocutorie anterioară, din 26 aprilie 2012, problema posibilităţii M.F.P. de a da mandat de reprezentare şi problema calităţii de reprezentant a direcţiei pentru M.F.P. ca reprezentant al statului, situaţie în care nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, aceea ca soluţionarea litigiului pe fond să depindă de actul administrativ atacat pe calea excepţiei de nelegalitate. Curtea de apel a mai reţinut că aspectele deja soluţionate prin încheierea din 26 aprilie 2012 nu mai pot fi reluate, deoarece s-ar încălca prevederile art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Făcând abstracţie de argumentele reţinute de instanţa de apel şi fără a le critica, recurenţii reiau în faza recursului excepţia de nelegalitate, reiterând pretinsele motive de nelegalitate ale celor două ordine atacate, considerând că este suficient ca excepţia de nelegalitate să aibă legătură cu cauza.
Raportat la aceste susţineri, Înalta Curte reţine că nu se poate pronunţa direct asupra excepţiei de nelegalitate reiterate în recurs, în condiţiile în care cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie motivată, care face, la rândul său, obiectul recursului.
În ceea ce priveşte singura critică din recurs, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceea că pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ era suficientă existenţa unei legături între excepţia invocată şi cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată (pe lângă argumentele instanţei de apel, care nu vor mai fi reluate, în condiţiile în care nu sunt criticate punctual în recurs) că recurenţii se îndepărtează de la litera şi spiritul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la momentul pronunţări încheierii din data de 27 septembrie 2012, potrivit cărora legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată pe cale de excepţie numai în situaţia în care de acest act administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond.
În cauză, în raport de obiectul litigiului, nu se poate susţine că este întrunită cerinţa prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca soluţionarea fondului să depindă de actele administrative atacate pe excepţie. Dosarul de fond are ca obiect acţiunea în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi Legea nr. 10/2001, iar modul de soluţionare a acestei acţiuni nu depinde de legalitatea celor două ordine atacate pe calea excepţiei de nelegalitate.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la momentul pronunţări încheierii din data de 27 septembrie 2012, competenţa de a soluţiona excepţia de nelegalitate revine instanţei de contencios administrativ şi nu instanţei în faţa căreia s-a ridicat excepţia, aceasta din urmă verificând doar condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.
Întrucât Înalta Curte, ca instanţă de recurs, este învestită cu recursul declarat de recurenţi împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2012 (prin care s-a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ), încheiere pe care o consideră ca fiind emisă cu respectarea legii, nu poate trece la examinarea motivelor de nelegalitate ale Ordinelor nr. 1227/2006 şi nr. 349/2007, astfel cum au fost reiterate de recurenţi în cuprinsul memoriului de recurs.
Recursul declarat împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică invocată de recurenţi, potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul de apel privind lipsa calităţii de reprezentant a M.F.P. în raport cu pârâtul Statul Român, nu poate fi primită.
Înalta Curte reţine că reclamanţii, intimaţi în apel, nu se pot plânge că instanţa a omis să analizeze acest motiv de apel formulat de partea adversă, deoarece nu au un interes legitim şi actual în acest sens, având în vedere poziţia lor procesuală, exprimată prin cererea introductivă, guvernată de principiul disponibilităţii, cerere prin care au chemat în judecată în calitate de pârât Statul, reprezentat prin M.F.P.
Înalta Curte mai constată că apelantul pârât a susţinut lipsa calităţii M.F.P. de reprezentant al statului, în contextul invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, reprezentat prin M.F.P., susţinând că, potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în legislaţia reparatorie, despăgubirile se plătesc de către C.C.S.D., aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Cu privire la această excepţie, instanţa de apel a apreciat că se impune a fi analizată numai după soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar cu privire la ordinea de soluţionare a excepţiilor, astfel stabilită de instanţa de apel, recurenţii nu au formulat critici în recurs. Ca atare, soluţia procedurală a examinării cu prioritate a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nefiind contestată în recurs, a intrat sub puterea lucrului judecat.
Cea de-a doua critică a recurenţilor reclamanţi, potrivit căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la excepţia de nulitate a apelului, este nefondată. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a recalificat această excepţie, în raport de motivele susţinute de recurenţi în argumentarea ei, constatându-se că aceleaşi motive au fost susţinute şi cu ocazia invocării excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel, excepţie respinsă prin încheierea din 26 aprilie 2012.
Soluţia pronunţată prin această încheiere este corectă, întrucât reclamanţii au chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român, reprezentat prin M.F.P., hotărârea primei instanţe de admitere a acţiunii a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtul astfel chemat în judecată de către reclamanţi, aşa încât acest pârât este în drept să promoveze calea de atac.
Susţinerea recurenţilor potrivit căreia apelul ar fi inadmisibil nu poate fi primită, deoarece admisibilitatea căii de atac este dată de prevederile art. 282 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.
Pretinsa lipsă de procedură în faţa primei instanţe, care ar decurge din împrejurarea că Statul Român a fost citat în prima instanţă la sediul M.F.P., care nu are calitatea de reprezentant al pârâtului, nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece, pe de o parte, în apel nu s-a invocat acest aspect, iar, pe de altă parte, aşa cum chiar recurenţii reclamanţi arată, lipsa de procedură este un motiv de nulitate relativă, care poate fi invocat doar de persoana care a suferit o vătămare prin încălcarea normei de procedură şi nu de un terţ.
Argumentul constant al recurenţilor, preluat din motivarea apelului pârâtului, în sensul că M.F.P. nu are calitatea de reprezentant al Statului, nici în faza de fond şi nici în cea de apel, nu ar fi fost de natură a conduce la o soluţie de respingere a apelului ca inadmisibil, aşa cum pretind recurenţii, ci ar fi putut determina desfiinţarea sentinţei primei instanţe, ceea ce nu era în interesul recurenţilor din prezenta cauză.
Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la pronunţarea deciziei recurate cu depăşirea limitelor învestirii. Aplicarea Deciziei nr. 27/2011 pronunţată în interesul legii de instanţa supremă este în acord cu prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, situaţie în care nu se poate reţine o depăşire a limitelor învestirii de către instanţa de apel.
Inadmisibilitatea acţiunii, decurgând din aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 constituie o problemă de ordine publică, pe care instanţa avea obligaţia să o examineze independent de faptul că a fost sau nu invocată prin motivele de apel. Incidenţa deciziei în interesul legii a fost invocată de către apelant la termenul din 25 octombrie 2012 şi a fost pusă în discuţia părţilor, fiind respectat astfel dreptul la apărare al recurenţilor.
Contrar susţinerilor din cererea de recurs, acţiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 998-999 C. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Chiar şi în ipoteza în care reclamanţii nu ar fi invocat prevederile Legii nr. 10/2001 ca temei de drept al acţiunii lor, în raport de obiectul şi motivele invocate, soluţia instanţei nu putea fi alta decât cea stabilită cu efect obligatoriu prin decizia în interesul legii menţionată.
Instanţa de apel nu a deturnat sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici nu a aplicat fragmentar, impropriu sau abuziv hotărârea pilot pronunţată de instanţa europeană în cauza Maria Atanasiu contra României.
Argumentele instanţei de apel, inclusiv cele referitoare la hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu împotriva României, sunt preluate, în parte din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 27/2001, prin care s-a statuat că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”. Or, acţiunea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, scopul acestora fiind înlăturarea aplicabilităţii reglementărilor speciale, care stabilesc o anumită procedură de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent şi de contestare în faţa instanţei de contencios administrativ a deciziilor Comisiei centrale.
Susţinerile recurenţilor, în sensul că hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu împotriva României nu ar putea fi utilizată pentru a motiva respingerea acţiunii ca inadmisibilă, întrucât această hotărâre, dimpotrivă, recunoaşte caracterul abuziv al comportamentului statului, reprezintă, în realitate, critici la adresa considerentelor deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, în care s-au reţinut, printre alte argumente, şi acelea decurgând din hotărârea-pilot (a se vedea, în acest sens, pct. 7. 1. din decizia în interesul legii), fiind, aşadar, inadmisibil de examinat în cadrul unui recurs ordinar.
Principiul previzibilităţii legii nu este încălcat prin faptul că instanţa de apel a respins acţiunea ca inadmisibilă. Dimpotrivă, aplicarea în mod unitar a prevederilor legale, prin respectarea normelor legale care reglementează un anumit domeniu, mai ales când modul lor de aplicare a fost lămurit printr-o decizie în interesul legii, face ca principiul amintit să primeze, ceea ce nu s-ar întâmpla în ipoteza în care s-ar alege o modalitate de soluţionare a cauzei contrară jurisprudenţei unificate.
Împrejurarea că în procedura finalizată prin hotărârea pilot reclamanţii nu au avut calitatea de părţi nu prezintă nicio relevanţă în cauză, deoarece această hotărâre nu le-a fost opusă cu autoritatea de lucru judecat specifică hotărârilor interne. De asemenea, este greşită concluzia recurenţilor, în sensul că instanţa de apel ar fi considerat această hotărâre ca „un fine de neprimire” a acţiunii. În realitate, soluţia respingerii ca inadmisibile a acţiunii s-a impus ca efect al obligativităţii deciziei în interesul legii, şi nu ca efect al vreunei „opozabilităţi” faţă de recurenţi a hotărârii pilot.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 3 iulie 2012, a încheierii din 27 septembrie 2012 şi a Deciziei nr. 388/A din 1 noiembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.A., I.F.A., N.D.M. şi N.R.C. împotriva încheierii din 3 iulie 2012, a încheierii din 27 septembrie 2012 şi a Deciziei nr. 388/A din 1 noiembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 26971/3/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1117/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1153/2014. Civil → |
|---|
