ICCJ. Decizia nr. 1153/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1153/2014
Dosar nr. 2786/1/2013
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5150 din 9 iulie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins cererea de suspendare şi de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul-reclamant K.L. privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) şi (5) Teza I din C. proc. civ. aşa cum au fost modificate prin art. 1 pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000, a respins excepţiile invocate de intimatul-reclamant K.L., respectiv: tardivităţii, inadmisibilităţii, nulităţii şi a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză, a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de apel Oradea.
În considerente, instanţa a reţinut că temeiul juridic al acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, situaţie în care acest text legal nu-şi mai produce efecte juridice.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare reclamantul, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 şi 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susţinând că instanţa a comis o greşeală materială deoarece nu s-a pronunţat prin încheiere motivată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale care să se comunice părţilor şi a omis să cerceteze excepţia formulării omisso medio a apelurilor. De asemenea, reclamantul nu a fost citat cu menţiunea discutării excepţiilor invocate, astfel că procedura de citare nu s-a îndeplinit legal. A mai susţinut că recursul a fost soluţionat de o instanţă necompetentă, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, în condiţiile în care calea de atac a fost exercitată la 26 noiembrie 2010, iar completul a fost alcătuit din 4 judecători, în loc de 3.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 2492 din 24 aprilie 2013 a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în speţă, nu se întâlneşte nici una dintre situaţiile ce se pot circumscrie acestei căi de retractare, contestatorul fiind legal citat pentru ziua dezbaterilor- 25 iunie 2012 conform procesului verbal de la fila 111 a dosarului de recurs, la cabinetul apărătorului ales, iar dovada de îndeplinire a procedurii de citare cuprinde şi semnătura apărătorului, aspect care denotă că acesta a luat cunoştinţă de termenul acordat.
Motivul invocat de contestator, respectiv lipsa menţiunii discutării excepţiilor invocate, nu se poate încadra în motivele limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Nu a putut fi reţinut nici motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât potrivit modificărilor aduse de art. 13 pct. 1 din Legea nr. 202/2010 s-a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuându-se că „hotărârea pronunţată potrivit alin. 4 este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".
Hotărârea primei instanţe, în cauza de faţă, a fost pronunţată la data de 15 octombrie 2010, înainte de intrarea în vigoare a noii legi, nedevenind astfel incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „.se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
În consecinţă, ceea ce interesează, pentru aplicarea legii noi, a conchis instanţa, este pronunţarea unei sentinţe a instanţei de fond după intrarea în vigoare a acesteia şi nu data la care s-a declarat recursul, iar, la acea dată, Înalta Curte era competentă să soluţioneze recursul.
Completul de judecată ce a pronunţat decizia atacată a fost legal compus din trei judecători, al patrulea membru fiind magistratul asistent.
Nu a fost reţinut nici cel de-al treilea motiv al contestaţiei, întrucât dispoziţiile art. 318 alin. (1), teza I a C. proc. civ., au în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unor soluţii greşite. Este deci vorba despre acea greşeală, pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia pronunţată şi nu greşeli de judecată.
Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară de atac a revizuirii în temeiul art. 322 pct. 2 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea căii de atac a arătat că aceasta este admisibilă şi că instanţa nu a acordat ceea ce s-a cerut, întrucât nu a răspuns la toate motivele invocate.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe punctul 9, a arătat că au fost pronunţate mai multe hotărâri C.E.D.O. prin care au fost schimbate hotărâri definitive, cum este şi cazul său, când prin exercitarea unor căi de atac nelegale de către M.F.P. şi Statul Român s-a schimbat în defavoarea sa o hotărâre definitivă.
A mai precizat că revizuirea este admisibilă întrucât s-au încălcat drepturi sau libertăţi fundamentale datorită unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă, neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
A solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea deciziei atacate, admiterea contestaţiei în anulare, rejudecarea recursurilor şi, pe fond, respingerea acestora.
Analiza Înaltei Curţi.
Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.
Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. prevede că se poate cere revizuirea „unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”.
În înţelesul textului menţionat, pot face obiect al cererii de revizuire numai hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei deduse judecăţii.
În speţă, prin Decizia atacată, nr. 2492 din 24 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat o cale de atac, de retractare, respectiv o contestaţie în anulare.
Hotărârea de respingere a unei contestaţii în anulare nu se încadrează în categoriile de hotărâri judecătoreşti prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca putând face obiect al revizuirii, deoarece nu este o hotărâre dată asupra fondului cauzei.
O asemenea hotărâre nu se pronunţă asupra elementelor raportului juridic dedus judecăţii şi nu tranşează cererile părţilor în raport de obiectul acestora.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., invocat de revizuent prevede că hotărârea este suspusă retractării dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult de cât a cerut.
Or, cum în speţă, nu este îndeplinită o condiţie generală de admisibilitate a cererii de revizuire şi anume aceea ca hotărârea atacată să evoce fondul, analizarea altor condiţii specifice reglementate de cazul de revizuire invocat - pct. 2 al art. 322 C. proc. civ. - nu este posibilă.
Aşadar, raportând cererea de revizuire la cerinţele impuse de dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecăţii, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
Calea de atac promovată de K.L. este inadmisibilă şi din perspectiva invocării dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Revizuirea prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., introdusă prin O.U.G. nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004 operează numai în condiţiile existenţei unei hotărâri pronunţată de C.E.D.O. prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, printr-o hotărâre internă şi numai dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.
Imperativele aplicării art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pentru remedierea drepturilor încălcate a căror violare a fost constatată prin Hotărârea C.E.D.O. - obligaţie jurisdicţională - în temeiul art. 20 din Constituţie, face ca revizuirea hotărârii judecătoreşti, în această situaţie, să nu fie condiţionată de evocarea fondului.
Din perspectiva celor expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că pentru revizuirea unei hotărâri judecătoreşti în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., condiţia - „sine qua non” impusă de aceste dispoziţii legale vizează existenţa hotărârii C.E.D.O. prin care s-a constatat încălcarea gravă a drepturilor sau libertăţilor fundamentale prin hotărârea judecătorească internă a cărei revizuire se cere.
Or, în cauză, revizuentul K.L. nu a indicat şi nu a depus la dosarul cauzei o hotărâre C.E.D.O. în ceea ce îl priveşte, arătând doar generic că au fost pronunţate hotărâri de către C.E.D.O. prin care au fost schimbate hotărâri date în recurs atunci când s-au constatat încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precizând că nu este necesară o hotărâre C.E.D.O. dată anume pentru cauza sa.
Contrar susţinerilor revizuentului, neexistând o hotărâre a C.E.D.O. în sensul expres şi imperativ prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., rezultă că nu sunt întrunite cerinţele de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de argumentele prezentate, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul K.L. împotriva Deciziei nr. 2492 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1143/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1167/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
