ICCJ. Decizia nr. 1124/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1124/2014
Dosar nr. 1115/330/2012
Şedinţa publică din 2 aprilie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 aprilie 2012 pe rolul Judecătoriei Urziceni, reclamantul I.T.V. a chemat în judecată pe S.C., în calitate de Primar al Municipiului Urziceni, pentru obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aflat sub sala de sport situată în Municipiul Urziceni şi Staţia Peco ”L.”, în cuantum de 2.400.000 euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 993 din 2 iulie 2012, Judecătoria Urziceni a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale şi în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomiţa.
Învestit prin declinare, tribunalul prin Decizia civilă nr. 3364F din 13 noiembrie 2012 a respins ca nefondată, acţiunea reclamantului. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că în raport de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, nu se poate reţine că reclamantul ar deţine un bun în sensul art. 1 la Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului până la momentul pronunţării Deciziei civile nr. 246 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 354 din 26 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, pârâtul nu putea fi obligat la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a terenurilor restituite reclamantului pentru perioada anterioară pronunţării deciziei prin care acestea i-au fost restituite în natură.
Împotriva deciziei curţii de apel, a declarat apel reclamantul.
La termenul de judecată din 19 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei.
Împotriva încheierii de suspendare, reclamantul a formulat prezentul recurs.
În dezvoltarea căii de atac, critică soluţia instanţei anterioare din perspectiva netemeiniciei soluţiei de respingere a acţiunii şi de neacordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor retrocedate în temeiul hotărârii judecătoreşti sus menţionate. În drept, cererea de recurs nu a fost întemeiată pe niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute art. 304 C. proc. civ.
Examinând recursul sub aspect formal, din punct de vedere al posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., chestiunea supra căreia a rămas în pronunţare în şedinţa publică din 2 aprilie 2014, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Încheierea din 19 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii cauzei având ca obiect obligarea intimatei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului situat sub sala de sport situată în Municipiul Urziceni şi Staţia Peco L., în cuantum de 2.400.000 euro.
Prin intermediul căii de atac a recursului pot fi valorificate numai aspecte de nelegalitate, astfel cum acestea sunt circumscrise de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Ceea ce se supune judecăţii în recurs este legalitatea hotărârii, respectiv aplicarea corectă a legii situaţiei de fapt stabilite de către instanţele de fond.
Contrar exigenţelor procedurale expuse, prin motivele formulate reclamantul nu aduce în dezbatere judiciară aspecte ale soluţiei instanţei anterioare prin care a fost dispusă suspendarea cursului judecăţii, ci aspecte legate de probaţiune şi de stabilire a elementelor de fapt.
Astfel, ceea ce se critică priveşte neacordarea de către instanţă a sumei de 1.642.500 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a folosirii de către intimată, fără drept, a suprafeţei de teren retrocedate în temeiul hotărârii judecătoreşti nr. 246 din 31 martie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti şi faptul că se refuză de către Primăria Municipiului Urziceni încheierea unui contract de închiriere sau de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil.
Înalta Curte constată însă că aceste împrejurări nu vizează aspecte referitoare la nelegalitatea încheierii recurate, ci se tinde, în fapt la o devoluare a fondului a cărui judecată a fost suspendată, astfel că deşi recursul este exercitat împotriva încheierii de suspendare, criticile vizează aspect ce privesc fondul cauzei.
Rezultă că aspectele deduse judecăţii în prezenta cale de atac nu respectă exigenţele dispoziţiilor legale ale art. 3021 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că prin cererea de recurs se vor indica motivele de nelegalitate ale hotărârii sau încheierii atacate.
În acelaşi timp, dezvoltarea argumentelor nu permite, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor.
Cum motivele de nelegalitate nu vizează soluţia din încheierea de suspendare, niciunul dintre argumentele prezentate neputând fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., urmează să se constate nulitatea recursului exercitat în condiţii de neregularitate procedurală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul I.T.V. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul 1115/330/2012
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1123/2014. Civil. Evacuare. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 1125/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
