ICCJ. Decizia nr. 1141/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1141/2014
Dosar nr. 13184/3/2009
Şedinţa publică din 3 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 13.184/3/2009, la data de 31 martie 2009, reclamanta L.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, SC A.B. SA şi G.M., acesta din urmă pentru capetele de cerere privind despăgubirile reprezentând suma actualizată a reparaţiilor necesare şi utile pe care le-a efectuat la imobil, sporul de valoare adus astfel imobilului, precum şi pentru constatarea dreptului de retenţie, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor - persoane juridice - la restituirea preţului de piaţă al imobilului (apartamentul nr. 1 şi teren) situat în Bucureşti, sectorul 4, conform art. 501 din Legea nr. 1/2009, preţ care se ridică la suma de 170.000 euro, în echivalent lei, la cursul de referinţă al B.N.R. de la data plăţii efective; obligarea pârâtului G.M. la plata sumei de 30.000 euro reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare şi utile efectuate, şi sporul de valoare adus astfel imobilului; obligarea pârâţilor - persoane juridice - la plata în solidar a despăgubirilor civile echivalente cu dobânda legală aplicată la suma din primul capăt de cerere (actualizată cu indicele de inflaţie) începând cu data de 4 decembrie 2007 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii prin care se va soluţiona cauza de faţă, şi a plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 5.000 euro (în lei la cursul de referinţă al B.N.R.), ca despăgubiri civile echivalente cu contravaloarea cheltuielilor necesare mutării din imobilul situat pe Bucureşti a tuturor bunurilor reclamantei; constatarea dreptului de retenţie asupra imobilului (apartamentul nr. 1 cu teren aferent) situat în Bucureşti, sectorul 4, până la momentul la care i se vor achita integral şi efectiv toate sumele de bani solicitate prin prezenta acţiune, cu cheltuieli de judecată.
La data de 14 aprilie 2009, pârâta SC A. Berceni SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La data de 24 aprilie 2009, reclamanta L.E. a depus la dosar cerere precizatoare, modificatoare şi completatoare a cererii introductive de instanţă, în sensul că înţelege să renunţe la judecata cu Ministerul Economiei, însă cheamă în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A. Berceni SA şi G.M., pentru capetele de cerere privind despăgubirile reprezentând suma actualizată a reparaţiilor necesare şi utile pe care le-a efectuat la imobil, sporul de valoare adus astfel imobilului, precum şi pentru constatarea dreptului de retenţie.
La data de 27 aprilie 2009, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ; că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului; că deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, ceea ce este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. Berceni SA, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, şi că, nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
În subsidiar, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin Decizia civilă nr. 2.079 din 4 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că autorul reclamantei L.E. a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 214 din 11 septembrie 1996 şi că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile speciale legale menţionate mai sus, de stricta interpretare, condiţii de bază pentru admiterea acţiunii.
La data de 29 aprilie 2009, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a depus la dosar note de şedinţă prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La data de 19 iunie 2009, pârâtul G.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondate a capetelor de cerere în cadrul cărora pârâtul are calitate procesuală pasivă din acţiunea formulată de reclamanta L.E., cu cheltuieli de judecată; a invocat excepţia conexităţii prezentei cauze cu Dosarul nr. 547/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aşa cum va fi acesta renumerotat la înregistrarea rejudecării cererilor reconvenţionale pe rolul Tribunalul Bucureşti, şi a susţinut că, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pretenţiile reclamantei de obligare a sa la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare şi utile efectuate, şi sporul de valoare adus astfel imobilului, sunt, în principal, formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, şi, în subsidiar, nefondate.
La data de 20 decembrie 2010, pârâtul G.M. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtei L.E. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentului pentru perioada din 4 decembrie 2007 - 22 aprilie 2010, sumă pe care a evaluat-o provizoriu la 4.000 RON.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 119 şi urm. C. proc. civ., şi ale art. 482 şi art. 483 C. civ.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 decembrie 2010, tribunalul a admis excepţia de litispendenţă, sens în care a dispus reunirea prezentei cereri cu cererea reconvenţională formulată în Dosarul 12.777/4/2010 şi înaintarea dosarului Judecătoriei Sectorului 4; a admis excepţia tardivităţii depunerii cererii reconvenţionale şi a dispus judecarea sa pe cale separată, formând un nou dosar, cu motivarea cuprinsă în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2011, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active privind cererea având ca obiect cheltuielile necesare şi utile, şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC A. Berceni SA.
La data de 26 martie 2012, reclamanta L.E. a formulat, în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii introductive de instanţă, în sensul că a solicitat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâtului Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului actualizat al imobilului (apartamentul nr. 1 şi teren) situat în Bucureşti, sectorul 4.
Prin Sentinţa civilă nr. 2.196 din 10 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei L.E., ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC A. Berceni SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta L.E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice prin DGFPMB, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi G.M.; a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei L.E. suma de 45.062 RON, reprezentând preţul actualizat plătit; a obligat pe pârâtul G.M. să plătească reclamantei L.E. suma de 3.045 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând cheltuieli necesare şi utile; a respins cererea de obligare a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice la plata dobânzii legale aferentă valorii de circulaţie a imobilului, ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de circulaţie a imobilului, ca neîntemeiată: a respins cererea de obligare a tuturor pârâţilor la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând cheltuieli de mutare, ca neîntemeiată; a respins cererea de constatare a dreptului de retenţie, ca rămasă fără obiect; a obligat pe pârâtul G.M. să plătească reclamantei 750 RON şi pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/1996, B.C., tatăl reclamantei, a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1 situat în sector 4, Bucureşti; că, prin Decizia civilă nr. 2.079 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de G.M., s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, şi a fost obligată L.E. să lase în deplină posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, astfel că s-a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriaşii au dreptul la restituirea preţului actualizat al apartamentelor dobândite cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995; că art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul la valoarea de circulaţie a bunului proprietarilor ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile; că prin "contracte desfiinţate", în sensul articolului menţionat, urmează a se înţelege ipoteza celor împotriva cărora au fost admise acţiuni în revendicare, iar reclamanta nu se regăseşte într-o astfel de situaţie, întrucât contractul de vânzare a fost constatat nul pentru încălcarea unor norme imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995.
S-a conchis, că reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului plătit, actualizat, nu şi la valoarea de circulaţie a imobilului; că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la garanţia pentru evicţiune a vânzătorului, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 1337 şi urm, C. civ.; că obligaţia de garanţie pentru evicţiune este o obligaţie izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare, fiind un efect al acestuia; că pentru a constata existenţa acestei obligaţii şi, corelativ, existenţa dreptului cumpărătorului de a fi despăgubit, este necesar să fie în prezenţa unui contract valabil încheiat, însă, în speţă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile, şi că, reţinând unul din principiile efectelor nulităţii potrivit cu care un act juridic nul nu produce nici un efect, se impune concluzia în cauza de faţă că actul de vânzare-cumpărare declarat nul nu poate produce nici un efect, şi, prin urmare, nu dă naştere niciunei obligaţii de garanţie pentru evicţiune, astfel că cererea reclamantei, întemeiată pe această cauză, este neîntemeiată, fiind de prisos a se analiza în ce măsură au fost îndeplinite condiţiile angajării răspunderii pentru evicţiune, de vreme ce situaţia premisă a unei astfel de analize - valabilitatea contractului generator de obligaţii - nu este îndeplinită.
Faţă de cele expuse, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata preţului actualizat cu indicele de inflaţie.
Pentru determinarea sumei ce urmează a fi restituită reclamantei, în cauză a fost administrată expertiză contabilă din concluziile căreia s-a reţinut că valoarea actualizată a preţului plătit este în cuantum de 45.062 RON.
Cererea prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor persoane juridice la plata dobânzii legale aferente valorii de circulaţie a imobilului a fost apreciată ca neîntemeiată, atâta vreme cât cererea ce a avut ca obiect obligarea pârâţilor la plata valorii de circulaţie a imobilului a fost găsită neîntemeiată.
S-a mai arătat, că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu datorează nici dobânda legală la suma ce urmează a fi restituită ca preţ, date fiind condiţiile în care acesta este obligat la restituire. Întrucât preţul este restituit ca efect al nulităţii actului juridic în baza căruia a fost plătit, părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară, respectiv, de a li se restitui întocmai prestaţia executată. Or, pe acest temei, reclamanta este îndreptăţită să primească preţul plătit cu aceeaşi putere de cumpărare pe care a acesta a avut-o la momentul plăţii, iar menţinerea puterii de cumpărare este asigurată prin aplicarea indicelui preţurilor de consum şi rata inflaţiei, criterii de actualizare ce au fost avute în vedere la administrarea expertizei contabile în cauză.
Neîntemeiată a fost apreciată şi pretenţia reclamantei de a fi obligaţi pârâţii la plata contravalorii cheltuielilor de mutare din apartamentul din care a fost evacuată, reţinându-se că, pentru a stabili o astfel de obligaţie a pârâţilor, este necesară identificarea izvorului juridic al obligaţiei. Or, tribunalul a constatat că evacuarea reclamantei s-a realizat ca urmare a constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia aceasta a ocupat imobilul, astfel încât nu există temei ca Municipiul Bucureşti sau Ministerul Finanţelor Publice să fie obligaţi să plătească cheltuielile ocazionate de mutarea reclamantei.
Cât priveşte cererea de constatare a dreptului de retenţie al reclamantei, tribunalul a reţinut că aceasta a rămas fără obiect în condiţiile în care, la momentul soluţionării prezentului litigiu, reclamanta a fost evacuată, în acest sens fiind procesul-verbal din aprilie 2010 întocmit de executorul judecătoresc.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului G.M. la plata cheltuielilor necesare şi utile, pentru care acesta a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-au reţinut următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri, acestea fiind datorate, în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, de persoana îndreptăţită, respectiv de cel căruia i s-a restituit în natură imobilul.
În cauză, ca urmare a declarării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, părţile au fost repuse în situaţia anterioară. Or, pentru reclamantă aceasta a însemnat, pentru perioada prevăzută de lege, redobândirea calităţii avute anterior, acea de chiriaş. Aşa fiind, reclamanta are legitimare procesuală activă, încadrându-se în ipoteza art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Aceeaşi concluzie se impune indiferent de împrejurarea că imobilul a fost restituit în natură ca urmare a acţiunii în declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, urmată de admiterea acţiunii în revendicare, sau de soluţionarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte susţinerile pârâtului în sensul că aceasta nu are calitate procesuală, întrucât, prin obţinerea valorii de circulaţie, reclamanta nu mai poate pretinde şi sporul de valoarea adus prin cheltuielile necesare şi utile, acestea fiind incluse în valoarea de circulaţie a imobilului, tribunalul le-a înlăturat cu motivarea că reclamanta nu este îndreptăţită decât la restituirea preţului plătit, iar nu la valoarea de circulaţie a imobilului.
Din raportul de expertiză în specialitatea construcţii a rezultat că valoarea cheltuielilor necesare şi utile sunt în cuantum de 3.045 euro, echivalent în lei la data plăţii, sumă pe care pârâtul G.M. a fost obligat să o plătească reclamantei.
Faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. Berceni, prin încheierea de şedinţă de la 20 iunie 2011, tribunalul a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 218 A din 3 octombrie 2013, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi a obligat apelantul, către intimata L.E., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reţinut că, în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă a Judecătoriei sector 2 Bucureşti - 31 martie 2009 şi, respectiv, 6 octombrie 1997, prezenta acţiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce priveşte motivul de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive a apelantului în acţiunea promovată de către reclamantă, s-a reţinut, în esenţă, că una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Raportat la criticile concrete formulate, Curtea a apreciat că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.), care, în speţă, este Municipiul Bucureşti.
Numai că, în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie avut în vedere faptul că acestea au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Aceasta a fost raţiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Contrar susţinerilor din apel, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate la restituirea preţului actualizat de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale.
În temeiul acestei dispoziţii legale, Curtea a reţinut că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii), această normă specială derogând de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulităţii şi restituirea prestaţiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat preţul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Faţă de cele expuse anterior, privind normele legale aplicabile în speţă, au fost apreciate ca neîntemeiate susţinerile apelantului privind incidenţa în cauză a regulilor din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului, conform dreptului comun - C. civ.
S-a conchis, că, în raport de obiectul prezentei cauze şi de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului este nefondată.
Cu referire la critica vizând greşita admitere a acţiunii, în raport de prevederile înscrise în art. 1337 şi urm. C. civ., s-a reţinut că aceasta este nefondată, întrucât, din verificarea considerentelor sentinţei apelate, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză doar a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu a normelor care reglementează evicţiunea înscrise în art. 1337 şi următoarele din C. civ. de la 1864, tribunalul constatând în mod explicit că în cauză nu sunt incidente prevederile C. civ. referitoare la garanţia pentru evicţiune, şi că, deşi se poate reţine că, în sensul său etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată, în cauză nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, astfel că în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, cum este şi cazul în speţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, s-a reţinut că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat; că obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executată, apare ca şi când nu a existat vreodată, astfel că restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat, iar nu pe răspunderea contractuală, şi că, în mod judicios, a reţinut instanţa de fond că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1337 şi urm. C. civ., ci cele înscrise în art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora răspunderea pentru restituirea preţului actualizat plătit de reclamantă în temeiul unui contract constatat nul absolut revine apelantului pârât.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita soluţionare a cererii reclamantei având ca obiect cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că este nefondată.
Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Potrivit prevederii legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie, aşadar, culpa procesuală a părţii.
În speţa dedusă judecăţii, Curtea a constatat că instanţa de fond a soluţionat această cerere, raportându-se exclusiv la onorariul pentru expertiza contabilă administrată în cauză, achitat de intimata-reclamantă, conform chitanţei din 27 aprilie 2012, aflată la dosar fond.
Or, câtă vreme, prin voinţa legiuitorului, pârâtul are obligaţia de a acorda despăgubiri reclamantei constând în preţul actualizat al imobilului de care titularul acţiunii a fost privat, acesta fiind cel care a obligat pe reclamantă să avanseze, anticipat, suma de bani constând în onorariu de expert, reclamanta era îndreptăţită să recupereze de la partea care a pierdut litigiul cheltuielile astfel făcute.
Curtea a constatat, totodată, că apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice nu se încadrează în situaţia de excepţie reglementată de prevederile art. 275 C. proc. civ., având în vedere împrejurarea că în faţa primei instanţe acesta nu a recunoscut pretenţiile reclamantei şi că aceeaşi poziţie calificată de nerecunoaştere a pretenţiilor reclamantei se regăseşte, de altfel, şi în cuprinsul motivelor de apel.
S-a reţinut, în acest sens, caracterul rezonabil al cuantumului onorariului de avocat în raport de activitatea concretă a avocatului angajat de intimata reclamantă şi de complexitatea prezentei cauze.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, în primul rând, în ceea ce priveşte menţinerea obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului plătit actualizat al imobilului situat în Bucureşti, sector 4, către reclamantă.
În acest sens, s-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, cu motivarea că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. Berceni SA, constatat nul, pârâtul având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
Prin "calitate procesuală" se înţelege titlul sau modul în care o persoana participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte la proces, calitatea procesuală pasivă presupunând existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, respectiv, natura obligaţiei restituirii sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.
Sub acest aspect, în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi a constatării relei-credinţe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul a arătat că nu este justă interpretarea dată dispoziţiilor art. 1337 şi urm., C. civ., în sensul că obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, principiu ce are la bază regula îmbogăţirii fără justă cauză, şi că, fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă, Municipiul Bucureşti, prin mandatar SC A. Berceni SA, şi nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i, astfel, obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică, respectiv, este vorba de un raport juridic de drept privat având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.
S-a mai arătat, că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice; că prin modificarea acestui text de lege s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanta din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu aceasta destinaţie, şi că, pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna că prin lege s-a realizat o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., însă novaţiunea nu operează fără consimţământul creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, aceasta nu se prezumă, voinţa de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.), iar legiuitorul, când a urmărit în interes general schimbarea unui debitor prin novaţiune, a prevăzut expres, în actul normativ respectiv, novaţiunea.
Prin urmare, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. Berceni SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta.
De asemenea, s-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a preţului actualizat în sarcina pârâtului, deşi dispoziţiile art. 1337 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, întrucât dispoziţiile art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a pârâtului şi să îi acorde calitate procesuală pasivă cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, ceea ce angajează răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului Bucureşti.
S-a arătat, că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, întrucât suma solicitată de reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată este nejustificat de mare în raport cu obiectul dosarului; că, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat", şi că, în vederea aplicării art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., sunt relevante prevederile art. 132 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora onorariile avocaţiale sunt stabilite în funcţie de dificultatea, complexitatea şi durata cazului, dar şi de timpul şi volumul muncii depuse pentru executarea mandatului.
În acest sens, s-a învederat şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat (Costin împotriva României) faptul că, "în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor."
S-a conchis, că, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa are prerogativa de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, cât şi cu valoarea pricinii, şi că Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparţine Primăriei municipiului Bucureşti, prin SC A. Berceni SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente;
În ceea ce priveşte critica formulată de pârâtul recurent potrivit căreia în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 şi urm., C. civ., privind răspunderea pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ a cumpărătorului, astfel că vânzătorul Primăria municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii pentru restituirea preţului actualizat către reclamantă şi nu Ministerul Finanţelor Publice, se constată că este nefondată, întrucât, în situaţia în care contractul translativ de proprietate a fost constatat nul, aşa cum este cazul în speţă, devin incidente principiile dreptului comun care reglementează efectele nulităţii actelor juridice, respectiv, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare cu efect retroactiv şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic constatat nul, restitutio in integrum, şi nu dispoziţiile de drept comun care reglementează garanţia pentru evicţiune, cum corect au reţinut şi instanţele de fond şi apel.
Însă, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de faţă, prin care reclamanta a solicitat obligarea recurentului pârât la plata preţului actualizat al imobilului situat în Bucureşti, sector 4, compus din apartamentul nr. 1 şi teren, cu motivarea că actul în baza căruia autorul său a dobândit în proprietate acest apartament a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului de vânzare-cumpărare constatat nul prin hotărâre judecătoreasă definitivă şi irevocabilă, se completează cu cele speciale cuprinse în art. 501din Legea nr. 10/2001, republicată, şi în art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv că "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Prin urmare, se constată că în raportul juridic dedus judecăţii calitatea procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale C. civ., iar conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Aşa fiind, criticile formulate de recurentul pârât potrivit cărora în raportul juridic dedus judecăţii nu are calitate procesuală pasivă şi că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, art. 1337 şi urm., C. civ., sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.
Susţinerile recurentului pârât cu privire la novaţiunea de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., respectiv la condiţiile intervenirii acesteia, nu sunt relevante în cauză faţă de dispoziţiile explicite ale legii speciale, redate în paragrafele anterioare.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 (3) C. proc. civ., întrucât sumele la care a fost obligat pârâtul sunt nejustificat de mari faţă de obiectul pricinii, cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată "nefiind îndeplinit în cauză", se constată că este nefondată.
Astfel, potrivit art. 274 (3) C. proc. civ. "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Cu alte cuvinte, recurentul pârât susţine că instanţa de apel, stabilind în sarcina sa obligaţia de a plăti 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă, nu a ţinut seama de criteriile la care se referă textul de lege mai sus enunţat, respectiv că nu a ţinut seama de valoarea pricinii şi de munca depusă de avocat.
Cu privire la această critică, se constată că Înalta Curte nu poate să facă ea însăşi o apreciere a proporţionalităţii onorariului de 1.000 RON cu pretenţiile reclamantei reprezentând preţul actualizat al imobilului în litigiu de 45.062 RON şi nici cu complexitatea cauzei dedusă judecăţii în faţa instanţei de apel, ceea ce constituie chestiuni de temeinicie, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, însă aceasta constată că atât primul criteriu, valoarea pricinii, cât şi cel de-al doilea criteriu prevăzut de acelaşi text de lege, complexitatea cauzei, au fost luate în considerare de către instanţa de apel atunci când a verificat proporţionalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă depus pentru pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea şi dificultatea litigiului, şi a reţinut caracterul "rezonabil" al cuantumului onorariului de avocat stabilit în sarcina pârâtului în raport de aceste criterii.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparţine Primăriei municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, se constată că este, de asemenea, nefondată.
Astfel, deşi nu a arătat expres, prin aceste susţineri, implicit, pârâtul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată."
Prin "parte căzută în pretenţii", în speţă, se înţelege partea care a formulat cererea de apel, ce s-a găsit a fi nefondată şi a fost respinsă în consecinţă, respectiv, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Prin urmare, pârâtul, prin exercitarea căii de atac a apelului, ce a fost respins ca nefondat, se află în culpă procesuală şi întrucât aceasta a determinat-o pe reclamantă să avanseze cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, se constată că legal a obligat instanţa de apel pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, potrivit dispoziţiilor art. 274 (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată, către reclamantă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi, constatând culpa procesuală a pârâtului ce constă în exercitarea căii de atac a recursului ce a fost găsită a fi nefondată, în temeiul art. 274 (1) C. proc. civ., va obliga pe pârâtul recurent la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 218 A din 3 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti la plata sumei de 1.200 RON, către intimata-reclamantă L.E., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1140/2014. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1142/2014. Civil → |
|---|
